„Mi-e frică să reintegrez paradisul”.
(Cioran)

 

 

Dincolo de opera sa de gânditor și de eseist admirabil, se poate vorbi de un alt Cioran, acela din confesiuni și din scrisorile către prieteni și către cei de acasă, un Cioran a cărui lectură nu este deloc lipsită de interes și nu doar din punct de vedere documentar. Am in vedere aici în mod deosebit paginile în care gânditorul din rue de l’Odeon rememorează anumite momente ale vieții sale, nu toate, ci în primul rând pe acelea pe care el le simte ca un text ce poate deveni obiectul unei interpretări subtile și convingătoare. Sedus de carte și de cultură, Cioran este pregătit să perceapă realitatea ca metamorfoza ei în text. Tot ce a trăit trebuie interpretat și redimensionat. Cioran nu-și cosmetizează cu alte cuvinte existența, ci, din virtutea inerției, o receptează tot ca pe o posibilă secvență din cărțile pe care le-a citit.
Evocarea satului reține atenția în mod deosebit, amintindu-l până la un punct pe Creangă. Satul lui Cioran nu mai este un Humulești, cu sugestiile sale de humă și de primordial, dar este totuși un Rășinari, al cărui nume contează într-o lectură simbolică a realității. Un celebru dicționar de simboluri ne asigură că rășina este „incoruptibilă, pentu că arde și de cele mai multe ori este extrasă din scoarța copacilor cu frunze persistente”. Rășina este „simbolul purității și al nemuririi”, cu atât mai mult cu cât „copacii care o produc au fost luați drept simbol al lui Hristos”( Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Volumul 3 București, Editura Artemis, 1995, p.152).
Pentru Cioran, satul copilăriei, de munte, asigură un contact nereținut cu lumea, cu naturalul, copilul trăind nediferențiat de aceasta, în condiția simbolică de „animal sălbatic”, departe de civilizația deformatoare: „Vedeți dumneavoastră, eu m-am născut într-un mic sat din Carpați, în Romania. Copil fiind, îmi petreceam tot timpul afară, în munți, de dimineața până seara, ca un animal sălbatic”. Și la Cioran este prezentă ideea de vârsta „cea fericită”: „Nu cunosc alt caz de copilărie atât de fericită ca a mea. Trăiam la poalele Carpaților, mă jucam liber la câmp și la munte, fără obligații sau datorii. A fost o copilărie nemaipomenit de fericită: mai târziu, vorbind cu unii și cu alții, n-am mai întâlnit niciodată ceva asemănător. Nu voiam să plec niciodată din satul acela; n-am să uit nicicând ziua în care părinții mei m-au pus să mă urc într-o căruță ca să mă ducă la liceul din oraș. A fost sfârșitul visului, prăbușirea lumii mele”( Convorbiri cu Cioran, București, Humanitas, 1993, p. 18). Omul trăiește în prelungirea cât se poate de firească a peisajului, în deplină consubstanțialitate cu întregul: „Peisajul e o chestie capitală. Când ai apucat să trăiești la munte, tot restul pare de o mediocritate fără pereche. Pentru că acolo este o poezie primitivă. Trebuie să mărturisesc că pentru mine Coasta Boacii a fost capitală. Mergeam acol și dominam satul…”( Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieți: E. M. Cioran urmat de Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri-1990, București, Humanitas, 1995, p. 73). În acest sat paradisiac al rășinii, Coasta Boacii devine o discretă sugestie a unei „coloane a cerului”, care-i asigură copilului accesul la toate nivelurile întregului, dar care-i permite o privire „de sus”, dominatoare a satului ca un prim pas diferențiator de natural și de primitiv. De altfel, locuirea în spațiile înalte îi este caracteristică lui Cioran, fie că e vorba de perioada în care a fost profesor la Brașov, fie că e vorba de celebra sa mansardă din rue de l’ Odeon.
Ruptura ce-i marchează dureros existența se produce la vârsta de zece ani, cifră ce ispitește de asemenea la interpretare: „La zece ani, părinții mei m-au strămutat la oraș”. Menționatul dicționar consemnează faptul că zece are „sensul de totalitate, de desăvârșire, de întoarcere la unitate după desfășurarea ciclului primelor nouă numere”. O atenție deosebită îi acordă cifrei zece un Solas Boncompagni, pentru care unu contează ca „începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor”, comparabil cu spiritul, precizează autorul, în vreme ce zero marchează „vidul, eterul, haosul de la început, neființa”( Solas Boncompagni, Lumea simbolurilor. Numere, litere și figuri geometrice, Traducere de Cornel Nicolau, București, Humanitas, 2004, p. 127). În planul unor posibile semnificații simbolice ale textului, este vorba aici de o naștere, dar una întârziată, forțată chiar( „mă smulseseră cu forța”), după terminarea etapei vizate de cifra nouă, nașterea unui copil ce pare să refuze instinctiv lumea fără a aștepta promisiunea tatălui din basm. Gabriel Liiceanu consideră că anii copilăriei sunt pentru Cioran un „eveniment premundan” , un soi de „preexistență„ „altă viață” (Gabriel Liiceanu, Op. cit. p. 14)
Plecarea din satul Rășinari este pentru Cioran sinonimă unei călătorii, așa o și numește, călătoria, deloc întâmplător, cu o căruță( și personajul lui Creangă este scos din Humulești tot cu o căruță), chiar dacă nu are jalnicii cai menționați de humuleștean:„Îmi aduc aminte și astăzi de călătoria pe care am făcut-o într-o căruță cu cai; eram absolut disperat. Mă smulseseră cu forța și, tot drumul acela, care a durat un ceas și jumătate, presimțeam o pierdere ireparabilă”(Convorbiri cu Cioran, p.60). Or, orice călătorie presupune în primul rând transformarea individului, ieșirea din sine, pentru a deveni, după consumarea acestei experiențe,un altul. Virgil Podoabă scria undeva că „ încă de la plecare(călătorul) își pierde legăturile la toate nivelurile ființei, adică determinațiile care-i dădeau identitatea de acasă, și din ceea ce fusese nu va mai rămâne decât structura simplă, fundamentală, despuiată de toate zorzoanele atributelor sau determinațiilor sale de-acasă”. Pentru Cioran, călătoria aceasta este insă traumatizantă, amintind, pînă la un punct ce spunea un Otto Rank în Traumatismul nașterii :„Ziua cea mai tristă din viața mea a fost ziua în care tatăl meu m-a dus, într-o șaretă, în gazdă la Sibiu. N-am să uit niciodată ziua aceasta, când am avut impresia că totul s-a distrus în viața mea, că eram condamnat la moarte. N-o să uit niciodată ziua asta!”( Gabriel Liiceanu, Op. cit., p.75). Ieșirea din Rășinari contează pentru Cioran ca intrare în alt univers, străin în primul rând: „Gândiți-vă, venisem din Rășinari, care era un sat primitiv, o lume străveche, închisă, și dintr-odată am avut sentimentul că am ajuns în străinătate” (Ibidem, p. 96)
Cioran adoptă vizibil perspectiva Cărții: „Această istorisire poate servi drept parabolă: sincer vorbind, ar fi mai bine să nu fi existat civilizație, și omul să fi rămas la nivelul Bibliei, mai precis al Facerii. După părerea mea, adevărul se găsește în acea carte. E vorba de acea mărturie în care e conținut totul. Dacă o citiți cu atenție, veți observa că acolo ni se explică totul”( Convorbiri cu Cioran, p. 60). Din acest unghi totul este supus interpretării. Copilăria este asimilată vârstei aurorale. Gabriel Liiceanu îi amintește lui Cioran că a asemănat în repetate rânduri părăsirea satului copilăriei cu „zgonirea din Paradis”. Cioran o recunoaște fără nicio reținere: „Copilăria mea a fost, într-adevăr, paradisul ”.( Gabriel Liiceanu, Op. cit., p.72). Idee subliniată de altfel: „Copilăria mea a fost raiul pe pământ. M-am născut nu departe de Sibiu, într-un sat românesc de munte; de dimineață până seara eram afară. Când a trebuit să-l părăsesc, la vârsta de zece ani, ca să merg la liceu, am avut sentimentul unei mari prăbușiri”( Convorbiri cu Cioran, p. 35). Gabriel Liiceanu este de acord cu Cioran, subliniind că în anul 1921 are loc „izgonirea din paradis” ( Gabriel Liiceanu, Op. cit.p. 16). Un paradis care i-a permis o existență de parazit. De aceea nu este întâmplător faptul că Parisul este pentru el un paradis din moment ce îi permite un anumit mod de existență: „Când am venit eu la Paris, înainte de război, viața era un fel de paradis(…) Mi-am dat seama că aici pot să-mi împlinesc idealul de a trăi ca un parazit”( Ibidem p.92). Dar intoarcea în paradisul varstei de aur nu mai este posibilă: „Mi-e frică să revăd locurile care au contat prea mult în viața mea. Am fost prea fericit în satul ăsta. Mi-e frică să reintegrez paradisul! ”( Ibidem. p. 125).
Perioada din Rășinari rămâne pentu Cioran cu siguranță o stare prenatală, a consubstanțialității cu întregul, vârsta mitică, anterioară căderii în timp: „Elogiul copilăriei, fericită prin ignoranța ei, își va afla corespondentul nemijocit în operă prin exaltarea a tot ce este stare pre-cognitivă, deci în ordine mitică faza precedentă căderii în timp(i e în istorie), în ordine naturală aceea a existenței precuvântătoare”( Ibidem, p. 15)