Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Nottara” x 70

„Nottara” x 70

A 70-a aniversare a Teatrului “Nottara” de la finele lunii mai a fost prilejul unei săptămâni întregi de reprezentații speciale cu producții proprii, printre care montări cu parcurs remarcabil în ultimii ani, ca Vestul singuratic de Martin McDonagh (r. Cristi Juncu), Metoda de Jordi Galceran (r. Theodor-Cristian Popescu) sau Efecte colaterale de Alexandru Popa (r. Vlad Zamfirescu), alături de noutăți notabile ca Alcool după Ion Mureșan și Iarna de Jon Fosse (ambele în regia lui Mihai Măniuțiu). Programul aniversării a inclus și evocarea unor personalități ale teatrului, între care Horia Lovinescu și Dan Micu, celebrări ale actorilor din trupa permanentă, lansări de albume etc.
Două din producțiile recente de la “Nottara” – semnificativă, fiecare, pentru strategia repertorială dezvoltată de Marinela Țepuș, directoarea teatrului, și echipa sa – am reușit să văd și eu în săptămâna aniversară.
Iubirea la oameni de Dmitri Bogoslavski (tradus de Raluca Rădulescu) este un text cu destin spectaculos în teatrul proxim. Prezentată inițial ca spectacol-lectură în Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, în 2015, piesa tânărului dramaturg bielorus a cunoscut anul trecut nu mai puțin de trei versiuni de scenă, cea bucureșteană (în regia rusoaicei Evghenia Berkovici) fiind precedată de cea de la Sibiu (r. Bogdan Sărătean) și cvasi-concomitentă cu cea de la Teatrul “Ioan Slavici” din Arad (r. Vlad Massaci).
N-am văzut varianta sibiană a piesei, însă aceasta de la “Nottara” mi-a întărit senzația de la reprezentația din Arad: Iubirea la oameni are ceva din forța intrigii și decupajul caracterologic al personajelor pe care eu îl regăsesc în Năpasta caragialiană. O femeie cu personalitate puternică și principii inflexibile, dusă spre un teribil punct de cotitură existențială, niște bărbați culpabili, apăsarea unui univers închis în sine, din care nu se poate evada, o sondare acută și dramatică a existenței omenești în măruntaiele sale acționate de impulsuri și rezonanțe – toate acestea se pot regăsi (și) în piesa lui Bogoslavski, un text de o forță umanistă incontestabilă, o “felie de viață” ce ne e servită frust.
Intriga se consumă într-un indefinit dar recognoscibil spațiu (bielo)rusesc rural contemporan, cu magazine eteroclite, cu o cârciumă ca punct cardinal, cu tineri ce încearcă să scape de această “lume unde nu se întâmplă nimic” muncind la oraș – legați însă, prin fire nevăzute, tot de acest spațiu muribund. O femeie își ucide soțul abuziv, redescoperindu-și totodată o veche iubire. Însă a trăi cu doi bărbați deodată – cu duhul unuia, apropriat afectiv după “ispășirea” prin moarte, cu celălalt viu, frisonant, aproape – se dovedește imposibil.
Acest subiect developat de Bogoslavski cu un palpit foarte “rusesc”, dar în același timp departe de orice artificii ori trimiteri etnice sau geografice a fost prelucrat scenic de Evghenia Berkovici într-o formulă aproape expresionistă. Spectacolul se joacă într-un spațiu redus, care accentuează anxietatea. Scenografia geometrică, eficientă și inspirată a Kseniei Sorokina propune un cvadrat central multifuncțional, un fel de agora, cu o prelungire spre public ce imaginează plein-air-ul și zone laterale cu caracter domestic – totul însă de dimensiuni reduse, exact ca într-un sat cu case adunate. Secvențele dramatice au uneori interludii muzicale (Vlad Trifaș este autorul acestora), care detensionează curgerea intrigii, fără s-o obtureze.
Regia Evgheniei Berkovici respectă datele textului și intenția auctorială. Ea potențează doar datele eroilor, ducând intriga într-o zonă pătimaș-deznădăjduită, cu această atmosferă expresionistă – acoperită hermeneutic – care dă marca montării.
Echipa de actori de la “Nottara” redă exact și pregnant intenția regizorală și forța textului. I-am remarcat în mod special din distribuție pe Ada Navrot (Liuska) – cu un rol jucat cu o precizie diamantină și o tensiune sălbatică excelent interiorizată, pe Ion Grosu (Serghei) – care a redat cu o bună vătuire de conștiință, ca într-un fel de transă/hipnoză morală, dilema și parcursul eroului său (vechea iubire a Liuskăi), pe Sorin Cociș (Ivan) – prietenul pătimaș, excesiv în viețuire, un fel de balast al imaturității lui Serghei. Nu mai puțin însă, partituri bine calibrate au avut și Dani Popescu, Anca Bejenaru și Anda Caropol, Sorina Ștefănescu, Vlad Trifaș, Raluca Jugănaru și Carmen Florescu.
În versiunea sa de la “Nottara”, Iubirea la oameni este un spectacol care relevă eroi și drame umane, într-o pledoarie indirectă, deloc pedagogică, pentru sondarea empatică a existenței de zi cu zi.
Al doilea spectacol de la aniversarea “Nottara” fost o avanpremieră reprezentativă pentru linia de mare public a teatrului: Totul e relativ de Alan Ayckbourn, în regia lui Felix Alexa.
O prejudecată demontată chiar de acest spectacol spune că, de regulă, comediile scrise după o anume rețetă sunt ușurele, fără miză estetică, bune doar să amuze un public imobil intelectual. Felix Alexa, scenografa Andrada Chiriac și cei patru actori din Totul e relativ ne demonstrează cum arată o comedie montată/jucată cu har artistic.
Piesa lui Ayckbourne pleacă de la quiproquo-urile unui soi de… careu conjugal, de data asta, cu un cuplu de tineri logodnici aflați în vizită la părinții fictivi ai fetei, niciunul dintre eroi necunoscând toate ițele intrigii. Se dezvoltă astfel un șir de confuzii comice, care dau picanterie acțiunii – nu voi face un rezumat complet tocmai pentru a salva surpriza eventualilor spectatori. Firește, piesa e scrisă după rețeta comediilor de gen, cu anumite clișee cam convenționale de developare acțională. Dacă intrăm însă în economia acestei convenții – adică nu avem de la spectacol așteptări necuvenite – putem aprecia deopotrivă finețea regiei, care exploatează fiecare inflexiune comică, dar o dozează echilibrat, plasticitatea remarcabilă a scenografiei și jocul plin de vervă al interpreților.
Felix Alexa se dovedește un regizor cu bună apetență pentru comedie. A abordat textul cu rigoare și precizie, respectând însă toate ingredientele rețetei textuale. Andrada Chiriac a elaborat un decor admirabil, imaginând o grădină plină de verdeață, cu o clară proporție volumetrică, cu structuri simplu de manevrat pentru schimbările de spațiu, un decor care tonifiază și mai mult acțiunea. Dar savoarea spectacolului e dată de excelenta joacă a celor patru actori, de la Catrinel Dumitrescu – o soție rezervată, nițel eterică (cu atât mai comică), ce pricepe greu, dar pragmatic, miza poveștii –, la Constantin Cotimanis – de un haz nebun în partitura sa de amant de vârsta a doua, care încearcă să salveze situația, apoi până la Gabriel Răuță – care face un erou bolovănos-gafeur irezistibil și la Raluca Gheorghiu – un fel de pivot al intrigii, de o mobilitate și prospețime în rol cu totul fermecătoare.
N-o să insist cu comentariul. Voi spune doar că, dacă toate comediile de mare public ar fi de nivelul artistic al acesteia, orice teatru și-ar apropia spectatorii, cu șansa de a le rafina gusturile.
Și o ultimă remarcă: în cadrul aniversării de la “Nottara” a fost lansat și un album foto, numit Obiectiv, subiectiv. Jocul de cuvinte e inspirat, iar miza simbolică a volumului cu atât mai mare cu cât reunește, cu prezentări cronologice și critice succinte, fotografii cu actori de top ai teatrului românesc, în roluri de început. Printre ei George Constantin, Anda Caropol, Ion Dichiseanu, Horațiu Mălăele, Ștefan Iordache, Alexandru Repan, Emil Hossu, Gilda Marinescu, Margareta Pogonat, Ioana Crăciunescu, Ștefan Radof. Un album care arată, cum am spus și la lansarea sa, că, dincolo de apăsarea vremurilor, artiștii au făcut mereu performanță.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg