Jurnalista și scriitoarea Alice Năstase Buciuta, ultimul editor al Ninei Cassian sau, mai adecvat spus, coordonatoarea Editurii Cărțile Tango, ultima căreia Nina Cassian i-a încredințat reeditarea unora dintre volumele sale, a reușit, la centenarul poetei române, să publice un album omagial excelent realizat, care evocă într-o manieră complexă, prin prisma a numeroase ipostaze, viața și opera marii poete1. Fațetele multiple ale Ninei surprinse de Alice Năstase Buciuta sunt cele care se regăsesc în titlurile capitolelor: desenatoarea, prozatoarea, traducătoarea, interlocutoarea, muziciana, sparganiana, copilăroasa, misterioasa, publicista, comunista, anticomunista, feminista, umorista, criticata, înamorata și reinventata, iar felul în care scriitoarea stabilită la Londra a asociat aceste fațete în portretul în detaliu al unei personalități atât de complexe se datorează faptului că s-a născut dintr-o nedisimulată dragoste față de poetă, pe care, cu oarecare stânjeneală, o mărturisește în studiul introductiv: „Volumul de față este și o reverență de dragoste personală și recunoștință nesfârșită față de Nina Cassian” (p.16). Mai degrabă lucrurile stau exact pe dos: motivată de această dragoste și recunoștință față de poetă, Alice Năstase Buciuta a avut inițiativa publicării albumului centenar – cel publicat anul trecut la Humanitas și dedicat de Cristina Cioabă Monicăi Lovinescu constituie un exemplu de reconstituire a unei vieți și a unor contexte mai ample, cuprinzătoare, plecând dinspre Europa de Est și extinzându-se, treptat, spre Occident –, dar modul în care a fost realizat nu este tributar reverenței, ci adevărului pe care, cu exigența jurnalistului și cu forța de expresie a scriitorului, l-a alcătuit și oferit publicului. Notațiile sunt precise, poziționarea este fără echivoc, reflectarea fidelă contextelor. Nina Cassian este prezentată în complexitatea personalității sale, dar tocmai această raportare fidelă la viață și operă disonează în raport cu o serie de reflectări care, născute din preferința pentru spectaculosul din viața poetei, oferă un profil modificat, în mai mare sau mai mică măsură, ținându-se cont de atribute devenite etichete nedezlipite și de bibliografia, nu doar de biografia ei. Albumul centenar, construit în acord cu adevărul bio-bibliografic, nu dă chip exagerărilor, ci lasă să se vadă, în primul rând, valoarea literaturii semnate de Nina Cassian (și, bineînțeles, talentul ei în diferite alte subdomenii ale creației artistice), punând totul sub semnul normalității, ca derulare biografică, și sub cel al excepționalității, ca valoare artistică. Acesta este, de fapt, firescul apropierii de operă, în proiecția multifațetată, suprapusă multiplelor valențe creative ale poetei, care arată, după principiul care guvernează (sau ar trebui să guverneze) comunicarea de masă privitor la reproducerea proporțională a realității, o operă cu mult mai importantă decât alunecările, o scriitoare cu mult mai interesantă în ipostaza sa auctorială, o parteneră de dialog literar de o sagacitate și o complexitate a gândirii depășind cu mult barierele proiecției stereotipe, ale etichetelor fără valoare, ale prejudecăților. Iată un fel firesc de apropiere de marea poetă: „Nina Cassian este unul dintre cei mai prolifici autori ai literaturii române, cu peste 20 de volume originale de poezie valoroasă și inovatoare din punct de vedere estetic, cărora li se adaugă, cum spune însăși autoarea, „trei volumașe și un sfert” de poezie grav ex-sanguinată stilistic, supusă cerințelor regimului comunist. În bibliografia ei se așază alte câteva zeci de antologii, volume de proză și cărți pentru copii, volume de traduceri proprii sau scrise direct în limba engleză. Dincolo de universul scrisului – ca poetă, prozatoare, traducătoare, memorialistă, eseistă ori publicistă – Nina Cassian s-a legitimat în fața posterității, dar, mai întâi, în fața propriului destin, și ca muziciană de mare talent, compozitoare și pianistă, și ca desenatoare, pictoriță și graficiană, care și-a ilustrat câteva dintre propriile cărți cu desene în stil suprarealist și a lăsat o suită de portrete și autoportrete răspândite, astăzi, în lume. Izbânzile sale artistice și felul complex în care harurile și-au dat întâlnire în personalitatea sa uimitoare, multifațetată, sunt mai presus de orice constatări. Mulți dintre cei care i-au comentat cariera și opera Ninei Cassian au ales, însă, să se oprească doar la câteva elemente bio-bibliografice spectaculoase, dar, al o privire de ansamblu, irelevante. (pp.8-9).
Această firească așezare în problematică oferă o perspectivă curată, născut din recunoștința față de Nina Cassian, dar construit cu exigența stagiritului, astfel cum filosoful Ammonius Saccas din Alexandria în Viața lui Aristotel a expus-o lumii drept contragere sau parafrază la un fragment din Etica Nicomahică: „Amicus Plato sed magis amica veritas”.
În raport cu alte lucrări dedicate Ninei Cassian, ceea ce aduce nou albumul este, pe de o parte, structurarea conținuturilor, însoțirea lor cu ilustrații provenind, în mare măsură, ca moștenire din arhiva poetei, din colecția Dragoș Cojocaru, altele realizate de fotograful Paul Buciuta, dar mai ales cu texte relevante pentru fiecare dintre cele 16 ipostaze în care a fost surprinsă în propria viață. Există și mici amănunte care schimbă nu unghiul perspectivei, ci însăși cunoașterea datelor de natură biografică – de pildă, faptul că la naștere poeta a purtat numele Renée Annie Katz, așa cum apare și în unele jurnale, și nu Cassian, numele tatălui său, Josef Katz, fiind preschimbat în Iosif Cassian abia târziu, în august 1945 –, dar noutatea o dă punerea în această lumină stroboscopică, pulsatorie și divers colorată a propriei vieți. Acompaniată și de alte texte decât cele deja reeditate la Cărțile Tango, Albumul Centenar ilustrează cele 100 de chipuri prin ipostazele majore ale vieții și creației, evidențiind și aspecte mai puțin cunoscute, sau cărora li s-a acordat, de-a lungul timpului, o mai mică importanță. De pildă, proza Ninei Cassian este mai puțin cunoscută. Deși autoarea Confidențelor fictive a reușit să surprindă printr-o proză cu sens, dar fără conținut – spre a rezuma punctul de vedere al lui Cornel Moraru exprimat într-o cronică din 1977, publicată în Flacăra: „Prozele acestea n-au propriu-zis „conținut”, fiindcă nu vorbesc despre nimic altceva în afara momentului de creație. Ele au sens (firește, un sens deplin) doar în ordinea visului. […] Visul nu se substituie vieții, e de fapt singura trăire adevărată a eroinei” (p.47) –, Nina Cassian a venit și cu o manieră scriiturală originală, remarcabilă accentuează Nicolae Manolescu în istoria sa literară, cu un alt mod de a da viață laturii sale creative, suplinind neajunsurile poeziei, în felul în care era înțeleasă atunci poezia (fără a conține ceea ce a actualmente e parte intrinsecă a ei, „fapte din viața noastră de fiecare zi”, p.43). Proza intimistă a Ninei Cassian e doar una dintre ipostazele creației literare în care poeta reușește să ofere o perspectivă asupra propriei viziuni. Traducerile, publicistica, dar mai ales interviurile, în ipostaza de „interlocutoare”, așa cum o expune Alice Năsatase Buciuta, permit să se întrevadă nu doar viziunea sa artistică, ci și îndârjirea cu care se sprijină pe principii și valori, multe dintre ele, de altfel, desconsiderate astăzi: „Nu se poate trăi fără repere. Îl voi cita pe cel care mi se pare cel mai înalt uman: esteticul. Poate suna cam hazardat sau orgolios, dar cred că, după instincte, afecte și rațiune, cea mai specific umană – în sensul de cea mai dezinteresată și mai generoasă – este capacitatea estetică. Iată și un principal reper al existenței mele, care vizează, ca aspirație, să coincidă și cu unul din reperele istoriei mari…” (p.63).
Interviul care conține acest fragment, acordat lui Nicolae Prelipceanu pentru numărul din 24 septembrie 1970 al revistei clujene Tribuna, este un exemplu de expunere de sine altfel decât o va face mai târziu prin memorii, recuperând și remodelând estetic propriul jurnal. Însă, și în această ipostază a raportării la reperele exprimate ca principii sau exprimate prin maniera omenească de a fi a maeștrilor ei: Tudor Arghezi, Ion Barbu, M. H. Maxy, ori a scriitorilor din propria generație față de care a cultivat o anumită admirație: Marin Preda, Nicolae Breban, Șt. Aug. Doinaș sau Nichita Stănescu, Nina Cassian păstrează o anumită lejeritate a suspendării prin joc. Rămânând la interviurile foarte serioase, profunde și deschizătoare spre propriul atelier, spre propria viziune artistică, o descoperim pe Nina Cassian subliniind prin joc tocmai această gravitate a viziunii, tocmai seriozitatea cu care se apleacă asupra fiecărui detaliu al expresiei de sine.
Copilăroasă și gravă deopotrivă, serioasă și atunci când construiește poemele ținând cont de o amprentă simfonică intrinsecă, ori de o deschidere vizuală pe care numai apetența și pregătirea în domeniul artelor plastice i-ar fi putut asigura, Nina Cassian, în forma naturală a expresiei de sine cum transpare din Albumul centenar, este un om conștient de propriile alunecări și, totodată, conștient de toate derapajele societății în care a trăit. În încercarea de menținere a echilibrului fragil în propria viață, Nina Cassian reușește și se expune astăzi, la o sută de ani de la naștere, în acest fel natural de a fi, cum o prezintă Alice Năstase Buciuta.

 

 

Note
1 Alice Năstase Buciuta. (2024). Nina Cassian. 100 de chipuri. Album centenar. Popești Leordeni: Cărțile Tango. 328p.