Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Nostalgii lusitane (Virgil Mihaiu)

Nostalgii lusitane (Virgil Mihaiu)

Personalitatea frapantă a lui Virgil Mihaiu se ilustrează în câteva domenii artistice (și nu doar) pe care le domină, nu atât printr-o prezență obsesivă cât prin asumarea unei identități comune pasionale (pasionante) cu acestea. E, bunăoară, un excelent traducător de poezie, din câteva limbi europene, poet el însuși (cu un prim volum în 1977 – Legea conservării adolescenței), pasionat de muzica Jazz-ului (cu o puzderie de articole, de comentarii risipite prin diverse reviste și ziare din țară și străinătate, cu conferințe cu caracter hermeneutic, cel mai adesea, pe această temă, făcând parte din jurii internaționale în conclavul criticilor muzicali), dar și un angajat de facto în diplomație, fiind ani la rând, după 1989, director al Centrului Cultural Român din Lisabona și ministru consilier cultural pe lângă Ambasada Română din Portugalia. A fost perioada care s-a sedimentat profund în conștiința sa intelectuală, cu precădere în sufletul poetului, împărțindu-și emoțiile afective între provincia românească natală („soarele transilvaniei/ îmi aparține” – Europocentrism) și fascinanta țară de la margini continentale („splendoarea tăcută/ a cozii de păun/ desfășurânduse-n/ evantai// țara/ desfășurată-n/ soare/ la apus de europa” – Lusitania).
Contactul cu realitățile Portugaliei – orașe, monumente istorice sau de cultură, peisaje, oameni iluștri ai prezentului ș.a., totul provocându-l, stimulându-l într-o creație poetică evocatoare, susținută de sugestive descripții în tușe pastelate: „colinele și cotloanele/ de aur/ pulbere/ de vis/ țesătură milenară/ mozaic din pietricele/ incomode sub tălpi// arbori salvați/ la limita africii// europenism înecat în ocean// case zburătăcite/ suprapuse/ imponderabil/ suprarealiste// cemitério dos prazeres/ cimitirul plăcerilor// semnul de circulație/ atenție școală/ lângă sex shop/ fundătura coastelor rupte/ fix în spinarea/ catedralei// j’de mii de șanse romantice/ risipite-n aerul căldicel” (Aquarela de Lisboa), alcătuind corpusul masiv al notațiilor dintr-un volum conceput cu dedicație expresă: Lusoromână punte de vânt (Ed. Brumar, Timișoara, 2010), verbul fiind dublat de frumoase/sugestive ilustrații, reprezentând imagini foto ale ambientului lusitan.
Cele mai multe poeme sunt notații fugare, poetul fixând, în puține cuvinte, fie o atmosferă specifică unui loc anume, fie o impresie de moment, dintr-o contemplație („între jardim daestrela/ și cimitirul englez/ coroanele arborilor/ dau umbră și verdeață/ străzii în pantă// vehicule/ se topesc/ într-un somptuos/ tunel de parfum – Debut de vară), nu de puține ori cu o încărcătură subiacentă polemică: „farmecul/ se pogoară/ deasupra/ lisabonei/ la fel de/ copleșitor/ și inexplicabil/ precum/ răul/ peste alte tărâmuri” (Misterioso).
Există în toate poemele acestea nostalgice o evidentă candoare ce rezultă din atașamentul pentru tot ce înseamnă universul lumii lusitane, în ambianța căruia își decantează oarecum ritualic existența: „traversez visul devenit/ realitate portugheză” (I-real). De regulă însă, ca un soi de laitmotiv, paralelismul cu ținuturile natale e sursă poetică: „dincolo. acasă. acum, vor fi fiind frunze fâlfâind, în fumul toamnei./ dincoace, portugalia. aceeași lună. coroanele palmierilor/ înfruntă vântul. lănciile oceanului./ două lumi foșnind în același text” (Lusitanisme). Chiar și efuziunile dragostei poartă pecetea acestei… duplicități: „din când în când/ mă salvez/ ascultându-ți vocea/ ecou al forestei transilvane/ printre valuri și stânci lusitane” (Telefonie).
Fascinația peisajului lusitan îl copleșește, versul devenind lapidar, ca într-o emoție spontană, pentru a cuprinde universul diurn, cu irizări exotice, oarecum șocant prin ineditul stării banalului pe care i-o induce: „sunt flori sălbatice/ și râuri ce și-au uitat apele// lumină disperată-n/ humus ocru/ cascade celeste/ este évora// apoi/ megaliții ca semne de exclamare/ e-mail-uri/ ale omului primitiv/ sau ale extratereștrilor?// și patru indivizi/ într-o mașină franceză delabrată// doi tipi două tipe// s-ar zice/ între două vârste/ dar/ adolescenții întârziați/ într-o lume/ ticăită/ tipizată” (Saudade alentejana). Și imediat, imaginile locului îi amintesc, într-un soi de balans emoțional, euforice momente de-acasă: „pe lama-lamela/ muntelui arrabida/ dom daniel perdigão/ încrustează idile româno-lusitane// fi-va cândva aici/ loc de preumblare/ pentru domnițe moldo-vlaho-transilvane?// mănăstrirea fixată-ntre rocă și azur/ se confesează doar soarelui” (Oracol de Arrabida). Pentru ca delarația patetică, de admirație și dragoste pentru marele orș porughez să continue notația: „îmbrățișez lisabona/ cu aceeași pasionalitate/ inocentă/ a primelor săruturi din adolescență// de fiecare dată/ ca și cum ar fi ultima șansă// a vieții” (Dăruire).
Poeme scurte, adesea având aliura unor aforistice panseuri meditative („visul portughez/ dilată și coagulează/ secolele// pentru un timp/ mă realizez-deghizez/ înăuntrul visului portughez” – Sic tranzit…), lasă impresia unui vast și sugestiv mozaic, în care fiecare piesă colorată aparte dă întregului farmecul unei iluminări boreale din sudul incandescent: „plaja algarviană/ aglomerată cu/ dezasperații/ secolului 21// totul se decongestionează/ se limpezește/ când garota de transilvania pășește/ cu corpul daurit/ buiestrește// imperial balans/ între forțele naturii și/ feminitatea carpatină/ înverzitoare/ de speranțe/ renăscătoare” (Ziua transilvană pe plaja lusitană).
Sunt rare asemenea duete de dragoste rostite pentru meleagurile a două țări atât de depărtate una de alta dar care se contopesc în biografia poetică a unui melancolic admirator al frumuseților lor esențiale, el însuși locuind confortabil în halourile legendare, devenite imagini ale cotidianului, din spațiul lor geografic pitoresc. Aceasta e coordonata majoră pe care se așează volumul de notații lirice, al lui Virgil Mihaiu, poetul mereu entuziasmat de ipostazele inedite cu care destinul îl provoacă marcându-i vocația.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg