Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Norul, placidă uitare

Norul, placidă uitare

 

 

Dafin Mureșeanu
Norul
București, Editura Rao, 2019

 

 

Un nor fantasmagoric, „greu, de cânepă, zdrențuit”, apare la orizont, se grăbește spre zenit, tot mai sus. Vântul transformă tulpina grosolană a norului în pulbere sufocantă, care acoperă îndată planeta. Norul… Uitarea… Neantul… Acest nor straniu apare și se spulberă pe sol, în timp ce o navă interstelară, la bordul căreia se află „fericite și alintate de soare, toate cele o mie și una personaje din Cărțile Sudului”, decolează spre necunoscut. Dispariția personajelor din cărți, prin pieirea bucuriei de a citi, a interesului pentru lectură, înseamnă alungarea, chiar estincția unor vieți aflate între două coperte, prin statornicia Uitării.
Încep această recenzie cu referire la ultima povestire, intitulată Norul, din recenta carte cu proză scurtă, intitulată cu același cuvânt – Norul –, tipărită la editura bucureșteană Rao, în anul 2019, semnată de prozatorul Dafin Mureșeanu. Editată în condiții grafice excelente, aceasta este a patra sa carte cu schițe și povestiri, pe care o consider relevantă izbândă literară.
Cele 44 de povestiri se situează cu succes în zona prozei moderne, ornată cu procedee viabile și convingătoare, precum fantasticul, absurdul, metaforicul. Simțul măsurii, oferit de talent, îl călăuzește pe scriitor cum și cât să folosescă aceste izbânzi ale literaturii beletristice contemporane. Cuvintele zidite cu strădanie și bucurie devin de îndată în text cazemate din care pornesc reflecții provocatoare. Mai precis mă gândesc la Hamilton, care afirmă convins: „Cuvintele sunt fortărețele gândirii”.
În prozele lui Dafin Mureșeanu există o agitație creatoare benefică, străbătută de fulgere la fel de favorabile, numite deseori intuiție. Aș compara această intuiție cu acea casetă din povestirea Cutia, în care se află „o lumânare cu două flăcări: când una arde, cealaltă se odihnește”. În altă proză sălășluiește o ambianță orientală, creată de un asin și stăpânul lui, un alt Nastratin, amândoi convorbind despre trecerea neînduplecată și ireversibilă a timpului. Această temă cu statut filosofic se află și în scurtul dialog intitulat Întrebările pietrei. Reproduc excelentele replici finale, fără comentarii: „– Scrisori cine mai aduce pe-aici?/ – Numai eu aduc!/ – Dar numele tău care-i?/ – Sunt vântul, soră piatră, cel care și pe tine te răcorește!” Scurtul moment dialogat din carte este el însuși un autentic poem în proză. Două instrumente muzicale sensibile sunt umanizate într-un moment fericit al existenței lor: „un pian cu o singură clapă” și „o vioară cu o singură strună” s-au întâlnit „și pe loc s-au îndrăgostit”, iar la nunta lor „le-a cântat un contrabas mustăcios”. Proza devine astfel fabulă cu o concluzie explicită: „Vecinii își aduc aminte de ei ca de două instumente resemnate și credincioase” (Natură moartă cu vioară și pian).
Alăturate cu rost, fantasticul și oniricul se armonizează benefic, însuși visul visează, când un vis prinde contur în petalele altui vis. Astfel un prinț iese dintr-un vis printr-o trestie și ajunge în alt vis, pe când un miel, în „zăpada roșie”, visează că Dumnezeu poruncește omului să nu mai mănânce carne de vită, însă el sare nu în alt vis, ci direct în moarte. Alteori fantasticul coabitează cu absurdul: în proza „Soarele și luna” doi soldați unguri incendiază o biserică ortodoxă, otrăvesc apa dintr-o fântână situată în sat românesc, din care bea învățătoarea Aluaș. Ea moare, soldații sunt uciși, de aceea finalul devine tulburător, fiindcă ei continuă să discute: „Nici noi nu mai suntem, nici ei nu mai sunt, camarade, n-ai înțeles? Cine pe cine să ucidă?”
O ingenioasă posibilitate de revenire la realitate constă în dialogul sincer între autor și personajele sale. Pentru autor lumea reală este uneori tenebroasă, numai în lumea închipuită de el se află normalitatea, adică firescul. În povestirea O zi grea autorul unei proze primește o scrisoare de la Meda, „personajul vieții mele”, cum afirmă el, se întâlnesc la Târgu Frumos, prilej pentru ea să-i mulțumească: „M-ai făcut atât de frumoasă. Îți mulțumesc”. Autorul mai află că Meda a trecut prin momente periculoase, motiv să se protejeze într-o nuvelă scrisă de prozatorul Niko Foro, firește, tot inventat. O proză la fel de relevantă se remarcă mai întâi prin contrastul dintre pacea concentrată în titlu (O cale pașnică) și realitatea funestă evocată de prozator într-o irealitate onirică. O temă faustiană, desfășurată pe alte dimensiuni, și-a propus autorul să dezvolte aici, fiindcă cititorul devine martorul unui final lugubru al vieții pe Planetă. După ce locuitorii sunt convinși să-și vândă sufletul diavolului, au murit adormind în spânzurători speciale. Timp de șase seri dispare viața, însă în a șaptea seară, „deasupra orașelor lumii s-au adunat roiuri de păsări întunecate și mărețe, dacă n-ar fi fost înfricoșetoare. Ele au aprins luminile în toate palatele și la casele mari, s-au mutat în ele și au semnat Actul de Preluare a Puterii Depline…”
Noul stăpân al Morii Dintre Ape, Ionel Vaslui, a constatat încă din tinerețe că este înzestrat cu o neverosimilă fantezie, care îi sugera, chiar îl ajuta să observe în jurul său diverse figuri geometrice plutitoare, aflate într-o perpetuă mișcare, fără să-i atingă trupul. Acum, spre mijlocul vieții, realizează că aceste figuri geometrice, sau duhuri, intră în alertă, îl ating cu apăsări chinuitoare. Se constată astfel metamorfoza teribilei fantezii în feroce sminteală. De data aceasta prozatorul și medicul, adică autorul, efectuează o valoroasă conlucrare, confirmată în proza intitulată Dintre ape.
Toate povestirile din carte ar trebui menționate și analizate, fiindcă scriitorul Dafin Mureșeanu le asigură sensuri profunde, cumulte în simboluri, metafore, semnale discrete ale naturii. Voi zăbovi puțin asupra povestirii intitulate Manifestul umbrelor călătoare. Două umbre călătoresc prin amintirea noilor generații de săteni: umbra cantonierului plecat dintre cei vii și imaginea cantonului părăsit. Cantonul este distrus de oameni și de timp, cantonierul, însă, prin moarte devine cronicarul cantonului și al evenimentelor care s-au perindat pe acolo. Ne atrage atenția aceeași riguroasă trecere a timpului, care deseori sădește amintiri.
Cel puțin trei proze conțin o vădită tendință social-politică, mai precis ele se constituie în proteste împotriva dramelor și crimelor provocate de grupuri restrânse de oameni contra unor popoare, chiar împotriva umanității… Într-un anumit spațiu, o bucătărie, bunăoară, se pregătește pe plita încinsă, ca o mâncare specială, insurecția armată. Scopul insurgenților se situează la apogeul absurdului: să instaureze vechiul stat, pe care nu l-a eliminat nimeni, de fapt. Totuși, vor schimba ceva: ora! „Ne gândim să dăm ceasul cu o oră înainte!” (Se încinge plita). În povestirea Ca un făcut, prințul unui domeniu și generalul autohton decid să declanșeze un război, fără motiv, însă cum pe Planetă nu mai este loc pentru un nou război, înclină să-l transforme în război civil ori în revoluție. A treia proză la care doresc să fac referire este intitulată Ciudățenii. Cercetătoarea Mirela Lascu a scris o enciclopedie a ororilor săvârșite în secolul trecut, „Zece mii de întâmplări sângeroase, mari și mici, înghesuite în 1.500 de pagini…” Personajul căruia autoarea îi comunică vestea o îndeamnă să ascundă acea carte, să n-o ardă, pentru că „cenușa ei se va răspândi peste fața pământului”. Același personaj o asigură pe autoare că oamenii sunt liberi pe Terra, „ca păsările cerului într-o țară tixită de vânători”.
Stilul lui Dafin Mureșeanu este unduios, domol, dar și sprinten, întotdeauna limpede ca râul de munte, străbătut de strălucirea unei rațiuni descătușate. Există în multe povestiri fraze, propoziții, sintagme care conțin meditații convingătoare, înveșmântate uneori cu plăcute metafore, devenite astfel netăgăduite cugetări. Mă rezum doar la câteva exemple: „În ficțiune nu se cade, ci se intră de bunăvoie, împins sau sechestrat, răpit sau răsplătit…”; somnul este comparat cu o biserică: „…în pronaosul somnului se adună o stare de limpezire și de liniște…”; „Zorile și-au muls laptele sfânt pentru trupul zilei”.
Scriitorul Dafin Mureșeanu se bucură de atenția unor critici literari autohtoni valoroși. De exemplu, pe extensia copertei întâi a cărții există un fragment semnat de Petru Poantă, în care istoricul și criticul literar distinge „atuurile principale ale acestor proze mereu inventive și de o remarcabilă ingeniozitate a strategiilor narative”. Prefața cărții este semnată de Irina Petraș. Titlul prefeței constitie un captivant prolog al textului însuși: „Vânătorul de sensuri”. La un moment dat autoarea afirmă convingător, probând cu exemple sugestive: „Cărțile sale –Un singur ucigaș, 2000; Experimentul, 2003; Sosia, 2010, și, acum, Norul – sunt probe de rafinament și subtilă știință a urzelilor epice. Visul și imaginația sunt ambele creatoare”.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg