Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Nouă propoziții despre mască, sinceritate și fățărnicie

Nouă propoziții  despre mască, sinceritate și fățărnicie

 

 

1. Putem pleca de la faptul că termenul „mască” are două sensuri: unul propriu şi altul figurat.
În sens propriu este vorba de bucata de material – pânză, hârtie, piele, lemn – cu care ne acoperim faţa, dar numai în anumite rare împrejurări, stabilite prin convenţii specifice, un carnaval sau o pandemie de exemplu, şi care capătă anumite semnificaţii simbolice, grave sau burleşti. În sens figurat avem masca cea dinăntru, pe care o purtăm permanent, dar pe care nu o purtăm pe faţă ci în suflet, duplicitatea sau ipocrizia, prezente în fiercare dintre noi, în doze mai mari sau mai mici.

 

2. Masca în sens figurat, în calitate de ipocrizie reciprocă este „o condiţie necesară pentru conveţuirea socială a oamenilor” (E. M. Forster).
Masca în sens figurat este fenomenul de ascundere a acestei ipocrizii necesare şi inevitabile, mai exact este jocul ascunderii şi al ne-ascunderii, tăinuirea şi des-tăinuirea a ceea ce este ascuns.

 

3. Pare a fi în firea noastră ca oameni să nu putem nici arăta tot şi să nu putem nici ascunde tot.
Cine arată tot, cine se exhibă pe sine în mod total, cine se arată complet fără mască, este ori imbecil ori sfânt. Exemplul clasic ar fi acela al prinţului Mâşkin din romanul Idiotul de F. M. Dostoievski, care este de fapt în mod succesiv şi idiot şi sfânt. Mâşkin începe prin a fi idiot în sensul propriu al termenului, un copil cu probleme de retard mintal, care este trimis la tratament în Elveţia. Aici se însănătoşeşte miraculos şi, pe la douăzeci şi şase de ani, revine în Rusia, în locurile natale. În Rusia Mâşkin, care pare ca o fiinţă care vine de pe o altă planetă, „străinul absolut” (Pavel Evdokimov), este un clarvăzător, cu o capacitate neobişnuită de a pătrunde în sufletele oamenilor, precum are şi o milă nesfârşită faţă de destinele triste şi tragice ale unora dintre ei. Mâşkin este o figură christică, aşa cum putea aceasta să apară în Rusia din a doua jumătate a secolui al XIX-lea. Apoi, în final, confruntat cu o tentativă de omor asupra lui, cu o crimă şi o nouă criză de epilepsie, redevine idiotul care a fost la început.
Cine ascunde tot sau încearcă să ascundă tot, să mascheze tot, este ori Zeu ori total ipocrit, ipocrizia totală fiind, la fel ca şi lipsa totală de ipocrizie, inacceptabilă social. În primul rând Zeul, în mod natural, are în sine o infinitate de atribute (Spinoza), dintre care omul cunoaşte doar două, res extensa şi res cogitans. Sau Zeul poate fi gândit în maniera că anumite dimensiuni ale atributelor sale sunt de nepătruns de către om. Mascarea Zeului ar fi o operaţie inutilă, atâta vreme cât nu se poate pune problema cunoaşterii absolute a lui, a „de-mascării” lui, atâta vreme cât pentru noi în El va rămâne pururea un rest pe care îl numim Deus absconditus. .
În al doilea rând, în ceea ce îl priveşte pe om, în raport cu exteriorul, de exemplu: fariseismul iudaic, iezuitismul catolic sau felonia bizantină sunt cazuri exemplare de ascundere excesivă faţă de ceilalţi, faţă cu valorile morale proclamate verbal şi impuse social.
În al treilea rând, în raport cu interiorul, cu propriul său suflet, omul care ascunde prost, care maschează prost, devine măscărici, iar faptul ascunderii devine mascaradă. Politicienii, prin natura împrejurărilor, sunt nevoiţi să ascundă mult şi prost, de aceea ei, în genere, „sunt făţarnici şi au chip diavolesc” (aprecierea aparţine fostului arhiepiscop al Sucevei Pimen şi a fost făcută la un post de televiziune din Suceava în vara anului electoral 2004, de hramul Mănăstiri Putna, la care au participat preşedintele şi premierul de atunci al ţării). Iar o adunare de politicieni poate fi comparată cel mai nimerit cu o reprezentaţie de Viflaim.
În tragediile antice, „hypokrites” se numea actorul care răspundea corului cu cuvintele Zeului, adică unul care se pretindea a fi cineva care nu era de fapt. Corul era un actor colectiv care exprima conştiinţa cetăţii, o voce obiectivă, care nu putea fi nici mascată şi nici contrazisă decât numai eventual de către Zeu. Iar Zeul o contrazicea uneori, dar numai prin intermediul actorului numit ipocrit. Aşadar ipocritul era el însuşi în mod evident, aşa cum îi arată şi numele, o fiinţă cu o putere de judecată mai mică decât a Zeului şi un simplu substrat uman pentru a exprima cuvintele Zeului. Ipocritul antic nu avea o conotaţie etică, ci doar o denotaţie ontologică. În liturghia creştină, de exemplu la epicleză, când preotul rosteşte: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu…” – el, preotul, joacă rolul ipocritului din tragedia antică, „ipocrit” în sens etimologic şi ontologic, nu moral.

 

4. În mască, ipocrizia şi sinceritatea se conţin şi se condiţionează reciproc, ca fagurele cu mierea.
Termenul latin sincer semnifica la origine mierea de albine care era extrasă mai cu grijă din fagure, în aşa fel încât să nu conţină ceară, adică era o miere fără ceară, sine cera. De aici „sine-ceritatea” a trecut, ca termen de comparaţie, asupra sufletului omenesc. Mierea fără ceară era mai curată, mai transparentă, la fel ca şi sufletul omului fără ascunzişuri fățarnice. În cazul omului sincer, sufletul lui este străveziu, poţi să vezi în el şi prin el, ca într-o miere fără ceară. Mierea cu ceară este mai tulbure, mai întunecată, este ca şi sufletul ipocritului, este netransparentă, poate să ascundă particule necunoscute, ca o conduită umană făţarnică, vicleană şi impredictibilă. Dar şi mierea sincerităţii este scoasă, fizic, din masca de ceară a fagurelui opac. Să nu uităm că, la romani, efigiile sau mai bine zis măştile strămoşilor, manii, ca divinităţi protectoare ale casei, erau confecţionate din ceară.
Desigur, în politică sinceritatea nu este o virtute. Dar pe de altă parte, un regim politic bazat permanent, sistematic şi integral pe minciună, aşa cum a fost de exemplu comunismul, nu poate să dăinuiască la infinit. De aceea, când a vrut să reformeze comunismul de tip sovietic, ultimul lider al URSS Mihail Gorbaciov a avut în vedere, în afară de reconstrucţia economică (în ruseşte „perestroika”), şi o componentă morală, aceea a sincerităţii ridicată la rangul de politică de stat, a transparenţei (în ruseşte „glasnosti”).

 

5. Masca este efect de personanţă.
În sens propriu, fizic, masca este un artefact confecţionat din diverse materiale, de regulă derizorii şi promiscue, reprezentând un chip de om, de animal sau de fiinţă supranaturală, de fiinţe reale sau fabuloase, de forţe malefice, cu care cineva îşi acoperă faţa, spre a nu fi recunoscut sau spre a fi luat drept altcineva. Tensiunea intrinsecă a măştii este dată de faptul că noi trebuie să ghicim un ceva ce există în spatele ei, un ceva real, simbolic sau alegoric, un chip adevărat al purtătorului de semn. Semnificaţia măştii este completată de vocea, cântecul sau strigătele purtătorului. În cazul în care masca nu semnifică nimic din ceea ce s-ar putea afla în spatele ei, atunci nu mai avem o mască propriu-zisă, ci o simplă mască în sens fizic o mască sanitară, sau în sens fiziologic, o mască de natură cosmetică sau mortuară.
În limba latină, masca era numită cu cuvântul persona (sonus – sunet, sonare – a suna, iar per-sonare – sunetul care răzbate din spatele măştii). Persona a însemnat mai întâi mască de actor, apoi termenul s-a extins treptat şi asupra rolului jucat de către actor, cu sau fără mască. Cu timpul, în perioada elenismului târziu, termenul a trecut şi asupra funcţiei îndeplinite de către cineva în viaţa de zi cu zi, asupra rolului social, ajungându-se astfel la „persoana” şi „personalitatea” de astăzi. De exemplu, în Evanghelii, în Vulgata, la pericopa Banul dajdiei, unde se pune problema dacă se cuvine să se dea dajdie Cezarului sau nu, Iisus, ispitit fiind de către fariseii ipocriți, este totodată încurajat ca să spună lucruri riscante, ca unul care spune adevărul fără să îi pese de oamenii puternici care s-ar putea supăra, ca unul „care nu caută la faţa oamenilor” – non respicis personam hominum (Mc, XII, 14). Cu alte cuvinte, aici se spune indirect că Dumnezeu nu caută la măştile oamenilor, ci vede nemijlocit şi în întregime în sufletele lor.
Uniforma în general, uniforma militară, sacerdotală, funcţionărească etc. este de fapt o prelungire a măştii ca rol social, o anexă a măştii, care nu maschează faţa ci restul trupului, pentru ca omul îmbrăcat în uniformă să fie de nerecunoscut ca om obişnuit, inclusiv de către prieteni, sau să fie recunoscut ca om neobişnuit.
Lucian Blaga, în Orizont şi stil, utilizează termenul „personanţă”, care poate evidenţia în acelaşi timp şi adevărata natură a măştii. Pe urmele lui Nietzsche şi Jung, Blaga susţine că inconştientul colectiv comunică cu conştientul, ca şi în cazul arhetipurilor inconştiente ale lui Jung, în speţă configuraţia inconştientă a orizontului spaţial şi temporal interiorizat „răsună” în conştiinţă, răzbate la lumina conştiinţei sub forma mascată a stilului. Acţiunea de răzbatere în conştiinţă este numită de către filosoful român „personare”, iar fenomenul răzbaterii „personanţă”.

 

6. Termenul grecesc cu care este desemnată persoana dar totodată şi masca, prosopon, nu este acoperit în întregime de latinul persona.
În versiunea latină Vulgata a Noului Testament, termenul prosopon este tradus, după caz, prin trei termeni diferiți, prin persona, prin facies sau prin aspectus. Latinul persona a însemnat iniţial numai mască şi abia târziu rol social, apoi persoană. În schimb grecescul prosopon a însemnat în principal persoană şi abia în mod secundar mască. Astfel, s-a putut vorbi în acest sens de atributele personale ale Zeului (cunoaştere, voinţă, putere, dreptate, bunătate etc.), în calitate de adevăr al Zeului, nu de mască a Lui. Sau în Evanghelii, în pericopa numită în greceşte „metamorfosis” şi în latină „transfigurationes”, în care se relatează despre Schimbarea la Faţă a lui Iisus Christos pe Muntele Tabor, evident grecescul prosopon nu este tradus prin persona, ci prin facies, spunând prin aceasta că ceea ce s-a schimbat total şi a strălucit ca soarele a fost faţa Lui, nu masca Lui.
Apoi termenul de prosopo-poein, adică a face din ceva impersonal o persoană, apare chiar cu această semnificaţie, de „a personifica” nu de a masca, încă la Platon. În Apologia lui Socrate, avem binecunoscutul pasaj al personificării Legilor, numit de altfel şi „prosopopeea” Legilor. De asemenea, la ritualul de înmormântare la ortodocşi, obiceiul ca preotul să vorbească la persoana întâi în numele răposatului este tot un caz particular de prosopopee, de a personifica pe cineva care tocmai a pierdut prin deces statutul de persoană.

 

7. În limba română, noi avem termenii de „chip” şi „faţă”, uneori cu mai vechea variantă slavă „obraz”, spre a semnifica adevărata fire a omului şi, respectiv masca lui. Chipul nostru este ceea ce este mai adevărat în noi, pentru că este de fapt chiar chipul (eikona) lui Dumnezeu şi denotă şi asemănarea noastră cu El. Tendinţa noastră de a transforma forţat o însuşire în cealaltă, chipul în faţă sau fața în chip, duce la denaturare. Tendinţa de a transforma masca în adevăr, adică faţa în chip, duce la închipuire, la ceva neadevărat, la imagine falsă, incluzând aici în primul rând închipuirea falsă despre sine. Iar tendinţa opusă, de a transforma adevărul în mască, respectiv adevăratul chip al omului într-o faţă circumstanţială, ca exces de faţă, duce evident la făţărnicie. Distincţia pe care o operăm noi aici, între mască şi adevăratul chip al omului ascuns îndărătul măştii, o face şi Eminescu în Glossă: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te ’nchipui / Joace unul şi pe patru / Totuşi tu ghici-vei chipu-i”.
Termenul de „faţă”, cu înţelesul de rol social (faţă diplomatică, faţă bisericească etc.), se circumscrie aceleaşi semnificaţii şi presupune în mod necesar o doză minimă, funcţională, de făţărnicie. În schimb, făţărnicia excesivă, non-necesară, stridentă este repudiată de către moralişti în metafore virulente. În Evanghelii, Iisus utilizează de regulă cuvântul „făţarnic” ca pe un reproş greu şi o insultă, iar uneori îi numeşte pe făţarnici de-a dreptul „morminte văruite” (Mt. XXIII, 27), vrând să arate prăpastia uriaşă dintre spoiala exterioară şi putreziciunea morală interioară, dintre faţă şi chip, dintre închipuirea de sine şi felul în care este persoana cu adevărat, dintre imaginea în ochii celorlalţi şi conţinutul real.

 

8. În spatele măştilor, apollinicul şi dyonissiacul îşi schimbă reciproc rolurile.
Apollinicul şi Dionyssiacul, ca trăsături descrise de către Nietzsche cu referire la Grecia antică, sunt de fapt determinaţii contradictorii şi inseparabile universal-umane. Apollinicul maifestat ca artă plastică şi arhitectură, este lumina, simetria, echilibrul, frumuseţea ca formos, ca plinătate a formei, luciditatea, având corespondenţe psihologice în oniric şi reverie. Dionyssiacul este muzica, poezie fără cuvinte, iraţională, eufonică și euforică, beţie la propriu şi la figurat, ceva de ordinul tenebrosului orgiastic, răbufnire a instinctelor, energie animalică, desfrânare, urâţenia informă a măştii, eliberare de normele morale sub protecţia măştii şi a anonimatului.
Cele două trăsături, apollinicul şi dionyssiacul, se contopesc în permanenţă şi sunt inseparabile, aşa cum inseparabile sunt sistola şi diastola inimii de exemplu. Apollinicul şi dionyssiacul îşi schimbă în permanenţă statutul, jucând alternativ rolurile de noumen şi de phae-noumen, de lucru-în-sine şi fenomen, de adevărată natură a omului şi de aparenţă mascată. În virtutea unei legi de compensaţie psihologică, apollinicul înfrânează periodic izbucnirile orgiastice ale dionyssiacului, care pot deveni primejdioase, iar dionyssiacul la rândul lui înfrânează periodic pretenţiile nesăbuite ale raţiunii, care sunt nu mai puţin primejdioase. Un dionyssiac neînfrânat ar putea atrage după sine disoluţia Cetăţii, după cum un apollinic neînfrânat ar putea atrage după sine nemessis-ul, gelozia, mânia şi răzbunarea zeilor.
În termeni freudieni, s-ar putea spune că manifestarea apollinicului este o refulare şi o sublimare a dionyssiacului. Psihologia abisală, ca o mască a marilor personaje dostoievskiene urmează acelaşi principiu de construcţie. Personajele au iniţial o anumită aspiraţie spre sfinţenie, o năzuinţă adevărată a sufletului, pe care societatea o înăbuşă involuntar. Reacţiile ulterioare prăpăstioase ale personajelor (demenţa, alcoolismul sau crima) sunt de fapt, prin ricoşeu, o răzbunare a sfinţeniei înăbuşite.

 

9. Măştile groteşti purtate la carnaval sau cu ocazia sărbătorile de iarnă îndeplinesc o funcţie de catahrsis.
Sfinții nu sunt reprezentaţi prin măşti, pentru că sinceritatea, sfinţenia, lumina, nu presupun deloc ascundere. Dracii în schimb, da. Plini de vicleşug şi înşelători ai oamenilor fiind, ei au multe de ascuns în mod necesar, iar Moartea este ascunderea însăşi, ascunderea oamenilor în pământ, precum şi ascunderea ei însăşi ca Moarte. Moartea este cumva în ordinea firii, pentru că tot ce este viu, întrucât este finit, trebuie să moară. Dar, în acelaşi timp, inclusiv Moartea poate să constituie obiect de exorcizare, pentru că, dacă viaţa trebuie să moară, Moartea nu trebuie lăsată să trăiască.
Modul în care ne reprezentăm Moartea, respectiv masca Morţii, trebuie nuanţat puţin. În realitate, una dintre deosebirile importante dintre viaţă şi moarte este şi aceea că viaţa ca atare este o probemă socială, viaţa noastră nu este numai o problemă a noastră ci şi a altora, în timp ce moartea noastră este o problemă strict individuală, a noastră a fiecăruia în raport cu noi înșine, cu propriul nostru trecut. Noi oamenii nu murim toţi deodată ci, vorba poetului, ne ducem rând pe rând, de aceea Moartea ar fi mai nimerit să fie reprezentată ca fiind prevăzută cu un pumnal sau cu o suliţă, cu care ne străpunge pe fiecare individual. În acest sens, cu drept a vorbit Apostolul Pavel despre „boldul” morţii (bold, adică ţepuşă, la I Corint., XV, 55-56). În limba latină, în Vulgata, pentru „bold” este utilizat cuvântul stimulus, care însemna o nuia ascuţită la vârf, cu care boii erau înţepaţi în spate, erau „stimulaţi” ca să tragă la jug. Faptul că Moartea este reprezentată ca fiind înarmată cu seceră sau coasă are rolul de a hiperboliza grozăvia ei, de a ne aminti că moartea poate să fie uneori năpraznică şi colectivă, că este posibil să moară şi mulţi oameni deodată, aşa cum se întâmplă în războaie, epidemii sau catastrofe naturale.
Cei care poartă măşti groteşti, îndeosebi de draci, de moarte sau de moş, exprimă contrariul, prin raport cu ceea ce este în sufletul lor. Este posibil ca în sufletul purtătorului să nu se afle nici dracul, nici moartea şi nici precarităţile bătrâneţii omeneşti, ci pot să existe dimpotrivă, aspiraţii către lumină, către viaţă, către vitalitate. A purta mască în sens propriu, fizic, răspunde unei nevoi de exorcizare a răului, de purificare, de katharsis. Privind aceste măşti, care reprezintă forţe şi feţe urâte şi malefice, ne purificăm sufletele prin bună dispoziție de ceea ce este urât şi malefic.
Să ne reamintim că fenomenul numit de către Aristotel „katharsis” (în Poetica, cap. VI) înseamnă stârnirea unor patimi, la fel ca şi în medicina homeopată, cu scopul curăţirii acelor patimi din sufletul omului. Cel care priveşte la reprezentarea unei tragedii va încerca, faţă de eroii literaturii de ficţiune care sunt obiectul tragicului, două sentimente: mila şi frica. Mila faţă de eroii tragici care mor fiind asemenea nouă şi frica faţă de eroii care mor fiind mai buni decât noi. Aceste sentimente, numite şi „patimi”, sunt provocate în sufletul nostru cu scopul de a ne curăţi sufletul de ele. Prin curăţirea de patimi, katharsis ton pathematon, noi nu devenim neapărat mai buni, dar în mod sigur devenim mai umani.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg