Ligia Dan
Metonimiile morții
București, Editura Tracus Arte, 2015

 

Volumul câștigător al premiului pentru poezie al revistei Vatra (2015), decernat în cadrul concursului „Alexandru Mușina” (ediția a II-a) e destul de inegal, însă meritul cel mai însemnat al publicației, și asta se vede încă din titlu, constă în timida readucere a mizelor centrale ale textualismului poetic – așa cum puține volume de azi o fac – pe harta literaturii contemporane.
Fiorul eminescian ce învăluie evocarea din deschiderea cărții e cuplat unui imaginar domestic, astfel încât îmblânzirea efectelor devastatoare și ireversibile ale trecerii timpului se produce cu prețul antropomorfizării ori chiar infantilizării figurilor thanatice: „Pe vremea când nu existau cimitire/ moartea era un prunc umed/ care-și sugea în leagăn un deget/ cu gingiile nefasonate./ Pe atunci timpului nu-i crescuseră/ încă nici dinții de lapte,/ iar pliurile taciturne ale spaimelor/ erau pur decorative.” Mizând pe autoironia livrescă, umilirea bacoviană a forțelor naturii capată, spre final, o turnură subversivă ce aduce aminte de medievalul danse macabre: „Ce distracție! Ce mișto! Cât plictis”. Sabotarea propriilor proiecte vizionare reprezintă nu doar o eficientă (și des întâlnită) tehnică discursivă, ci un semnal clar al maturității poetice a scriitoarei, circumspectă, iată, la fiecare pas. Din păcate însă, strategia devine, din cauza utilizării frecvente, destul de previzibilă.
Dedicat memoriei lui Alexandru Mușina, poemul Orbii explodează printr-un Martin-Luther-King-Jr.-Type-of-Speech despre tragismul condiției umane, moartea fiind – într-un vers ce se va dovedi a fi cheia întregului volum – o promisiune pe care „o purtăm în carne”. Spitalul – acest „orfelinat al spaimei” – devine anticamera neființei, „o lume antifonată/ cu perne albe”. Dacă, silențioasă, moartea se instalează întotdeauna „fără zgomot”, viața cotidiană se transformă într-o agitație frenetică fără sens: „Afară e atât de cald…,/ zambilele au înflorit…,/ doi se înjură într-un giratoriu,/ comercianții își fac calcule,/ o individă trece țanțoșă cu ochelarii ei de firmă/ și vorbește tare la un telefon cât o hartă”. Cinismul („Cel mai mic strănut îmi reamintește/ că sunt agent de pază cu normă întreagă”) face trecerea dintre cele două spații (netede și striate). Nu e vorba însă de o celebrare a efervescenței ori a senzorialității viguroase, ci, dimpotrivă, de o camusiană înregistrare a artificialității zgomotului de fond, acest ecran de fum ridicat în fața problemelor adevărate: „Îți aprinzi o țigară/ și aștepți semnul acela.// Ca pe o bombă” sau „Prin ea am detaliat toate gusturile lumii, în ea am îngrămădit toate excesele comise –/ cu chica udă, cu pupilele lărgite –/ din nevoia de a mă simți mai vie/ decât mă știu că sunt”. Cu toate astea, trebuie reamintit că punctele de suspensie și-au pierdut demult orice fel de expresivitate. Mai ales în preajma subiectelor grave. Dacă nu le va topi printre celelalte elemente, Ligia s-ar putea lipsi și de cele câteva aforisme ce parazitează corpul poemelor sale, „Acum dorințele se împlinesc la bancă” sau de analogiile forțate: „Acum,/ în pântecul tău încordat,/ spaima își scârțâie cizmele de cauciuc/ turnate pe calapodul mecanic al morții”.
În schimb, o elegie pe deplin reușită – „Și păream atât de eterni” – schițează, în versuri ludic-nostalgice, o epocă de aur în care tinerii ce populează poemele Ligiei Dan se așteptau „unii pe alții pe terase”. Și dacă tot suntem la capitolul reușite, iată cum se încheie, în versuri tăioase, o superbă alegorie despre instalarea propriei morți: „Îmi fardez fața, iar sub stratul gros/ simt cum mă chircesc./ Și albesc./ Fără zgomot”. Sau niște telegrame xeroxate parcă din Acosmei: „și-mi pocnesc genunchii ca să văd/ cum mai stau cu reflexele./ Când îmi este foame – fixez/ becul până se aprinde”.
Anxietatea din fața paginii albe ori încercarea disperată de a scoate poezie din piatră seacă („O scamă de poezie, vă rog!”) trădează incapacitatea de a poetiza în marginea provocărilor existențiale ori de a circumscrie, prin literatură, această criză tipic modernistă. Poezia îi oferă, ce-i drept, instrumentele necesare observațiilor lucide, însă privilegiul se transformă, cu pași repezi, în propria-i povară: „Nu mai pot decât să-mi notez citate celebre/ pe șervețe, pentru a înfunda cu ele/ conductele sparte”. Alienarea, anevrismul, nevrozele, angoasele și psihozele secolului trecut – toate sunt prezente aici, în câteva versuri scurt-cuprinzătoare: „Mă simt tot mai străină.// Fac pe șamanul voios/ printre puținii rămași.// De altfel, a început să mi se întrevadă în gesturi anevrismul”. Cu toate că o permanentă osmoză între lucruri și oameni (dar și între spirit și materie) pare să aibă loc, spațiul vital se reduce uneori la dimensiunile unei cabine telefonice. Dacă critica societății capitaliste e puțin convingătoare („În orașul acesta”), rafinată e, în schimb, această punere în versuri a inefabilității clipei: „se prea poate ca dimineața să te găsească scriind,/ iar pe măsură ce se va înălța soarele/ să simți cum dispari în mâneca unui iliuzionist”.
Ceva din sensibilitea școlii poetice de la Brașov se strecoară în strofele Ligiei Dan: „M-am ridicat –/ sprijinindu-mă de oase (206),/ din toți mușchii vizibili și invizibili/ transformați în ciorchini și insulițe” sau „M-am pomenit, apoi,/ silabisind – cu un glas excavat –/ urmele/ de pe tulpinile unui cod genetic învinețit,/ izbit în plin,/ gravat parcă-ntr-un alfabet greșit,/ dindărătul căruia părea să vegheze lesa oarbă/ a unui peisaj indiferent”. Singurătatea omniprezentă, fetișurile din „M-aș tunde (la) zero”, de pildă, ori întâlnirea eșuată din cauza divagațiilor postmoderne ale conștiinței lirice („Besame, besame mucho”) sunt depășite doar de secvența dramatizării unei tentative de suicid, simptomatică, de altfel, pentru mesajul întregului volum. Vestea cea bună e că, spre deosebire de alte proiecte similare, expresionismul Ligiei Dan (atâta cât e) nu înclină spre victimizare, ci spre filantropie. Mai mult, nici o urmă de poezie confesională nu poate fi depistată în versurile sale. Instabilitatea relațiilor personale, ca să luăm un exemplu des întâlnit în poezia tânără, e inteligent redată prin convocarea lucrării unor atlași conjugali: „Avem un dormitor feng-shui./ Patul nostru matrimonial/ este înconjurat de patru trupuri de ceară/ cu pulpele pline de noduri care sprijină cu palmele/ cele patru colțuri ale tavanului inexistent”. Atmosfera absurd-ionesciană e contruită prin procedee textualiste: „Pic./ Plouă…/ Fumez…/ Firește … trabucuri cubaneze,/ căci am avut grijă să-mi aduc de peste ocean o cutie”. Unele pasaje sunt, ce-i drept, morbide, poeta identificând peste tot semnele morții: „Mașina/ cu numărul de înmatriculare/ 13 Rai/ (parcată în fața firmei de pompe funebre/ „Horvath Extrem”)/ te lecuiește –/ pe loc/ și definitiv –/ de orice superstiție”. Alte decupaje aduc aminte de primul Dan Coman: „Era o casă cu reguli clare./ Aici piersicile erau bărbierite înainte de a fi mâncate/ în ritm de blues” sau „era o casă în care se comunica perfect./ Cu fruntea/ Izibită de țevi./ Și de calorifere”. În sfârșit, discursul oracular („Așa că…/ băgați de seamă!/ Să vă temeți de mine. Nu mă provocați./ Sunt taurul negru care scurmă pământul”) alunecă în livresc, fantastic ori suprarealism: „În mine se răsucește un foehn care-mi usucă limba și cerul gurii/ nu am altă șansă decât să-mi înfig mâinile în mine/ și să-l decuplez din priza lipită de pereți”.
Proiectate în jurul unor concepte antitetice („șosetele mele roșii de pionier” și „distribuția democratică”), poemele imprimă uneori atmosfera specifică poveștilor pentru copii, panteismul schimbând mereu locul cu animismul: „«Ei s-au ascuns acum în obiecte»,/ mi-a spus el./ «Au plecat de acasă, în grabă,/ și nu s-au mai întors./ S-au mutat,/ pe-aici,/ pe-aproape,/ în coama dealului” sau „În portmoneul crăpat/ – resturile unei vieți:/ acte, chitanțe, o bancnotă și icoane de hârtie”. Proces de muzeificare, poezia Ligiei Dan construiește (întocmai textelor Olgăi Ștefan) un imperiu al obiectelor: „Mi se mai face milă, apoi,/ de toate crucile rămase-n ploaie”, „mi se face milă până și de pantofii mei «second»”.
Dintre multele ipostaze ce surprind pierderea inocenței o rețin aici pe următoarea: „Moș Crăciun stătea picior peste picior și fuma Kent/ scufundat într-un fotoliu/ ca-ntru-un aluat proaspăt dospit.// A luat-o în brațe și i-a vârât în nas degetul acela stătut, îngălbenit de nicotină,/ i-a mâncat sub privirea înghețată bomboanele din brad/ și i-a apropiat de ochi lista cu păcatele ei/ trecute, prezente și viitoare.// A pocnit-o scurt pe cap./ Apoi, a mângâiat-o exact în același loc./ I-a deschis pumnii încleștați/ și i-a vârât în palmă -/ pândind cu precipitare când în stânga, când în dreapta -/ două lozuri necâștigătoare”. Un crunt viol, așa cum ar fi arătat, probabil, multe pasaje din Lolita dacă Humbert Humbert (sau Nabokov) n-ar fi fost un literary scholar. Registrul poeziei sale e extrem de divers. Iată contrastul izbitor cu sentimentalismul ce se degajă, spre exemplu, de aici: „Dacă aș fi fost mai inspirată, m-aș fi urcat în mașină/ și aș fi plecat la mare./ Până dimineață aș fi ajuns.// La răsărit l-aș fi sunat pe iubitul meu, i-aș fi dus telefonul/ foarte aproape de creasta unui val care s-ar fi spart/ la picioarele mele/ și i-aș fi spus: «Bună dimineața, iubitule! Iată poemul/ meu pentru tine»”.
Reveriile urmuziene („În lumina aceasta a dimineții ascuțită la capete”) ori construcțiile fantastice („În mine este așezat un fotoliu acoperit cu-o cergă grea”) alternează cu un biografism extrem de manierat. Livrat, de cele mai multe ori, într-un limbaj mai curând eufemistic decât metaforic – „te întorci întrucât ai uitat – ca de obicei:/ dacă ai închis ușa,/ dacă ți-ai luat agenda și medicamentele/ și te precipiți atât de tare încât/ nu-ți mai găsești nici mâinile,/ nu-ți mai găsești nici cheile,/ nu-ți mai găsești nici portmoneul gol,/ dar este posibil să dai peste bricheta/ de la care ți-ai luat gândul acum o jumătate de oră” – intertextul („«Gândeai c-am plecat, neică?»”), colocvialitatea și mimarea discursurilor glossy dau naștere fie poemelor epistolare („și nu mi-a rămas decât să mă așez la masă/ ca să-ți scriu”), fie unor poeme ale hașișului: „Și chiar dacă nu-l va citi vreodată pe Dante/ are rețeta lui de succes: „Iarba și berea!”/ „La naiba (îmi spun în parte)”.
Textualism (la intensități scăzute) și neoexpresionism (mai degrabă taumaturgic decât angoasant) – acestea par a fi, în linii mari, coordonatele alternativei ce concurează azi cu neobiedermeierul ori cu direcțiile oniriste de după fenomenul 2000. La modul concret, putem vorbi de prelungirea cuceririlor tehnice ale anilor ’80, dar și de domolirea revoltelor fracturiste, ambele filtrate prin spectrele autoironiei pasiv-agresive. Incapacitatea agentului liric de a înfrunta, în mod direct, evenimentele traumatice (anamneza ținând locul tergiversării evazioniste) transformă poezia Ligiei Dan într-o perpetuă amânare à la Mandelbrot și, în același timp, într-o figură spectaculară – tocmai datorită perenității artelor – a excepționalității morții. Cu toate că e un debut întârziat, n-aș spune că așteptarea a scutit-o, în totalitate, de neajunsurile începutului de drum.
Sper totuși că „fetele rele” sunt pregătite de concurență.