Șerban Axinte
Scrâșnetul dinților (ediția a II-a)
Editura Cartier, Chișinău, 2025

 

 

Acest poet (și critic literar) ieșean pre -2000- ist (a debutat în 1996, cu volumul Starea balanței) este un purtător de faclă poeticească, charismatic în (mai) toate sensurile și sub (aproape) toate aspectele: devii conștient de asta dacă i-ai citit volumele, sau dacă ești atent la implicațiile sale culturale (cum am făcut eu, urmărindu-i, de pildă, ipostaza de amfitrion al emisiunii Alchimii poetice și câteva interviuri și cronici de carte). Norocul dumisale, dar eu, unul, am fost nițel contrariat după lecturarea (și a) acestui volum axintesc apărut acum în ediția a doua (pe prima o ratasem), constatând – în sfârlezeasca-mi naivitate – ceea ce și Oct. Soviany observase mai din timp, că avem de-a face cu „o fenomenologie sui-generis a durerii, mizând pe potențialul liric al suferinței”. Cert este că vocea lui Șerban Axinte este acut distinctă în așa-zisul „cor al noii tragedii”, avertizându-ne că „în emoție/ și în muzică/ nimănui nu îi este permis/ să trișeze”. Doar că, la un moment dat, el își introduce ego-ul sub-dimensionat – sau mai degrabă temporar diminuat – în priza unei transcendențe ontice obnubilate, neezitând să se autopersifleze, cu o nonșalanță non-poeticească (era să zic inginerească): „individul ăsta bolnav,/ nu-l lasă să-și ghicească gândurile/ grandoare la mijlocul vieții./ grandoare și moarte subită a emoției, el vine/ să facă ordine acolo unde nu e dezordine,/ vrea să șocheze cu orice preț,/ să se/ răzbune pentru odioasele crime nesăvârșite/ împotriva lui/ acest individ sunt eu!/ îmi ajunge o oră, dar o să am nevoie de mai multe victorii/ ca să mă chircesc la picioarele trecătorilor” (pag. 56). Când nu se află în prizonieratul suferinței, când trauma este (oarecum) reificată, autorul își „ornamentează” memoria cu unele relativizări, sau, dimpotrivă, supralicitări ontice, având punctul de pornire în mitul Peșterii platoniciene (iluzie versus realitate), sau în disjunctivitățile lui Lacan, cel cu „dezvrăjirea” de sine, de reflectarea propriei imagini. Numai că poetul Șerban Axinte plonjează (aici, exagerez nițel) în multiplicitate onticizată, după ce mulți crezusem, nu-i așa, că sintagma rimbaldiană je suis un autre este (sau ar putea fi) imuabilă: „de la atâta așteptare, mi s-au dilatat pupilele, holograme/ fixate în creier ca în rastel/ eu sunt mai mulți, primul din șir încasează pumni în/ figură și-n plex, pentru al doilea și al treilea lumea e/ mult prea mică, următorii obosesc și adorm, ultimul face/ echilibristică, împreună formăm suprasarcina,/ fluturii se apropie și iau foc în viraj” (pag. 55).
Ei bine, trebuie să recunosc că abia într-un târziu mi-am dat seama:  de faptul că acest poet e capabil să disemineze în cuvinte un soi de orgoliu decerebrat, să-și pună la colț, cum ar veni, propria capacitate/ cumulativitate de a suferi; montând realității un fel de microfon semiotic, care amplifică nu doar sugestivitatea, ci și emoția transgresată de compulsivitate: „în altă lume se dă deșteptarea la ora 6, după tranchilizantele/ de seara trecută somnul nostru e un fel de drog, privesc fața cuiva/ și mi se pare că văd o femeie tânără și frumoasă,/ nu are ce căuta aici, mă uit în altă direcție și văd doi copii cu ochii sinceri  și luminoși, ei chiar sunt aici, ei nu stau niciodată întinși, ei stau așa între coconii de plapumă și nu zic nimic;/ mai departe în întuneric îl zăresc pe ăla care-și strivește țeasta/ de stâlpi, simte o plăcere orgasmatică să rămână înfipt în oțel.” (Bad-uri-5). Trebuie să constat, însă, că poetul Axinte  apelează la unele excesivități de limbaj al căror rol nu e decât pur decorativ, aducând a intonații care devin stridente în acel „cor al noii tragedii”, de care amintește la un moment dat: „m-am săturat să vă dau dreptate/ să trăiesc alături de voi,/ să trăiți alături de mine!/ voi, excremente,/ voi, ochi de muscă,/ voi, hristoși impotenți,. voi, plângăcioși profesioniști/ mai amitiți o dată lumii/ că eu sunt de vină pentru sufletele voastre/ de scârnă!”. Sau: „mama își ține singură slujba de înmormântare,/ trei zile la rând/ a fost cu noi la priveghi;/ sicriul mamei e așezat/ – din motive lesne de înțeles – / la mine în cap./ groparii bat cele patru cuie/ în țeastă”.  Ori: „mama a murit gravidă cu mine,/ așa că nașterea mea la vârsta de patruzeci de ani/ s-a dovedit/
cel mai firesc lucru cu putință;[…]”. Mă rog, chestie de gust literar, unii sunt avizi de morbidități, mie-mi ajunge că o carte de-a mea conține, cică, „ lirism morbid”. Lirismul cu pricina mă face, iată, să trag cu ochiul la titlul acestei recenzii. Se poate schița și-un rictus, sau un dat din cap… ritos: ai căutat nod în papură, nene, nici nu neg că n-ar fi așa, are și ăsta rostul lui. Nu mă duce gândul la… cubul lui Nichita Stănescu, înainte de-a fi ciobit cu ciocanul.  Dar este indubitabil faptul că arealul poeticesc din acest volum este de natură a ne face să uităm citatele de mai sus, pentru că marea majoritate a poemelor au un palpit al autenticității și-al unei intense  expresivități. Nu-i ușor de trăit și de scris când „timpul se măsoară-n junghiuri și atacuri de panică”, pentru că „noi, cu muzica dată la maximum ne adâncim în frică”, „e ca și cum un mort s-ar simți în siguranță/ în groapa comună”, când „e dependent de tine tremurul mâinii”,  „nu suflu o vorbă, dar în altă parte se strânge ADEVĂRUL/ ADEVĂRAT”. Și mai găsim și alte sintagme și formulări care ne interzic să rămânem indiferenți în fața acestui volum, iar nu de puține ori, sunetul și veracitatea intrinsecă a cuvintelor ne sfârâie pe retină și-n huruitul dodecafonic al neuronilor: „portretul artistului purtat pe umeri de patru camarazi,/ cine a salvat pe cine, o să merg pe alt drum, va fi lupta/ mea, mă văd curat, nici isop, nici zăpadă, doar lumea/ în irealitatea ei pare să fi atins ultimul prag, merg pe calea/ mea și aștept să se întunece să văd mai bine./ […] drumul celălalt va fi o revărsare de fluide, nu am timp să/ aștept răsăritul, risc să merg pe lumină, nu e niciun risc/ dacă știi să-ți potrivești pașii cu monstrul din creștet, ai/ avut multe căderi, psalmistul îți cere o țigară ca să te mintă/ cu voia ta./ […] lupta/ mea/ nu e calea/ adevărul / și viața/ lupta mea face jocurile celui ascuns în creștet […] (să-ți potrivești pașii cu cei ai monstrului din mintea ta)”. Și tot cu vorbele poetului Șerban Axinte parcă m-aș face auzit chiar eu, recenzentul: „doar atunci când îmi arzi o palmă, apar cuvintele în care/ ai încredere”. Și îmi închipui că mi se adresează chiar mie, cel periclitat cu pierderea vederii: „m-am așezat lângă tine ca să te trec în rândul orbilor”.  Ei și? Poate că voi fi călăuzit prin întuneric și de amintirea cărții axintești, sunt aproape sigur de asta.