Cunoscutul istoric și critic literar, Stan V. Cristea a publicat de curând (Ed. Aius, Craiova, 2019) un amplu volum consacrat anilor formării intelectuale a lui Marin Preda (484 pagini și 172 de planșe cu nu mai puțin de 316 imagini – fotografii și documente legate de această perioadă din viața marelui prozator). Este vorba despre o a doua ediție, consistent adăugită, a volumului Marin Preda. Anii formării intelectuale (2016) care venea după Marin Preda. Repere biobibliografice (2012) și după Marin Preda – Portret în oglindă (2015), consemnate cu interes de critica literară la apariție.
Și de această dată, Stan V. Cristea se întrece pe sine cu minuțiozitatea de mare angajament și cu tenacitatea salutară cu care a aprofundat aspecte confuze, incerte din anii formării intelectuale a Marelui Singuratic de la Siliștea-Gumești. Autorul este un cercetător serios, credibil și mai ales cutezător din moment ce își asumă proiecte la care de regulă doar colective mari de cercetători se angajează. Travaliul autorului în timp și spațiu este uimitor și dă sentimentul cercetării încheiate, deși nu se exclud unele omisiuni; oricum, nimic nu ar mai fi esențial. Cartea este concepută în cronologia evenimentelor: Marin Preda, elev la Siliștea-Gumești; normalist la Abrud; normalist la Cristur; normalist la București; anii debutului literar; anii serviciului militar; anii afirmării literare și o bibliografie cronologică selectivă. Efortul său este uimitor și de natură a garanta cercetările încheiate, deși nu se exclud unele omisiuni; oricum, nimic esențial nu a scăpat. Cartea ne aduce pe coperta I o poză din 1947 a lui Marin Preda și pe coperta a IV-a o alta din 1941.
Documentarea autorului este una covârșitoare nu atât prin bibliografie, și ea atât de bogată și de diversă, cât mai ales prin accesul la documente și prin mărturii de o credibilitatea riguros verificată de cercetător. Și fiindcă Stan V. Cristea a avut prilejul să constate unele neconcordanțe chiar între mărturiile lui Preda și documentele văzute de el ulterior, e un motiv în plus să se aplece cu atenție asupra fiecărei mărturii pe care o reține. Dacă despre anii afirmării literare și despre cei ai serviciului militar nu sunt prea multe lucruri contradictorii și nici prea multe noutăți, în ce privește anii școlarizării prozatorului recursul la documente vine să facă lumină în multe chestiuni fie ele și mai puțin semnificative. Ca un cercetător experimentat în alte întreprinderi similare (a se vedea, de pildă Eminescu și Teleormanul – 2000; Constantin Noica. Repere biobibliografice – 2009 și altele), Stan V. Cristea se asigură și de această dată de tot ce s-a scris despre Marin Preda și abia apoi își definitivează proiectul: ce ar fi de îndreptat, ce ar fi de adăugat, ce ar fi de aprofundat, așa încât lucrarea sa să rămână una de referință.
Numeroase sunt informațiile valorificate de cercetător după Florin Mugur (Vârstele rațiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu, Buc., Ed. Cartea Românească, 1982), cele după Eugen Simion (Convorbiri cu Petru Dumitriu, Iași, Ed. Moldova, 1994; În ariergarda avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor, Buc., Ed. Univers Enciclopedic, 2004), cele după George Pruteanu (Pactul cu diavolul. Șase zile cu Petru Dumitriu, convorbiri, Buc., Ed. Albatros/ Universal Dalsi, 1995) etc., sursa de referință rămânând totuși Viața ca o pradă, la aceasta raportându-se mai toate mărturiile, sau de la acest roman autobiografic pornid cele mai multe dintre subiectele investigate, cu atât mai mult cu cât omul Marin Preda, ca și scriitorul ce avea să fie, rămâne consecvent un mare singuratic, cum s-a observat. Opera lui Marin Preda este, aproape în întregime, una autobiografică, notează Stan V. Cristea în Argument (p. 9), prozatorul fiind mai întâi Niculae Moromete (Moromeții), apoi Călin Surupăceanu (Intrusul), Paul Ștefan (Delirul) ori Victor Petrini (Cel mai iubit dintre pământeni). Începutul se face în sat, în satul Moromeților la care prozatorul se întoarce de fiecare dată cu nostalgie chiar și atunci când a reușit să supere pe cineva cu sinceritățile sale. Așa de pildă (p. 61), după o relatare a lui Sae, la o întâlnire a fiilor satului, fostul său coleg Ion Mincă, învățător și director de școală, refuză să-l primească pe la el fiindcă reprodusese în Imposibila întoarcere impresia fostului lor învățător despre parcursul său școlar ceva mai greoi. Și tot la acest capitol, printre numeroase alte informații noi, cititorul află că celebrul apelativ al lui Preda, monșer, îl captivase auzindu-l de la epigramistul Victor Ionescu-Faur, chiriaș vremelnic (1932-1944) prin Siliștea-Gumești (p. 60). Cele mai multe consemnări ale instoricului literar sunt deja cunoscute din proza lui Marin Preda. Ele își păstrează și în comentariile sale farmecul lor ca acolo de unde au fost preluate, fiindcă cercetătorul, vrând-nevrând, rămâne și el conectat la acesta și face din actul de istorie literară, simultan, și un exercițiu epic.
După ce fusese respins la Școala Normală din Câmpulung și după ce renunță la Școala de meserii din Miroși unde, conform notelor destul de bune, ar fi apucat la clasa de tâmplari, dintr-o întâmplare fericită (căuta o coală de scris), tânărul Preda îl întâlnește pe Constantin Păun (Constantin Rizescu), „falsul librar” din Miroși, un aventurier care îl va ajuta pe tânărul candidat să se înscrie la Abrud, la Școala Normală (p. 90). Binefăcătorul său, un poligam cu vreo șase căsătorii legitime și cu vreo șapte copii risipiți pe urmele sale, altfel profesor la Liceul „Mihai Viteazul” din București, se pare că avea acolo un frate profesor. Când scrie despre anii de școală de la Abrud (1937-1938), istoricul literar are în vedere și informațiile lui Ion Buzași (Marin Preda – elev la Abrud. O mențiune de istorie literară), ale lui Ioan Mariș (Marin Preda – un posibil portret în anii școlarizării din Transilvania), ale lui Voicu Ioan Macaveiu (Marin Preda – fragment din biografia unui nemuritor) etc. Cum știm însă, în vara anului 1938, Școala Normală de Băieți „Andrei Șaguna” din Abrud, în care găsise un mediu prielnic și se integrase foarte bine, a fost desființată și transformată în gimnaziu, iar Marin Preda a fost transferat la Școala Normală de Băieți din Cristur (județul Odorhei), împreună cu un alt coleg, Octavian Alexe (p. 101).
La Cristur, perioadă mai puțin abordată de biografii prozatorului, Stan V. Cristea, odată cu situația școlară amănunțită a elevului Preda, precum făcuse și în perioada școlarizării de la Abrud (cazul profesorului Ioan Micu – p.97), evocă figurile unor profesori remarcabili cum ar fi Tuliu Racotă (p. 127) sau directorul Iustin Salanțiu (p. 120), dascălul său de limba română care îi prezisese o frumoasă carieră scriitoricească. De asemenea, se adaugă profesorul Nicolae Iordache (Vladimir Streinu), care îi atrage atenția că totuși virgulele nu se pun la întâmplare nici înr-o compunere liberă (p. 187), dar și alte cadre didactice „de treabă” care i-au îndrumat pașii spre literatură, amintite de Marin Preda mai târziu într-un interviu acordat lui Boris Buzilă pentru primul număr al revistei „Magazin” (12 octombrie 1957).
Atent la orice inexactitate, istoricul literar analizează și relevă chiar și aspecte pe care alții le-ar fi trecut cu vederea. Așa de pildă avem momentul unei banale compuneri școlare (Înserare pe valea Nichitului) pe care o citește pilduitor în fața clasei însuși profesorul Salanțiu (Viața ca o pradă), ca mai apoi Marin Preda, într-un interviu acordat lui Marius Tupan și publicat în ziarul mehedințean „Viitorul”  (31 ian. 1970), să spună că profesorul l-a scos la tablă și acolo elevul a citit compunerea.
Cu conștiința și responsabilitatea actului de isorie literară, cercetătorul nu riscă niciun rabat de la rigoarea datelor căreia îi rămâne consecvent. Iată încă un exemplu: „…întrucât Școala Normală de Băieți din Cristur a rămas, după Diktatul de la Viena, în teritoriul ocupat, Marin Preda a fost transferat, prin Ordin al Ministerului Educației Naționale cu nr. 17494/1940, respectiv în clasa a IV-a la Școala Normală de Băieți din București” (p. 127). Aceeași consecvență și în consemnarea situației școlare (însoțită mai apoi de facsimile) sau ca în argumentarea relației tensionate cu subdirectorul școlii de la București, când Preda are o cădere a notelor sub așteptări (p. 179). Același zel și în scrierea corectă a numelor foștilor colegi de la Cristur, Ugron Alexandru și Ugron Francisc, ortografiate greșit de prozator. Nimic însă nu excede nici când (p. 134-135) se dau datele biografice ale celui ce avea să devină mai târziu personaj în Cel mai iubit dintre pământeni, Mihai Petrini, fost coleg, ca și Romulus I.Oltean și alții.
Am mai adăuga informațiile despre Ileana, dragostea dintâi a prozatorului: Ileana era fata pe care Niculae o iubise din tot sufletul său și puțin îi păsa că mai înainte o iubise unul Chiran (p. 143). Sau nu se ocolește nici cazul Monicăi, soția „falsului librar”, o iubire trenantă, ca și altele ceva mai cunoscute. Alteori cercetătorul se întâlnește cu lucruri minore care nu pot trece însă neobservate din moment ce ele sunt consemnate ca atare. Ilinca, de pildă, sora prozatorului, își amintește că Marin a plecat la București cu un geamantan din carton cu care venise din Ardeal (p. 164), în timp ce în Viața ca o pradă autorul vorbește despre o valiză neagră de lemn. Sau, mai mult decât atât, unele mărturii ar putea fi înșelătoare, deși vin de la persoane credibile (p. 167): „Într-o paranteză, precizăm și faptul că, afirmația nepoatei scriitorului, profesoara Dana Tudor, din Siliștea-Gumești, potrivit căreia Marin Preda ar fi fost elev al Școlii Normale de Băieți din Alexandria, timp de o lună de zile, informație pe care o știa de la cineva care pretindea că a fost aici coleg cu scriitorul, nu poate fi probată documentar (școala fiind desființată în perioada respectivă)”.
Istoricul literar Stan V. Cristea are o înclinație specială spre sinteze; ajunge la ele după analize, însă nu le consemnează inductiv. Cel mai adesea le consemnează comparativ în deschiderea capitolelor respctive motivând prin ele însăși cercetarea. Perioada cât Marin Preda a urmat clasa a patra la Școala Normală de Băieți a „Societății pentru Învățătura Poporului Român” din București n-a fost deloc investigată de cei ce s-au aplecat asupra biografiei „Marelui Singuratic” al literaturii române contemporane, cum s-a întâmplat cu perioadele cât a urmat cursurile școlilor normale din Abrud și din Cristur (p. 163). Alteori (cap. „Marin Preda, în anii afirmării literare”), constată că deși s-au scris multe studii și articole, nu există, deocamdată, un studiu sintetic, care să abordeze sub aspect biografic perioada anilor 1945-1948 (p. 336), cu excepția abordărilor – desigur, sumare ‒ din paragrafele dedicate acestei perioade de către Mihai Ungheanu în volumul Marin Preda. Vocație și aspirație (1973), de către Emil Manu în volumul Viața lui Marin Preda (2003) și de către Rodica Potoceanu Matiș în volumul Viața lui Marin Preda (2014). De aceea – motivează autorul – […] încercăm să aruncăm – mai ales prin ordonarea informațiilor ‒ ceva mai multă lumină asupra acestei perioade, fără să eludăm și alte elemente desprinse din opera predistă sau din bibliografia de referință (p. 337), cu trimitere firească la lucrările sale Fotografii la periscop (2013) și Marin Preda. Portret între oglinzi (2015).
Adevăratele începuturi literare ale prozatorului se concretizează, cum bine se știe, în perioada bucureșteană a studiilor și stau sub semnul lecturilor sale așa de bogate; un roman (după un model din Maupassant) o are ca personaj principal pe soția „falsului librar” de care se îndrăgostise între timp – un caiet gros. scris cu răbdare, este dat și lui Sae în vacanța de iarnă să-l citească (p. 173). Tot în această perioadă frecventează câțiva amici din cercul celor de la Albatros (Geo Dumitrescu) sau ajunge în cenaclul lui Lovinescu, unde are surpriza să-i fie cumpărat manuscrisul unei nuvele (Calul) cu o sumă consistentă (zece mii de lei).
Cum îl citise pe Nietzsche și poate știa cauza declanșării bolii sale, probabil nuvela aceasta să fi stat și ea sub semnul angoaselor filosofului german, deși Noica, mai târziu, crede că Preda a rezistat totuși seducției lui Nietzsche (p. 273).
Emoțiile prozatorului la apariția primei sale cărți (Întâlnirea din pământuri) aveau să fie relatate mai târziu de fratele său, Sae, într-un interviu (p. 348) acordat lui Constantin Coroiu (Rememorări. De vorbă cu Al. Preda): „Era foarte tânăr, avea 26 de ani. Se bucura enorm. Era o bucurie […] amestecată cu neliniște, cu teamă. Aceeași bucurie o va trăi prozatorul cu fiecare prilej editorial, cu fiecare roman”. Stan V. Cristea nu va scăpa nici aceste emoții nobile, trăite de Marin Preda în chip firesc, cu conștiința unei opere chemate să dăinuie.
Iată deci suficiente motive pentru cercetător să zăbovească (și) aici cu generozitate asupra primei părți a vieții prozatorului, încât să mărturisească în Argument (p. 12) cu detașarea autoevaluării: „Ceea ce putem spune, însă, mai apăsat este faptul că am încercat cu onestitate – la 90 de ani de când Marin Preda a fost înscris pentru prima dată la școală ‒ , să ordonăm și să întregim ceea ce se știa până acum în legătură cu unele secvențe și aspecte din biografia «marelui singuratic» al literaturii române […] De acum rămâne ca timpul să judece acest demers. Sigur, credem noi, o va face cum se cuvine”.