Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Noiembrie

Noiembrie

Dacă-mi place noiembrie? Ohohoo… Cum să nu… Nici nu știu cu ce să încep. Întâi că arborii se dezgolesc. După ce au trecut prin acel carnaval de culori, între auriu aprins și aur stins, arămiu, între roșu sângeriu și foi cu paloare palidă, de lămâie. Un ultim bal. După ce au umplut aleile cu foșnet. După ce au gonit pe străzi șiruri, cohorte de frunze, acum ei, arborii, își ridică spre cer brațele goale. Ramuri simple, despovărate. Țintesc spre tării. Le arată cu degetul. Ai putea zice că imploră. Te-ai păcăli. Fiindcă nu cer nimic. Se răsucesc crengile, da. Și dezvăluie ceva, până acum neaflat la vedere. Desenele copacilor de noiembrie sunt aidoma cu cele ascunse tainic în toate ființele. Cu vase, vene, artere, capilare, prin care curge sângele, râul vieții. Precum sevele ce i-au hrănit pe ei. Aidoma și cu încrengăturile neuronilor. Sunt la fel, de te-ai uita pe-o hartă, și cu râurile râuri. Cu împletire de pâraie, izvoare, ape felurite, toate curgând spre marele fluviu. Iar copacul, el însuși un fel de fluviu, se destramă în pământ prin rădăcini, ca într-o mare, prin estuare sau delte.
Noiembrie scoate la lumină rosturi și rânduieli ale vieții. De obicei ținute sub un văl. Greu de ghicit, sub bogăția unui hățiș verde zăpăcitor. Ciripitul gureș de prin pomi s-a destrămat și el. Ici-colo, sfios, se mai încearcă câte un glas firav. Cirip. Fi-ciu. Pauză. Au plecat demult și stolurile de păsări călătoare. Ne-au părăsit rând pe rând. Au tot scris pe cer V-uri tremurânde. Din ce în ce mai mici, mai pierdute-n zare, împunse cu țipete de lebede, de gâște și de berze. Suntem acum sub stăpânirea valurilor de ciori. Gălăgioase, inteligente. Putem afla liniștit, din învârtejirile ce le fac, cum va fi vremea… Sunt, în felul lor, prietene de nădejde.
Înduioșătoare însă rămân zburătăcirile de fluturi. Ce fluturi, Doamne iartă-mă, în noiembrie?! Ei bine, aleile cu tei sunt invadate, cotropite. Au parte de un dans absolut fermecător. Fructele teilor, niște boabe mărunte, au deasupra codiței două frunze minuscule. Abia le vezi. Și când suflă un pui de vânt, pornesc, sunt luate pe sus, zeci și zeci, sute de boabe. Se rotesc, se-nvârt iute, iute, că frunzele cele mici au rol de elice. Un fel de titireze zburătoare: fluturi. Să tot stai cu ochii-n geam. O minunăție. Și doar acum, în noiembrie, poți vedea dansul ăsta, jocul nebun al bobițelor de tei. Știați?
Și ați crede? Când orașele par mohorâte, e momentul nunților în păduri. Răsună boncăluitul de cerbi. Și încăierările între cei falnici. Iar ciobanii, și ei, acum dau drumul berbecilor în turme. Se numește Slobozirea sau Năpustirea arieților. Pentru ca iezii, mieii, puii de căprioare și ciute să se poată naște la primăvară, când dă colțul ierbii. Sigur, și lupii, tot acum în noiembrie, la Filipii de toamnă, se leagă în haite. Lupoaicele dau roată satelor. În Șureanu, munții Orăștiei, femeile aveau grijă mare să nu arunce afară, seara, gunoiul cu cenușă sau jar, că, dacă apucă lupoaica un tăciune, atunci musai cade grea. O grijă mare de tot.
Viața n-ar putea renaște dacă n-ar exista noiembrie. În zadar ne împiedicăm de el. Poate doar din grabă și o anume suficiență. De fapt, e magic, tainic, sub aparența dezolării își ascunde izvorul frumuseților. Iar unele sunt… frumuseți de nebănuit. Chiar așa. Destul să-l citim, recitim, pe Blaga, cu al său volum „Vară de noiembrie”. Pare a ne spune și nu pare, chiar mărturisește, că ultimul tren pentru iubire ăsta e. Când îmbătrânești, când simți apropierea Marelui Alb, înainte, în acel noiembrie al vieții tale, te mai poți îndrăgosti. Firește, trebuie cu adevărat să fii în stare de asta. Să ai în tine capacitatea. Nu e pentru oricine. Poetul, da, o avea. Puterea dragostei, cea purceasă de la Duhul Sfânt și risipită în lume, curgând precum seva în copaci. Dragoste mistuitoare, cu atât mai mult cu cât e ultima. Dreaptă, cu o anume măreție, cu un zâmbet fericit-trist, fluturare semeață a capului peste umăr. Liniște, nu neliniște. Respirație adâncă, profundă, privire ce te străpunge, te citește definitiv și îți răsfrânge bucuria.
Niciun regret, dragoste. Dragostea de noiembrie. S-aveți dar parte de ea, să nu vă treacă deloc cu vederea. Abia atunci, când nu e, vine pustiirea. De care ne temem cu toții. Degeaba am tăgădui. Urâciunea pustiirii.
Fiindcă nu înțelegem răbdarea arborilor, de aceea ne temem. Fiece copac desfrunzit își așteaptă, în pace, reînfrunzirea. E în el. În mod ciudat, sunt mai știutori ca noi, ei, pomii goi. Ohohoo….

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg