Romanul de debut al tinerei Mădălina Tanasă, Blestemul Podului1, este o lucrare consistentă, extrem de bine documentată și scrisă cu multă dăruire. Întâmplări adevărate se regăsesc în spatele acestei construcții ficționale, culese de autoare în satul Cosmești, pe malul gălățean al Siretului, acolo de unde șoseaua și calea ferată care leagă Tecuciul de Mărășești parcurg suspendate râul moldav, pe podul care unește destine. Podul în sine are o poveste care merită mai multă atenție, nu numai din partea istoricilor. Construit pe vechiul curs al Siretului la sfârșitul secolului al XIX-lea de inginerul focșenean Anghel Saligny în locul celor două poduri de lemn luate de ape, el a fost dinamitat de armata română în 1917, pentru a împiedica desfășurarea trupelor germane și intrarea lor în Moldova. Refăcut după război, podul a devenit în cartea Mădălinei Tanasă mai degrabă martor tăcut decât personaj: „Din dreptul casei familiei Bălan, drumul cobora destul de abrupt, făcând o curbă strânsă la dreapta spre podul peste Siret, locul unde tinerii satului ieșeau în duminici și sărbători la plimbare. Trainic, făcut din structuri metalice și beton armat, podul fusese reconstruit între 1921 -1924 după același model cu podul de dinainte, realizat între 1885-1888 de inginerul Anghel Saligni, dar care fusese special bombardat de către armata română în 1917 pentru a nu permite înaintarea trupelor germane. […] Pe măsură ce se apropiau, zgomotul făcut de valurile înspumate ce se izbeau de picioarele podului era tot mai puternic. Podul avea două etaje: pe dedesubt era șosea pentru mașini sau căruțe (străjuită pe stânga și pe dreapta de culoare pentru pietoni și biciclete), pe deasupra trecea calea ferată. Distracția ce amare a copiilor din zonă era să stea pe pod când veneau trenurile (le știau exact programul). Podul vibra, zgomotul creștea asurzitor iar copiii zbierau cât îi țineau plămânii, să vadă care reușește să acopere trenul. Numai bătrânii pe care-i prindea vremea trecând pe acolo erau nemulțumiți: își țineau mâinile pe urechi să se protejeze de zgomot și de curentul care se forma printre grinzile metalice. Rugându-se să se termine cât mai repede” (pp.47-48).
Acest pod, în etapa a patra a existenței lui, în redarea în tipar pur doric ca derulare epică – în însăilarea poveștii din această perspectivă se deschid interioare ionice, spații ale frământărilor, gândurilor, intențiilor personajelor principale, marcate în text prin aldine, atrăgând cumva atenția asupra unei proiecții de substrat, cu multiple perspective, dar care stilistic se subsumează aceluiași discurs auctorial unic, aceluiași discurs ca și cum autorul însuși ar avea acces în universul interior al fiecăruia dintre protagoniști -, devine martorul faptelor unor oameni obișnuiți dintr-un sat întâmplător aflat într-o poziție strategică. Povestirea, care se relevă în rigoarea aproape jurnalistică a expunerii, din unghiul unui autor omniscient situat în afara ei și a timpurilor și privind, nu lipsit de empatie, derulările, nu poartă duhul blestemelor ce plutesc în preajma Podului de Fier din Sankt Petersburg, ori a Podului Diavolului din Scoția, nici măcar al celebrului Golden Gate californian, ci mai degrabă amintește de balcanicul pod cu trei arce din lucrarea omonimă a lui Ismail Kadare, care are nevoie de sacrificiul uman. Însă nu jertfa legată de temeinicia artei din vechiul mit balcanic exploatat deopotrivă în opera ilustrului albanez și în legenda Meșterului Manole e ceea ce proiectează firul epic, ci o jertfă deopotrivă colectivă, a satului Cosmești (și, prin extensie, a națiunii române, a umanității) în cel de-Al Război Mondial, cât și personală, târzie și nedreaptă, a unuia dintre protagoniști, o jertfă inutilă care nu are nimic în comun nici cu eroismul clamat, nici cu o istorie resemantizată. Dezbrăcată de această încărcătură absurdă, povestea din Blestemul Podului este o relatare care câștigă în calitate pe parcursul scrierii – acest crescendo se resimte aproape de la pagină la pagină -, în care oameni simpli trăiesc vieți simple, se raportează la normalitatea traiului și în limitele acestei normalități fac adevăratul sacrificiu pentru protejarea celorlalți. Nu contează etnia, nici calitatea în anii cruzi ai războiului, de localnic ori de reprezentant al armatei de ocupație, cât calitatea umană. Rusul Ivan, locuind în căminul Ștefanei, intervine și salvează de două ori viețile celor două tinere femei ale casei, fiica Paraschiva și nora Ana: prima dată, după ce câștigă încrederea Ștefanei, dela moartea lentă din chilerul zidit pentru a le proteja, apoi în prima zi din postul Paștelui din 1945, când se impune categoric în apărarea onoarei lor odată ce soldații sovietici beți dau buzna în curte: „Unul dintre soldați mai face încă un pas. Poooc! Văzduhul vuiește. A tras un foc de avertizare în sus iar acum îndreaptă arma spre pieptul celui care nu l-a luat în seamă de la început. Se opresc cu ochii bulbucați de uimire, băutura iese din ei prin toți porii” (p.395).
Episoadele de coagulare în jurul valorilor morale, fie în satul Cosmești golit de bărbații trimiși pe front, fie pe câmpul de luptă ori în lagărul de prizonieri, sunt multiple, dar nu sunt expuse cu emfaza textului moralizator. Sunt mai degrabă modele ale binelui luate ca atare, în normalitatea datului, ilustrări ale firescului în vremuri cumplite, constrângătoare. Nora și soacra pe de o parte, nora și cumnata pe de alta, încep să se înțeleagă încă din primele zile ale plecării pe front a bărbaților, din 1940, încep să coabiteze, să se ajute, să simtă efectele sinergiei muncii lor drept unica posibilitate de rezistență: „Iarna își vede de ninsorile și de viscolul ei. Satul e troienit, doar fumul se plimbă fără grabă prin hornurile caselor. Oamenii s-au strâns în jurul sobelor de lut. Miroase a cald, nu se mai zguduie pământul, n-a venit războiul. Ana a început să se învețe cu soacra și cumnata. De când au plecat Petru și tata Ion, dar mai ales de la cutremure, Ștefana n-o mai privește ranchiunos, n-o mai izbește cu vorbe sau priviri aspre. Paraschiva e și ea mai prietenoasă, poate și-o fi dat seama că-i bine să ai în preajmă oameni mai de seama ta cu care să schimbi o vorbă. Oricum, ce-i este absolut limpede Anei e că noaptea aceea în jurul vacii le-a adus laolaltă, le-a înmuiat întru câtva sufletele stăpânelor casei. Și faptul că au muncit cot la cot să repare casa a contat. Au transformat chilerul din spate într-un soi de magazie. Și-au cărat acolo lemne, au umplut balerci cu apă, și-au adus fasole și butoi cu varză, cartofi, nuci, putinei cu brânză. Le-a prins Crăciunul scărmănând lână și spunând povești. Ștefana e tâlcoasă. Când e ea liniștită are câte și mai câte amintiri de depănat, din copilărie sau din tinerețe” (p.170).
De aici până la sprijinul necondiționat, care se deprinde, până la sacrificiu, dacă este cazul, mai e un singur pas, pe care femeile îl învață fără să eșueze. E lecția rezistenței prin solidaritate în fața unei istorii constrângătoare, care nivelează totul. Dar pentru a pătrunde înțelesurile adânci ale acestei lecții autoarei i-au trebuit și activarea unui fel anume de a pricepe mersul lucrurilor, și documentarea de rigoare. Perceput ca roman istoric, Blestemul Podului e înainte de toate un roman social, care excelează în date etnografice – sunt consistente, în partea de început a romanului, paginile dedicate evenimentelor din viața satului, în special în ceea ce privește redarea în amănunțimea observației participative specifice studiului etnografic de la nunta Anei Bălan cu Petru Golea -, care aduce în lumină înțelesurile istoriei la scara perceperii imediate și le asamblează în semnificații ale comunităților funcționale: familie, sat, pluton sau lagăr de prizonieri. Viața de pe front și cea din lagăr excelează tot din perspectiva notației sociale. Din perspectiva normalității acestor raporturi se naște și firescul derulărilor.
Fără pretenția introspecției, diminuată odată ce povestea înaintează, derularea faptelor raportate la norma socială transformă romanul într-unul credibil. Ceea ce diferă de clasicul roman social tratând o anumită problemă socială este tocmai normalitatea relației în fața intemperiilor istoriei. Nu excepționalitatea unei clase, nici măcar condițiile de pe front ori din lagăr sunt elementul motor. Războiul în integritatea lui este văzut ca fenomen social, fără pretenția comprehensiunii de la nivel superior. Războiul care creează zone de rift social, care produce sărăcire, distrugeri, fenomene violente în afara câmpului de luptă, este privit prin ochii simpli ai oamenilor care au o singură opțiune: pacea, normalizarea vieții, întoarcerea acasă, punerea în act a normei morale. Excepțiile sunt rare și aduc după sine tragedii. Răul imediat se naște din această recesivitate care permite activarea a ceea ce n-ar putea să se manifeste altfel decât în condițiile unui rău general, exterior care exhibă ceea ce fusese deja modelat genetic și urma să se exprime. Dar și în aceste condiții, povestea care debutează abrupt se încheie abrupt, ca o punte temporală între două lumi, din capetele căreia se vede până în orizontul Primului Război Mondial și până în anii comunismului coroziv. E un text suspendat, pe două niveluri, precum podul blestemat de peste Siret, proiectând derularea faptelor și vuietul asurzitor din interioarele protagoniștilor.

 

 

Note
1 Mădălina Tanasă. (2022). Blestemul Podului. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană. 434p.