Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Nu spui nimic? (monolog cu Spectatorul)

Nu spui nimic? (monolog cu Spectatorul)

 

Locul: o scenă, într-un teatru
Timpul: noaptea, după premieră
Personaje: Djianna

 

 

Djianna, actriță, repetă scena nebuniei Ofeliei din Hamlet.

Djianna: Pentru amintire, iată rozmarin; te rog, iubite, amintește-ți; și iată pansele, ca să visezi; și iată ție, un fir de mărar și colombine; iar ție, iată, un fir de cimbrișor; am două-trei și pentru mine; o, poartă-ți bine cimbrișorul; poftim și-o romaniță; aș vrea să-ți dau câteva micșunele, dar s-au uscat când tata a murit. Și eu? De ce nu mor? Nu-mi rămâne decât să mă sinucid! Ficțiunea să-mi fie realitate și pe scenă nu numai în viață! Voi rămâne în amintirea spectatorilor mei… Nu, nici vorbă, dă-i încolo de spectatori! Să reiau. Voi rămâne în istoria teatrului, așa, da!, drept actrița care a sfârșit odată cu personajul ei! Să mă pregătesc, deci, pentru marele rol într-un ultim, triumfător spectacol! Dacă Ofelia se aruncă în râu și se îneacă și dacă râul meu este fâșia asta de mătase albăstrie și cu ea îmi înfășor gura, îmi astup nările, îmi leg ochii, ar trebui să mă înec și să mor…

Îşi acoperă faţa cu un material lung, vaporos, se întinde pe podea. Stă nemișcată câteva secunde, pe urmă, se ridică brusc și se plimbă cu pași agitați.

… Ar fi trebuit să mor și nu mor. Mai bine să mă întind în lada asta lunguiață de carton, pe care regizorul a numit-o coșciug, să mă îngrop în florile de plastic și să rostesc versurile călătoriei spre lumea morților. Să nu-mi spui că iar le-am uitat! Vai de mine și de mine! Ce mă fac acum? Ce? Stai! Parcă era ceva cu la-la-la și tra-la-la-la-la. A, da! M-au dus descoperită în raclă, tra-la, tra-la, tra-la-la-la-la-la, și-n groapă fulgi de nea s-au așternut. Nu, nu era așa. Și-n raclă, la-la-la-la, lacrimi au plouat. Asta-i! La-la-tra-la-la-la…

Se întinde în ladă.

… Și-acum nu mai am nimic altceva de făcut decât să aștept. Aștept. Bine. Aștept. O să vină. Da, o să vină, o să vină. Am senzația că replica asta e din altă piesă. În fine, moartea o să vină. Și până vine, ce fac? A! Înmărmuresc. Asta înseamnă să nu mă mai mișc. Întotdeauna mi-a fost greu să stau nemișcată. Dar când ești moartă, nu te agiți, nu te foiești, nu clipești, nu ești…

Rămâne nemișcată câteva secunde.

… Mă mănâncă nasul. Nu mai pot. Trebuie să mă scarpin. Știi ce? Eu mă scarpin și gata! Moartea te poate lua și prin surprindere! Asta e! Au! M-am înțepat în recuzită! Oricum nu trebuie s-o sfârșesc în sicriu. Acolo te așază după ce ajungi sloi de gheață. Bine!…

Sare afară din ladă.

… Și până mă duc dincolo, ce fac? A, da! Îmi iau adio! Acum am încurcat-o. Nu-mi amintesc nicio replică de rămas-bun. Asta-i bună! Îmi fac griji inutil! Improvizez! Hahaha! N-ar fi pentru prima oară. Așadar: adio, scenă, adio, reflectoare, adio, de, n-am încotro, spectacol fără spectatori nu există, așa că, adio, spectatori. Repet: spectatori și nu spectator! Și dacă mă gândesc profund, îmi dau seama că eu niciodată nu am avut parte de spectatorul meu. Ah, poate că și eu mi-aș fi dorit să am un spectator care să mă simtă până în cea mai mică fibră a lui, să se topească în viscerele mele, să se îndrăgostească de personajul meu și nu de mine! Tra-la-la-tra-la, el, spectatorul, nu va mai veni, nu va mai veni, căci nu s-a născut încă. Nu, nu va mai veni-napoi… Nu! Nu asta am vrut să spun! Nu mai știu ce-am vrut și ce nu am vrut! Ce vers era aici? Și ce contează? Pentru mine s-a terminat! Pe ușă-afară m-au invitat! În uitare deja am alunecat! La dracu! Ce tare doare viața! Voi fi mai fericită în mormânt decât lipsită de glorie. Fir-ați voi al dracului!

Se îndreaptă cu pași hotărâți spre marginea scenei, observă silueta unui bărbat, îmbrăcat în smoching, care stă neclintit pe scaunul său de spectator.

… Ha! Cine-i acolo? Da! Tu! Cine ești? Tu, tu, cel din fața mea! Ce cauți aici? Ce crezi că vezi? O fantomă? Spectacolul s-a terminat! Tu, de ce-ai
rămas? Să flirtezi? Să mă inviți la cină? Să mă învelești în flori? Îmi plac macii! Vrei să știi de
ce-mi chem moartea? Sigur că vrei! În seara asta, ca de obicei, înainte de a intra în scenă, mi-am închis inima în cutia cu farduri. Mi-am privit, în oglindă, chipul îmbătrânit, mi-am rujat buzele ofilite, am respirat adânc, n-am fost în stare să-mi stăpânesc tremurul mâinii stângi, m-a podidit plânsul. Am simțit, din nou, că mi-e din ce în ce mai greu să fiu ceea ce nu sunt. Am surâs sclipicios să-mi alung gândul de la amantul meu care, azi-dimineață, mi-a trântit ușa în nas, strigându-mi, în culmea furiei: „Dispari, curvă bătrână! Și dacă mă mai deranjezi, o singură dată, sun la poliție!”. „Trădătorule! Afemeiatule!, am urlat, la rândul meu, astăzi am premieră, joc Ofelia și am nevoie de o partidă de sex ca să intru în rol!” De fiecare dată când am avut trac, sexul m-a calmat. Și costumul m-a ajutat să-mi controlez nervozitatea. Nu știu cum să-ți spun. Personajul nu schimbă identitatea unei actrițe. Sunt tot eu înfășurată într-o pânză țesută din fire de minciuni. Simți cum pute vopseaua asta? Cu un albastru ieftin au pictat pe tavan cerul înstelat deasupra mea. Care cer?, te întreb. Care stele? Sunt moarte. Scena e moartă. Numai eu insuflu viață acestui loc inert. Și cine sunt eu? Un animal ciudat care râde și plânge la comandă. O bucată de carne la care privesc masculii cu gura plină de salivă, frisonați de pofte erotice. Un obiect de lux etalat în vitrina orașului. Un chip radios care te urmărește din afișe, pliante, reclame luminoase. Un chip de vânzare! Haideți-haideți! Poftiți, la teatru, cu mic, cu mare! Vedeta noastră va interpreta un rol senzațional! Hahaha! Ce fraze învechite! Tra! Tra-la-la-la-la!…

… Nu spui nimic? De vreo oră, îmi aștept moartea. S-ar putea să apară. În fine, până vine după mine, tu, spectatorul meu, să știi că singură am făcut din mine însămi un mit. M-am înveșmântat în văluri fine, ațâțătoare, m-am împodobit cu șiraguri de perle, am țesut povești despre originile mele, despre viața mea. Ce contează că erau sau nu adevărate? Cine poate desena granița care desparte minciuna de adevăr? Eu pot să cred despre mine numai ceea ce vreau. Realitatea mea este cea pe care mi-o doresc și pentru asta, de multe, multe ori, am ajuns să neg realitatea ca atare. Scena m-a învățat cum să transform o existență ridicol de anostă într-una radiantă, captivantă. Uneori, la un pahar de vin, mă trezeam spunând admiratorilor mei: „Drăgălașilor, eu am fost soția unui mare bancher pe care a trebuit să-l părăsesc fiindcă mă trata ca pe o cârpă și mă ținea închisă într-o casă cu păpuși. Ah, nu știți, cât e de cumplit să trăiești în ipocrizie, să fii convinsă că mariajul tău este ireproșabil, că bărbatul tău este un individ pe care te poți bizui în orice împrejurare, și, brusc, când cade o nenorocire peste tine, să-ți dai seama că, de fapt, mereu, ai fost singură. Of, da, m-am văzut nevoită să-mi fac valiza și să-mi părăsesc căminul. Am avut mare noroc să-mi găsesc refugiu și alinare în teatru”. Alteori, eram fiica unei prințese, dintr-o țară exotică, care a murit când m-a născut. Ideea că în venele mele s-ar fi putut să curgă sânge albastru i-a impresionat, până la vezică, pe suspinătorii mei: scriitori, muzicieni, pictori, regizori, diplomați, bijutieri, croitori, maseuri. Nu, te rog, nu mă condamna. Nu am făcut altceva decât să înfrumusețez realitatea sordidă cu stropi de fantezie. Mi-am vrăjit idolatrii. Unii m-au adorat, alții m-au blestemat. E totuna. Am ieșit din convențiile impuse de-o societate dornică de a le încălca, de o societate pofticioasă, avidă de plăceri interzise. Da, am exagerat un pic. Mă rog, un pic mai mult. Am făcut din viața mea un spectacol pe scena lumii. Cum crezi că aș fi ajuns altfel un simbol al frumuseții și erotismului? Despre mine s-a scris cu litere înfocate că sunt o apariție frapantă, cu ochi imenși de tragediană, gură senzuală, brațe sculptate în marmură. Artei mele actoricești i s-au dedicat studii, articole, teze de doctorat. Și-ntr-o clipită, pac! Am rămas fără carieră. De ce taci?…

… Nu mă mir de ce mi s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Regizorul a fost împotriva mea de la bun început. A declarat, în fața colectivului de artiști, că sunt prea bătrână să joc Ofelia. Cum, adică?! Ce tupeu! Să-mi spună mie, actrița numărul unu a acestui lăcaș de cultură, o asemenea enormitate! Da’, ce?! A dispărut machiajul de întinerire din teatru? Am făcut scandal! L-am făcut arșice! Dar nici el nu s-a lăsat mai prejos! A început să mă încarce cu tot soiul de sarcini care de care mai aberante. M-a înnebunit. Mi-a cerut să interpretez, într-un registru fin, voluptatea stârnită de cuvintele otrăvite ale lui Hamlet; să mă las pradă disperării; să mi se prelingă pe obrajii, cicătelea feciorelnici, lacrimi amare-grele; să am frisoane de febră și rictusuri de suferință; să mă preschimb din albină în curcubeu, din păuniță în romaniță; să-mi unduiesc trupul în ritmuri de cobze, cimbale, flaute, lăute, tobe; să sar de la voioșie la melancolie; să mă deplasez ca o moartă, dar, din când în când, să mă dezechilibrez ca și cum aș aluneca pe sânge; să mă asemăn cu Julieta care iese, cu un pumnal înfipt în piept, din criptă; să țip ca și cum aș strivi cu tălpile ghemuri de șerpi verzi; să fiu palidă în timp ce mă-nroșesc; să mușc, cu convingere, dintr-o banană și-n același timp să aud, în minte, o muzică dramatic-stranie, de preferință, Beethoven sau Nightwish. Și, ce crezi? În seara asta, înainte de premieră, vine la mine în cabină să-mi dea o ultimă indicație. Își apropie buzele de urechea mea, și-mi șoptește: „Nu uita să simți agonia iubirii neîmplinite.” „Cum?!, mi-am ieșit din fire și-am zbierat la el, cum să mor din dragoste? Ce-i cu tine? Pe ce lume trăiești? Puți a praf! Tu nu ai aflat că nu mai există iubire?! Astăzi simți agonia carierei ratate! Asta e iubirea adevărată! Singura iubire! Incultule!”…

… Când am intrat în scenă, m-am simțit extrem de agitată și în timp ce coboram scara m-a prins frica. „Nu te grăbi, mi-am zis, pășește încetișor. Mai sunt trei trepte, atât, și vei scăpa de acest coșmar. Trei!” Și-atunci m-am împiedicat și m-am prăbușit la podea sub privirile batjocoritoare ale spectatorilor. Am rămas nemișcată secunde prelungi, mi-am ridicat privirea și, ce crezi? În fața ochilor mei încețoșați, urși dansau cu lebede, șacali râdeau în brațe de gazele, lupi sărutau căprioare, și eu eram acolo, în mijlocul lor. Mă unduiam, în ritmuri lascive, vălurile se desprindeau magic de pe trupul meu, îmi dezvăluiau sânii, emoția înghițea spectatorii, creștea, se umfla, se făcea un falus uriaș. „Halucinezi, mi-am spus, ridică-te, joacă mai departe scena nebuniei.” Nu puteam să mișc un deget. Voiam să mă ascund sub scânduri. Mi-era rușine. Trebuia să-mi cânt cântecelul și nu-mi aminteam afurisitele de cuvinte. Ca-n transă, am început să improvizez, în șoaptă timbrată: „Tra-la, la-la-la, Hamlet, tu vezi în mine ceea ce eu niciodată nu am fost. Nu voi fi. La-la-la, tu visezi la urzicile mele!”. Hohote sălbatice de râs au izbucnit atunci în sală! Până și pereții se cutremurau de râs! Transformasem tragedia în comedie! Am prins curaj și-am continuat să recit cu voce plină: „O, văzduhuri, mă rog, vouă, ajutați-mă să răzbun trădarea, nedreptatea, omorul! Iată! Sunt vinovată de păcatele acestei lumi pătate cu sânge nevinovat! Am fost o marionetă! O jucărie pentru satisfacerea plăcerilor! Da, mi-am folosit senzualitatea, am cochetat! Și? Orice femeie își exploatează nurii!” Și-n acel moment, am fost întreruptă de explozii de râs. Dar nu m-am lăsat. Am răcnit: „Datoria mea este de a-mi sacrifica farmecele! Focul să-mi mistuie ochii! Foc-foc-foc! Să orbesc! Trageți! Trageți până la ultimul glonț! Nu! Asta e din alt spectacol! Indecent-eretic e cerul! Nimeni nu poate îndura deliciul durerii! Tânjesc să sfârșesc în sărutări, încântări, extaz, boboci rozalii! Ah, nu mai știu ce să debitez! Ba da! Mi-am amintit replicile! Vreau să lupt și am să mă războiesc chiar și cu morile de vânt! Dați-mi un toiag! Hic et nunc! În traducere, aici și acum!”. Și-n climaxul jocului meu, în timp ce scaunele se zguduiau de țipetele, râsetele, aplauzele, fluierăturile, tropăiturile spectatorilor, regizorul, cu fața congestionată de mânie, a strigat: „Stop!”. Cortina s-a lăsat într-un vacarm infernal: „Dați-ne banii înapoi pe bilete!”, atât am mai auzit și-am leșinat. Când m-am trezit, eram singură pe scenă. Lângă tâmpla mea, zăcea un bilețel înnegrit de două cuvințele: „Ești concediată!”. Atât.

Murmură un cântecel.

… Tra-la, tra-la-la-la, tra,
luna aleargă printre nori,
tra-la,
voi muri,
tra-tra-la,
stea voi deveni,
la-la-la-la,
voi străluci,
la-la-la-la-la-la,
la-la, luci…

… Muri-străluci-luci. E limpede. Nu trebuie decât să mai repet, să mai repet scena nebuniei. Stai! Ceva nu e în ordine. Cum să mor dacă nu-mi cânt cântecul morții? Cra-cra! Asta-i! Să repet! Cra-cra! Și-ncă o dată! Cra-cra! Ofelia se încarnează în mine! Cra-cra! Și replica? Stai!
Să-mi amintesc! Da! Mi-am amintit! Cu toții știm ce suntem, dar nu și tot ce s-ar putea să fim… Perfect! Ofelia voi fi eu! Nu! Ofelia sunt eu! Nu trebuie decât să repet-repet-repet. Tu chiar nu spui nimic?…

Se apropie de Spectator. Îl atinge.

… Ha! Ha! Ha! Ești mort! Ha! Ha! Ha! Mi-am ucis spectatorul! Ce fac acum? Ce fac?! Moartea spectatorului trebuie să rămână un secret! Da! Secretul meu! S-o întind până nu mă prinde portarul! Noapte bună, spectatorule, îți spun dar cra-cra noapte bună, scumpul meu spectator, așa că repet noapte bună, cra-cra noapte bună…

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg