Cu vreo două decenii în urmă m-am îndemnat a-i schiţa un portret, fără să mă gândesc vreo clipă că va veni o vremea în care are să ne lase pe decindea Dunării să stăm de vorbă cu Tică Dunărințiu și să-i căutăm batista piedută în apele marelui fluviu și să se piardă pe căile văzduhului, învăluit în mantia anilor. Dar curgerea vremii neoprită este. Cred însă că fugarele creionări de atunci îşi păstrează pe deplin actualitatea şi acel portret îi rămâne fidel și acum când amurgul și-a închis pleoapa peste umbra amicului divinului Cezar și-al prințului de la Elsinore și multe dintre întrebările pe care le-a pus acestora, dar și altora, vor rămâne de-a pururi fără răspuns.
Fiindcă, în ciuda a tot şi a toate, Dumitru Radu Popescu, prozatorul profund, dramaturgul strălucit, omul, a rămas acelaşi, în literatură, ca și în viață. Puternic, distant, circumspect – mai cu seamă cu cei ce nu-i erau apropiaţi ori avea impresia că-i intră în gradină la furat mere – cântărind lumea, ca şi Monşerul, cu ochiul de fântână al ţăranului şi părând a se preumbla mai mult prin sine decât printre întâmplările lumii acesteia. Părând!
Pentru că, altminteri, D.R.-ul, cel adevărat, era un hămesit de spectacolul universului, pe care se amuza să-l privească, ca om de teatru ce se afla, din toate unghiurile şi locurile posibile. Din lojă ca şi de la balcon, din stal ca şi din culise. El însuşi un spectacol atunci când asculta, şi ştia s-o facă!, istorisirile omeneşti. Asculta cu urechea, cu ochii, cu gura, cu nasul, cu părul, cu pieptul, cu umerii, cu trupul întreg. Luminat de un surâs de Păcală copil. Nu e de mirare atunci că, hulpav de ascultare, era la fel de flămând să ne restituie tot ce-a înghiţit, rumegat şi transformat într-o lume a lui şi numai a lui.
I-au plăcut parabolele, sub care ascundea, fără să ascundă, zgura și nămolul contemporaneității, şi spuma subţire a metaforei. Care metaforă i-a răzbunat pe nu prea îndrăgiţii poeţi seducându-l mefistofelic pe înrăitul, admirabilul prozator şi dramaturg să se dea în spectacol pe scena orfică.
S-a nărăvit la senectute de patima corespondenței, scriind epistole către persoane şi personaje ilustre, pe care le-a interpelat despre măreţia şi nemernicia omului, azvârlindu-ne sub ochi titluri năucitoare, amuzându-se, odată cu noi, de jerba paradoxurilor cu care pipăia normalitatea inexistentă a umanităţii. Rămânând, în fond, un cercetător al adâncului, profund şi tragic.
A scris despre dor şi despre frică, despre regi şi măscărici, despre ape minerale şi sânge, despre vânători apocaliptice şi despre viscolite Ierusalimuri.
A trecut prin istorie aproape egal cu sine însuşi, călare pe acel fabulos iepure şchiop legat la ieslea birtului celest. În care birt D.R.-ul s-a hotărât, iată, să-și reîntâlnească prietenii plecați întru eternitate, precum în nesfârşită şi înflorită voroavă de odinioară, la o bere și o fabuloasă poveste, de care să se uluiască și îngerii. Și pe care noi ce-i rămași n-o vom mai auzi niciodată! Noapte bună, mărite prinț!