Luna mai 2019 a dat startul festivalelor de film în România anemiată de politic. Configurat, resimțit de cinefili ca încălzire ușoară înainte de apropiatul maraton pe pistele TIFF-ului, Festivalul Filmului Francez din acest an a ajuns la a 23-a ediție, propunând patru zile de proiecții la cinematograful Victoria din Cluj-Napoca. Sub sigla FFF, formată din tripleta repetării consoanei fricative, s-au impus în acustica sălii de spectacol melodicitatea, ondulațiile sonore și graseierea rafinată, spre a seduce din nou pe francofonii rămași fideli unei limbi armonioase și unei culturi exemplare.
Secțiunile aranjate sub deviza Uitați de clișee! au înfățișat publicului un evantai de filme mai vechi și mai noi, comedii, drame, filme de ficțiune sau istorice, documentare sau filme de animație, producții în stare să ofere o călătorie insolită prin istoria și actualitatea Franței. Cum se întâmplă la orice festival, nu reușești să vezi decât o mică parte din filmele proiectate pe ecran și nu întotdeauna pe cele mai bune. Din cele 23 de filme propuse, ofertă generoasă! am reușit să văd 5, adică 2 din secțiunea Panorama filmelor anului și câte unul din celelalte secțiuni. De remarcat judicioasa ordonare/ selectare a secțiunilor! Întâmplător sau nu, topul sentimental personal a urmat în sens descendent cronologia vizionărilor. Poate și doritul, așteptatul prim impact cu filmul francez a lucrat în favoarea acestui clasament subiectiv.
Așadar primul film văzut și cel mai bine realizat în maniera unui sondaj sincer și obiectiv în realitatea imediată a fost C’est ça l’amour/ Așa arată dragostea, film din Competiție aparținând tinerei regizoare Claire Burger. Trebuie spus că majoritatea tinerilor regizori din ziua de azi au experiențe profesionale asemănătoare, prezentate în cadrul caietului-program pus la dispoziție de Institutul Francez din România, adică: experiențe de reporter de imagine, realizator de scurtmetraje, de reportaje și documentare, de muncă în echipă. Așa arată dragostea este primul film de lung metraj pe care Claire Burger îl realizează singură, punându-și amprenta sensibilității și feminității sale asupra analizei unei probleme familiale delicate. Părăsit de soție, Mario rămâne să crească și să educe pe cele două fete aflate la vârsta căutărilor și primejdiilor. La 14 ani, Frida caută să-și definească atracțiile erotice față de o colegă de clasă, iar Niki, voluntară, vrea să-și ia în stăpânire libertatea de acțiune și de iubire. Dintr-un banal exercițiu de stingere a incendiului, văzut la televizor, regizoarea construiește un subtil simbol final. Fetele comentează că fiecare copil ar trebui să fie învățat de părinți cum să se ferească de primejdii, cum să stingă un incendiu. În scena finală, Mario chiar le învață pe fete, undeva pe un câmp, cum să acționeze în fața flăcărilor… vieții. De reținut numele regizoarea Claire Burger și al actorilor Bouli Lanners, Justine Lacroix, Saeah Henochsberg, realizatorii filmului care a fost premiat până acum la Veneția, Rotterdam, Zurich și Istanbul.
Inclus în secțiunea Panorama filmelor anului, pelicula lui Pierre Scholler Un Peuple et son roi/ Un popor și regele său reconstituie/ redistribuie frânturi de imagini din timpul Revoluției Franceze proiectate pe două planuri intersectate fatal și tragic de mersul istoriei: insurgenții manipulați și manipulatorii. Filmul are un ritm perfect adecvat mișcării insurecționale, s-ar părea că regizorul chiar asta urmărește: să ia pulsul evenimentelor și să le înfățișeze succint în adevărata lor desfășurare haotică. Din acest iureș de imagini amestecate se desprinde, din clasa nevoiașilor, cel puțin trei figuri de combatanți uniți în idealul libertății clamate vehement: Basile (Gaspard Ulliel) țăran calic animat de ideile revoluției, Françoise (Adèle Haenel) concubina lui și L’oncle (Olivier Gourmet) meseriaș lucrând într-un atelier de sticlărie. Printre secvențele derulate rapid, mutate de la un grup social la altul, de la un asalt la altul, de la un discurs la altul în sala Adunării Naționale recent instituită, se insinuează, simbolic, munca celor doi, unchiul meșter sticlar și ucenicul Basile, spre a sufla și a obține o sferă din sticlă: Perfecțiunea (în intenția și mintea lor). Numai că perfecțiunea asta, visată, iluzorie, a dus la masacre și crime, ghilotinări și linșări al căror număr e încă neguros, ocolit de oficialitățile franceze. Scena e edificatoare pentru sugestia-capcană în care au căzut mulțimile începând din 1789 până la decapitarea, în 1793, a regelui Ludovic al XVI-lea, un rege bun, neprețuit cum trebuie de un popor hain. Filmul pune față în față un rege tragic și un popor tembel. Mai cunoașteți cazuri?
Între comedie cu sclipici monden și melodramă ușoară se înscrie filmul lui Agnès Jaoui Place publique/ Gura lumii cu Agnès Jaoui în rolul Hélène, Jean-Pierre Bacri în rolul Castro, Léa Drucker în rolul Nathalie și Kevin Azais în rolul șoferului Manu, toți prezenți la o petrecere într-o casă frumoasă de lângă Paris. Cine poate scăpa de clevetiri, șușoteli și calomnii? În cercul unor rude și prieteni acestea proliferează vertiginos, întreținând întreaga atmosferă relaxantă a acțiunii filmuli. Umorul și ironia fină fac deliciul acestui film cu personaje din lumea industriei cinematografice, cu intrigi și pasiuni ce ies la iveală intempestiv, un film bazat pe duelul replicilor și pe subtilitatea manevrării intrigii, cu noctambuli nostalgici deranjați de un vecin furios care nu admite gălăgia și-i sancționează dur pe petrecăreți. De remarcat dialogul menținut, viu și antrenant, în limitele delicateții stilului francez.
Pentru considerațiile valorice ale filmelor și carierei cineastei Claire Simon s-a constituit Retrospectiva Claire Simon, artista e prezentată ca „una dintre cele mai prolifice și totodată atipice realizatoare franceze contemporane, recunoscută mai ales pentru documentarele sale”. Ca atare, am ales Gare du Nord, melanj firav între documentar și ficțiune, realizat din filmări în Gara de Nord din Paris, din montaje de cadre autentic insinuate în pulsul vieții cotidiene. V-ați gândit vreodată la tinerii de pe trotuar care vă opresc pentru a răspunde la câteva întrebări? Ismael (Reda Kateb) e unul dintre aceștia. El efectuează sondaje în gară pentru a-și finanța studiile. Așa o cunoaște pe Mathilde (Nicole Garcia), profesoară, femeie mai în vârstă, care trece prin gară deoarece urmează un tratament medical la o clinică din apropiere. Dar drumurile lor se intersectează cu alte drumuri destinale ale celor ce trec și dispar din cadrul camerei de filmare ca și cum ar dispărea din viață, întrucât gara filmată așa, în clocot continuu, e însăși viața. Așa este Mathilde care într-o zi nu mai trece prin gară și ni se sugerează că boala ei a răpus-o. Sacha își caută fata fugită de acasă, Joan își dă întâlnire cu diferiți clienți trimiși de agenția imobiliară unde lucrează și nu întotdeauna reușește. Fiecare din cei portretizați sumar are o problemă de rezolvat, un țel, un destin. Camera insistă asupra unor grupuri stradale formate din imigranți, țigani, călători ocazionali sau vânzători pe la magazinele din gară. Uneori au loc incidente, alteori se leagă firești prietenii. Spre a colora atmosfera, camera filmează la un moment dat pe un bărbat cu aspect de hommles strigând „Ceaușescu!” De la delicatețea sentimentelor de simpatie dintre Mathilde și Ismail se ajunge la înregistrarea unor fapte grosiere, reprobabile. Reportaj sau ficțiune? Viață trecută prin vizorul obiectivității.
Cel mai dezamăgitor film văzut mi s-a părut Le Genou de Claire/ Genunchiul lui Claire în regia (prea puțin simțită) a lui Eric Rohmer, film din 1970, cu Jean-Claude Brialy, Aurora Cornu și Laurence de Monaghan în rolurile principale. Interesul stârnit de numele Aurorei Cornu, fosta soție a lui Marin Preda, pe generic, s-a transformat repede în decepție, după primele scene din film. Lentoarea frazelor rostite într-o franceză didactică de româncă distonează supărător cu franceza nativilor. Subiectul linear și plicticos, bazat mai mult pe dialog și analiză psihologică plată nu reușește să trezească decât un minim interes pentru viața bucolică a personajelor de pe malul lacului Annency. Interesul scriitorului Jérome pentru junele din anturajul doamnei Walter și al Aurorei, scriitoare româncă întâlnită la București cu ani în urmă, este stânjenitor, maladiv, degradant, dar discutat în amănunt cu cofidenta lui, fără jenă, ca la psiholog. Poate nici distribuția nu e bine aleasă. Cele două fete admirate de Jérome, Laura și Claire, sunt prea copile, subțiri și ațoase, nicidecum vreuna din ele să-i stârnească bărbatului de 35 de ani dorința de a-l mângia. Pentru anul 1970, când s-a făcut filmul, este merituoasă această intersectare cu spațiul cultural românesc, deși nu este indiferent cum se face această joncțiune între cele două culturi. În cadrul secțiunii Săptămâna Cahiers du cinéma: La muse roumaine filmul lui Eric Rohmer rămâne o creație modestă. Cred că opinii pozitive aș fi scris despre Ils étaient neuf célibataires cu Elvira Popescu, adevărată muză pentru artiștii veacului trecut, dacă aș fi văzut și acest film. Din păcate, asta rămâne pentru altădată.