Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Noica și Hegel. Trei interpretări ale “Fenomenologiei spiritului”

Noica și Hegel. Trei interpretări ale “Fenomenologiei spiritului”

 

1. Fenomenologia spiritului, preciza W. Windelband, celebrul istoric al filosofiei, „este cu adevărat cea mai grea dintre toate operele care s-au scris cândva în întreaga literatură filosofică. Un dialog platonician și Critica rațiunii pure constituie o lectură relativ ușoară în raport cu cerințele pe care le impune înțelegerii cititorului această introducere în filosofia hegeliană. Dacă întrebăm despre temeiurile acestui fenomen puțin obișnuit, acestea nu se află numai în dificultățile formale, pe care această carte le împărtășește cu toate celelalte ale autorului, ci, înainte de toate, în conținutul propriu ei și absolut de necomparat cu altele”1.1. Fenomenologia spiritului, preciza W. Windelband, celebrul istoric al filosofiei, „este cu adevărat cea mai grea dintre toate operele care s-au scris cândva în întreaga literatură filosofică. Un dialog platonician și Critica rațiunii pure constituie o lectură relativ ușoară în raport cu cerințele pe care le impune înțelegerii cititorului această introducere în filosofia hegeliană. Dacă întrebăm despre temeiurile acestui fenomen puțin obișnuit, acestea nu se află numai în dificultățile formale, pe care această carte le împărtășește cu toate celelalte ale autorului, ci, înainte de toate, în conținutul propriu ei și absolut de necomparat cu altele”1.Poate nu întâmplător, Windelband (în 1880, la prima ediție a cărții menționate) scria: „Generația crescută în bogăția acestei opere s-a stins, și acum ar putea deja să fie numărați aceia care au și citit-o de la început și până la sfârșit”2.Nu-i de trecut cu vederea faptul că Hegel oferă prin aceasta și o vastă sinteză a marilor momente din istoria culturii, a celei moderne îndeosebi: „Filosofia sa urmărește să înțeleagă, în semnificația sa profundă, tot ceea ce spiritul uman a creat în dezvoltarea sa prin toate formele afirmării sale, și să-l cuprindă într-un sistem al cunoașterii lumii astfel încât toate aceste produse să fie înțelese ca formele necesare de dezvoltare ale spiritului universal”3.„Spiritul” devine astfel solul pe care experiența, istoria însăși este ridicată la o nouă demnitate, dincolo (dar și prin) fapte și contexte, dar fără să uite ceea ce Hegel însuși numea «nevoia contrară»: „întrucât sensul este atât de înrădăcinat în ceea ce este pământesc, încât e nevoie de o violență egală spre a-l ridica de-asupra acestuia”4.2. În Povestiri despre om, Constantin Noica dă subtitlul: „După o carte a lui Hegel”, și înfățișează cititorului „două interpretări ale aceleași cărți”, cu precizările: „Prima, «Neobișnuitele întâmplări ale conștiinței», care acoperă numai jumătate din operă”; „A doua interpretare, «Povestrea omului ca toți oamenii», care acoperă întreaga operă”; „O a treia interpretare, tot completă, întreprinsă ca «Jurnal intim al conștiinței», a trebuit să fie lăsată deoparte … pentru că, în gândul interpretului, opera lui Hegel este Cartea omului (subl. n.), una pe care o citim, pe neștiute, statornic”5.În buna tradiție a travaliului istorico-filosofic, ilustrat prin studiile sale asupra lui Platon și Aristotel, Descartes, Kant și Hegel (și altele), Noica relevă aici poziția Fenomenologiei spiritului, carte, care, cum am subliniat mai sus, nu-i ușor de lecturat, și, mai ales de înțeles. „Cel mai ușor – scria Hegel – este să judeci ce are conținut și temeinicie, mai greu este să-l înțelegi, cel mai greu este să le unești pe amândouă, să înfăptuiești expunerea lui”6.Într-o scurtă „Introducere”, Noica ia în discuție un gând al lui Hegel (din corespondența din 1805 către Voss, traducătorul Iliadei): «eu aș spune despre încercarea mea – scria Hegel – că mă străduiesc a face ca filosofia să vorbească în limba germană», și precizează: Hegel „face nu atât ca filosofia să vorbească în limba germană, cât să vorbească pur și simplu, să se istorisească. Îi lipsea lui Hegel să scrie o carte cum nu se mai putuse scrie – căci lipsise până atunci conștiința istorică (subl. n.) – și cum nu mai avea să scrie nici el: una în care întâmplările sunt idei, sau mai degrabă ideile sunt întâmplări. Cineva a cutezat să o compare cu Divina Comedie. Este în orice caz o Umană Comedie”7.Importanța Fenomenologiei hegeliene este argumentată pe mai multe planuri, dominând ideea că este o „carte mare”: „Într-o care mare – cum ni se pare a fi aceasta, al cărei fir începem să-l toarcem – este întotdeauna vorba de un personaj extrem de puțin interesant la prima vedere și pentru care totuși profeții au făcut religii și scriitorii cu un dram de geniu, cărți; este vorba de tine. Trebuie să te deprinzi cu acest omagiu, nu neapărat măgulitor, pe care ți-l aduce cultura în general și cartea lui Hegel în particular”8.Să urmărim motivarea acestei interpretări, după care „Hegel pare să fi descris aici gândul de dindărătul gândurilor și demersurilor noastre, fie că filosofăm, ori nu. Și e vorba de un gând pe care îl purtăm statornic cu noi, dar care de fapt, spune Hegel, ne poartă cu el, sau care, chiar dacă nu-l gândim, ne gândește el, ne însuflețește și ne leapădă el pe drum, atunci când nu mai suntem în stare să ținem pasul. Despre asemenea și alte peripeții vorbește cartea lui Hegel”9.3. Oricum, o lectură „dincoace” de limbajul specific (pe alocuri criptic!) scrierilor hegeliene constituie o faptă (culturală) inedită. Și aceasta cu atât mai mult cu cât o situiază „sub semnul vorbei lui Eminescu pe marginea Criticii Rațiunii Pure10, precizând (în baza taxtului de mai jos, nota 10) că „Hegel are predispoziție filosofică: abstrage de la tors. Noi însă suntem, sub torsul care ține într-una. Și e ceea ce ne spune cartea: Conștiința noastră vrea să se oprească la o certitudine, dar vede că nu poate; obține o alta, dar decade iareăși. De câte ori? Dar învățați întâi să vedeți care sunt peripețiile”11. Dar, înainte de a da curs acestui îndemn (de a urmări „peripețiile”), reținem câteva liniamente ale „interpretării”: cartea aceasta este „stranie pentru că te privește atât de aproape: că există peripeții ale cugetului”; „o întreagă carte de filosofie, adică o carte ce ține de genul didactic, trece astfel în genul epic”: „în locul unui cuget care să spună ce este pe lume sau ce trebuie să fie, iată unul care pățește ceva încercând să spună așa”; peripețiile sunt legate: conștiința, conștiința de sine, rațiunea, spiritul; peripețiile „nu sunt doar legate, sunt organizate, cifrate, ca sub un cod genetic”; în cartea lui Hegel „toate curg așa în tact”, ca un dans al ideilor, căci peripețiile „nu sunt numai organizate, ele sunt și întruchipate”; peripețiile conștiinței „au fost peripețiile omului istoric”, povestind „pățaniile conștiinței”, Hegel „desfășoară peripețiile istoriei de trei ori, în cercuri tot mai largi, până ce unda istoriei ajunge, pare-se, la țărmul certitudinii căutate”12.Iată de ce „o asemenea carte nu poate fi ignorată nepedepsit”, căci „nu poți lăsa neștiute căile omului, dacă a reușit cineva să le arate”; „dacă nu citești cartea, atunci riști să o scrii, într-un fel”, și „riscul cel mare e de a o scrie prost…”13.În esență, o organizare a modului de interpretare ce premerge teoretico-metodologic urmăririi „peripețiilor” sub un risc, legat, firește, de „a-ți închipui că ai înțeles-o”,  că „ai devenit mai lucid” – formula prin care este clară ideea pe care ți-o poate da Hegel: că „luciditatea aceasta” este „o peripatie a veacului nostru”14, evident, încă nescrisă !4. Dar nu ne propunem să urmărim (în rezumat) modul în care conceptele de bază ale Fenomenologiei hegeliene iau calea „peripețiilor”, ci vom încerca să punem în atenție câteva momente care justifică avantajele unei astfel de lecturi.Din vasta literatură a temei, reținem câteva care își dau parcă întâlnire cu interpretarea Fenomenologiei ca „o carte a peripețiilor conștiinței”, ceea ce sună consonant cu noutatea demersului hegelian, care nu provine doar din preocuparea cu problematica conștiinței, ci dintr-o radical inedită concepere a conștiinței: «conștiința care apare» (das erscheinende Bewußsein), adică: „nu conștiinței îi apare «ceva», ci conștiința «trece în fenomen», iar consecința configurațiilor ei este constituirea conștiinței însăși”15.Mai îndeaproape privită, scrierea lui Hegel „prezintă oarecum o cronică despre această conștiință totală”, este „re-interiorizare (Erinnerung), reflecția participă la aceasta, dar numai întrucât ea este identică cu intuiția productivă”16.Așadar, „conștiința nu este părăsită niciodată; ea este și rămâne scena pe care se efectuează dezvoltarea spirituală ca «interiorizare» (Er-inerung) de șiruri ale configurărilor”17.Hegel însuși scria: „În concentrarea sa de sine, Spiritul este cufundat în noaptea conștiinței sale de sine, existența sa – în fapt dispărută este însă păstrată în aceasta și această existență depășită – cea dinainte, însă renăscută din cunoaștere – este noua existență … În ea el trebuie să înceapă tot atât de naiv de la început, din nemijlocirea ei, și s-și extragă iarăși din ea măreția lui, ca și cum tot ceea ce a precedat ar fi pentru el pierdut și nu ar fi învățat nimic din experiența spiritelor care l-au precedat. Dar re-interiorizarea (Er-innerung), a păstrat această experiență și este interiorul, și, de fapt, forma superioară a substanței. Dacă deci acest spirit ia iarăși de la început cultura sa, părând că pleacă numai de la el, el începe în același timp pe o treaptă superioară. Imperativul spiritelor care se formează în acest fel și își dă formă în existența-în-fapt, constituie o succesiune în care unul a înlocuit pe altul și fiecare a preluat imperiul lumii de la cel precedent. Scopul acestei succesiuni este revelarea adâncului, și aceasta este conceptul absolut”18.Din experiența cunoscutei Hegel-Forschung mai reținem că „Fenomenologia spiritului, deși păstrează forma de «Doctrina științei» (Wissenschaftslehre), se deosebește însă de aceasta în mod esențial prin procedeul său de tip descriptiv, nu deductiv”19.De fapt, „Fenomenologia spiritului constituie în principiu o temă eternă a filosofiei. Hegel nu a fost nici primul, nici ultimul care a tratat-o. Dar prima cuprindere clară a problemelor și ducerea până la capăt o constituie opera sa … Chiar și analiza descriptivă a actului, ceea ce azi numim «Fenomenologie», este în esență Fenomenologie a spiritului”20.5. De aici, poate, și noi posibilități multiple de lectură și interpretare a Fenomenologiei, în rândul cărora se integrează și Povestiri despre om. Căci cartea lui Hegel care „se face și reface cu fiecare dintre noi, de parcă nu ar fi scrisă … Căci după ce a fost cartea peripețiilor cugetului, a peripețiilor legate, a celor ce se organizează dialectic, a celor întruchipate istoric, Fenomenologia e cartea peripețiilor adevărate din fiecare conștiință individuală” și, peste toate acestea, este „o peripeție a veacului nostru”21.Forma de „povestire” adoptată de Noica nu este o simplificare, ci urmează o înțelegere care să ducă de la «conștiința de sine» la om. Și nu fără temei, căci la Hegel «conștiința de sine» ține, parcă, locul omului. „Nu te poți opri – subliniază Noica – atunci, dacă ai ieșit o clipă din cartea lui Hegel, și te gândești la ceea ce se întâmplă în istoria reală și, poate mai impresionant decât oriunde, în istoria culturii: trecerea de la substanță la subiect e legea însăși a culturii, dialectic ori nu înțeleasă”22.Să lăsăm cazul lui Shakespeare și „să urmărim, scrie Noica, cazul lui Eminescu, mai apropiat lumii noastre”: În Eminescu, substanța a devenit subiect. Cultura noastră folclorică, cultura lumii largi așa cum a știut el să și-o însușească, în sfârșit, rostirea noastră rămânească, toate laolaltă se topeau pentru Eminescu într-o substanță. El le-a făcut subiect. Pătruns de ele, le-a pătruns și le-a îmbibat la rândul său cu subiectivitatea sa, așa încât codrul se leagănă acum, pentru noi, așa cum l-a cântat Eminescu, iar zeii și oamenii se tânguie după tânguirea lui”23.6. Pe acest fond, Noica înscrie câteva considerații semnificative pentru înțelegerea specificului culturii noastre, țesute în jurul a ceea ce s-ar putea numi „modelul cultural Eminescu”: „Ce neadevărat ar fi totuși – și ce străin de hegelianism – dacă ne-am grăbi să fim «subiecte» pe socoteala substanței Eminescu, dacă l-am reface ca simpli epigoni … într-o cultură, vine ceasul când te întrebi: care mi-e substanța – limba, folclorul, aria de cultură? De aceea și suntem în ceasul acesta, cu Eminescu, întocmai ca după începutul oricărei triade hegeliene. Cine ne dă substanța? Ce este Eminescu acesta, în răspunderea căruia ne luptăm pentru o afirmare de subiectivitate românească?”24.Aici, se pare, aflăm motivarea aducerii în atenție a Fenomenologiei spiritului anume: ca preemisă (teoretico-metodologic, evident!) nu doar pentru a înțelege, prin Eminescu (model pentru o nouă epocă de „Bildung”, de formare culturală) cum „întreaga noastră cultură românească trăiește astăzi limpede pe modelul triadei hegeliene”25.Hegel vine aici tocmai prin dialectica: conștiință, conștiință de sine: „cutremurul”, pe care „îl încearcă orice substanță ce devine subiect – scrie Noica – „trebuie înfruntat și de noi cu încrederea pe care ți-o poate da dialectica, în acest ceas al cărții lui Hegel chiar”26.7. Se pregătește astfel (cu o continuare a „interpretărilor” la alte nivele ale Fenomenologiei hegeliene) motivarea (teoretică, de fond) de care autorul vorbește în „Cuvânt înainte”: „opera lui Hegel este Cartea omului, una pe care o citim, pe neștiute, statornic”.Este de reținut punerea în relație cu acțiunea: din cartea lui Hegel „se poate desprinde ceva despre felul cum omul atacă – și cum trebuie să atace – orice problemă: nu numai ca spectacol, dar și ca sugestie pentru acțiunea proprie. Capitolele lui Hegel, din trei în trei cum merg, au o curioasă alternanță: trei sunt de cunoaștere, apoi următoarele trei sunt de viață și acțiune; vin din nou trei de cunoaștere, apoi alte trei de viață și acțiune. E o întrebare dacă Hegel și-a dat seama de această desfășurare modulată a lucrurilor…”27.Din dezvoltările ce urmează pas cu pas textul lui Hegel rezultă tocmai îndemnul că această „Carte a omului” trebuie citită atât pentru conținutul ei teoretico-metodologic, pentru modul de gândire dialectic hegelian, cât și pentru învățămintele care se desprind pentru a înțelege lumea noastră și posibilitățile situării ei în noi orizonturi ale istoriei și culturii.Câteva rânduri din finalul la „A doua interpretare” devin grăitoare în acest sens: „Ținta întregii desfășurări? Este ca din istorie, pe de o parte, din Fenomenologia regăsită ca o carte deschisă omului, de altă parte, spiritul absolut să-și continue amintirea și adevărul”28.În stilul acestei „povestiri”, textul următor este și mai elocvent: „Aici a oprit povestea omului Hegel, cel care i-a istorisit-o întâi. Iar noi, care o repovestim, știm că el descria, cu ultimele sale gânduri, ceea ce avea să facă el însuși mai târziu cu Enciclopedia, de parcă își amintea de viitor, cum s-a spus despre profeți. Poate că își amintea, în felul acesta, și de viitorul nostru, în măsura în care nici noi, oamenii de după el, nu scriem alte cărți decât cele pe care le prescria el, Cartea logicii, Cartea naturii și Cartea istoriei”29.„Dacă graiul nostru spune într-adevăr lucruri care nu s-au rostit întotdeauna în alte limbi și care le-ar putea îndemna pe acestea să se mlădieze după cuvântul nostru atunci, în măsura în care există un rost românesc în cele ale gândului (subl. n.), suntem datori lumii cu acest rost”30.Ca și în studiile asupra lui Platon și Aristotel, Descartes și Kant (și multe altele), Noica înscrie o pagină semnificativă și în studiul lui Hegel, al unei opere de referință în cultura modernă. Ceea ce vine ca „interpretare” și aici este modul propriu de a regândi și aceasta în folosul înțelegerii și prețuirii a ceea ce a venit ca „rostire filosofică românească”. „Dacă s-ar întreba cineva de ce dăm atâta însemnătate câtorva cuvinte românești – scrie Noica – am răspunde: pentru că aceasta este partea noastră de cer”.

 

 

Note

* Textul (parțial dezvoltat) comunicării prezentată la Simpozionul Național Constantin Noica, Ediția a IX-a, Arad, 26-27 mai 2017.1 W. Windelband, Die Geschichte der neueren Philosophie in ihrem Zusammenhange mit der allgemeinen Kultur und den besonderen Wissenschaften, Zweiter Band: Von Kant bis Hegel und Herbart, 5. Aufl., Leipzig, Verlag von Breitkopf & Härtel, 1911, p. 332.2 Ibidem, p. 334 („Das Geschlecht, welches dem Reichtum dieses Werkes gewachsen war, stirbt aus, und schon jetzt dürfen diesjenigen, die es auch nur von Anfang bis zu Ende gelesen haben, zu zählen sein”). 3 Ibidem, p. 336. Un rol important îl are Prefața, despre care exegeți de marcă ai operei lui Hegel spuneau: „Cel care a înțeles Prefața la Fenomenologia spiritului, acela l-a înțeles pe Hegel” (Hermann Glockner, Hegel, II, 1940, p. 419).4 G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, București, Editura Academiei, 1965, p. 46. Aceasta este și ediția pe care o utilizează C. Noica în: Povestiri despre om.5 Constantin Noica, Povestiri despre om. După o carte a lui Hegel, București, Cartea Românească, 1980, p. 5.6 G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 11. Aceasta întrucât „lucrul nu este epuizat în scopul său, ci în dezvoltarea sa, nici rezultatul nu constituie întregul real, ci numai împreună cu devenirea … Tot astfel diversitatea este mai degrabă granița lucrului; ea este acolo unde lucrul încetează, adică este ceea ce acesta nu este” (Ibidem, p. 10).7 C. Noica, Op. cit., p. 9-10.8 Ibidem, p. 15.9 Ibidem, p. 10.10 Iată textul: „Reprezentația e un ghem absolut și unul dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul și – experiența. Sau și un fuior, din care toarcem firul timpului, văzând numai astfel ce conține. Din nefericire atât torsul cât și fuiorul țin într-una. Cine poate privi fuiorul abstrăgând de la tors, are predispoziție filosofică” (reprodus la p. 10).11 C. Noica, Op. cit., p. 10.12 Ibidem, p. 11, 12.13 Ibidem, p. 10.14 Ibidem, p. 13.15 H. Glockner, Hegel, Band II: Die Entwiecklung der Hegelschen Philosophie, Stuttgart, Fr. Frommanns Verlag, 1940, p. 402-403.16 Ibidem, p. 403. «Konkret zu denken» este tema;  „ceea ce Hegel a considerat ca cert, ca «sigur» și «fapt» al său, a fost convingerea că adevărul nu este ceva ascuns sau numai simbolic, ci se află în fața ochilor tuturor” (Ibidem, p. 410-413).17 Ibidem, p. 475.18 G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului (traducere de Virgil Bogdan, revederea traducerii și note de Alexandru Boboc), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, p. 426-427.19 N. Hartmann, Die Philosophie des deutschen Idealismus, 3, Aufl., 1974, p. 266-267.20 Ibidem, p. 324. De aceea, poate, „cu cât ne raportăm mai critic la Hegel, cu atât avem de învățat de la el. Astăzi, critica lui Hegel nu constituie o temă mai puțin prezentă decât înțelegerea concepției sale” (Ibidem, p. VI).De fapt, Hegel a exprimat mai precis „gândul călăuzitior al epocii sale”, căci „a lăsat să vorbească minunata obiectivitate, obiectul însuși, să se lumineze el-însuși de la sine, fără a-l mișca în lumina unei teorii determinate” (Ibidem, p. 18).21 C. Noica, Op. cit., p. 52. Ca ilustrări, autorul se referă la Shakespeare și la Eminescu, într-o explicație demnă de prezentat: „Să luăm cazul unui Shakespeare, în care în chip izbitor substanța momentului elisabetan… se rezolvă într-un subiect creator … care avea apoi să devină el însuși o substanță pentru cultura engleză” (Ibidem).22 Ibidem, p. 52. Firește, continuă Noica, că se mai poot închipui, în cultura noastră, și alte subiectivități creatoare în care să se rezolve substanța aceea. Dar între timp Eminescu însuși a devenit substanță, și subiectele creatoare noi nu mai pot apărea în lumina noastră fără să-l distileze pe el, ca o esență, în subiectivitatea lor” (Ibidem, p. 52-53).23 Ibidem, p. 53. În același sens ale lecturii prin comparație pentru o mai bună înțelegere a textului hegelian este aplicarea la contextul limbii noastre: „Ni se păruse, la capitolul despre intelect, că trecerea la conștiința de sine este făcută firesc de «sinea» românească: privești în sinea lucrului după modelul sinei tale. Acum spunem și mai mult, că prima triadă hegeliană, și aproape toate cele ce vor urma aici, nu se înțeleg, cu mișcarea lor dialectică, dacă punem în joc pe «nu». Va fi fiind nu suveran în logică și în „Logica” lui Hegel, dar în „Fenomenologia” lui cel care domnește și însuflețește este ba. Nu poți să negi ce ești și ce este în lucruri, ceea ce rămâne statornic în ele, cum va rămâne conștiința simplă. Dar poți spune ba. Devenită pelerin al certitudinii, conștiința pleacă la drum cu un toiag din pădurile Thraciei” (Ibidem, p. 34).24 Ibidem.25 Ibidem. De altfel – continua Noica – „Când vezi feciorii aceștia de țărani ridicați dintr-o dată, ca subiecte creatoare, până la pragurile marii poezii și cunoașteri, când îi vezi chinuiți de gândul că pierd substanța din care totuși au trebuit să se desprindă … înțelegi cum substanța românească, atâta amar de vreme reținută ca substanță, se rezolvă în subiecte și se dizolvă în obiectivitatea istoriei de mâine” (Ibidem).26 Ibidem. Explicația devine aici îndemn: „Căci iată, se rezolvă și se încheie substanța unei Vieți istorice, și se deschide calea, cu noi cu tot, către substanța nouă, care poartă numele de rațiune” (Ibidem).27 Ibidem, p. 95. Este semnificativ, că în timp ce conștiința simplă se menține în puritatea cunoașterii (chiar la nivelul elementar) conștiința de sine se desfășoară întreagă în orizontul experienței de viață și al acțiunii”; „ce curios: când oamenii îi reproșează filosofiei că nu reușește să fie științifică, ei nu știu ce-i cer: să pună în ordinea dezordinea lor. Ei își permit să trăiască oricum, dar cer ca proiectarea haosului lor pe ecranul filosoifiei să fie ordine. – Ei bine, este ordine. Și atunci omul … își dă seama că ceea ce i se părea libertate era necesitate” (Ibidem, p. 96, 97).28 Ibidem, p. 250. Este de reținut că preocuparea (mai timpurie) a lui Noica pentru tema „Cât de clar poate fi înfățișat Hegel”: „Ceea ce îi reușește lui Hegel – și reușita aici s-a dovedit unică în istoria filosofiei – este tot, am putea spune absolut tot ce înfățișează el din perspectiva spiritului, despre om. Fenomenologia spiritului reprezintă, după noi, una dintre puținele cărți de filosofie ce se vor mai citi în anul 3000” (C. Noica, Cât de clar poate fi înfățișat Hegel, în vol. Teme hegeliene, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, p. 19).29 Ibidem. În „Introducere”, autorul vorbea de „luciditatea pe care ți-o poate da Hegel”, considerând-o „o peripeție a veacului nostru”: „Probabil că face parte dintr-un capitol al cărții pe care o va scrie un alt docent, de astă dată poate nu unul de la Jena. – În nădejdea că ar putea fi din țara lui Eminescu, ne gândim și toarcem firul cărții ajutorului de profesor” (Ibidem, p. 13). Un gând bun, desigur. Numai că „un alt docent” întârzie or poate stă să vină !30 C. Noica, Rostirea filosofică românească, București, Editura Științifică, 1976, p. 6. Căci, la Hegel – precizează Noica (în studiul amintit) „vorbirea despre om reușește cel mai bine pentru că – întocmai bunului simță, ar fi spus el – știe să cufunde mai adânc pe om în Altceva, de care totuși omul singur devine conștient. Iarăși pe limba noastră … am putea spune: noi cunoaștem cu intelectul nostru lumea și aflăm de la Hegel care ar putea fi sinele rațional al lumii, dar nu știm ce este sinea ei. Știm doar ceea ce este în sine omului” (Cât de clar poate fi înfățișat Hegel, p. 20).

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg