Pe lângă ereditatea ebraică, la originile Cultului lui Iisus stau şi nuclee feminine din religiile precreştine ale altor culturi şi civilizaţii, considerate astăzi păgâne.
Cele mai evidente rămăşite de acest fel provin din cultului zeiţei egiptene Isis.
Într-o convieţuire de cca 360 de ani, cât au stat evreii robi în Egipt, inevitabil în religia ebraică au pătruns elemente din cultului zeiţei egiptene Isis, care la egipteni simboliza creaţia universală. Mă refer mai ales la pasajele considerate cvasiermetice din Vechiul Testament (= Torah) al evreilor, care conţin simboluri şi aluzii la cultul zeiţei Isis, pasaje a căror decriptare o vom încerca într-o altă ocazie.
Mai târziu, în epoca elenistică (sec. III a.Chr.), când a fost tradus Vechiul Testament din ebraică în greaca veche (elină) (= Septuaginta)1, centrul vieţii intelectuale, care influenţa întreaga lume, se afla la Alexandria, în Egipt. Din mărturiile antice rezultă că aici viaţa intelectuală era foarte intensă şi Egiptul deţinea un număr impresionant de intelectuali2. În acest context, s-au produs influenţe reciproce de gândire filosofic-religioasă şi penetraţii reciproce de elemente de cult3.
O altă filieră de influenţă feminină asupra Creştinismului incipient o constituie mitologia greco-latină. Dacă religia ebraică influenţase, după părerea noastră, gândirea socratică şi platonică (în sec. IV a.Chr.), se observă şi fenomenul invers: din mitologia greacă pătrund elemente în religia ebraică, mai ales din sfera unor zeităţi feminine.
Zeiţa Atena, zeiţă a războiului, era importantă în Grecia continentală, dar mai ales în Orient şi pe coasta Asiei Mici – a se vedea în acest sens mulţimea templelor şi sanctuarelor dedicate ei. Învestită şi reprezentată cu armură4 războinică, elemente din cultul acesteia au pătruns, după părerea noastră, în cartea Iosua, „epopeea belicoasă” a Vechiului Testament, dar şi simbolic, în „armura” creştinului împotriva păcatelor, invocată în Noul Testament (Efeseni 6/12–17; Psalmul 44). Cercetări mai noi au descoperit că în Grecia, mai ales la ţară, existau circa 10 tipuri de Atene, zeiţe rustice ale agriculturii şi păstoritului. Practicile câmpeneşti legate de „bunul păstor” şi „turma sa” au legătură cu simbolistica creştină şi Cultul lui Iisus.
Una dintre cele mai vechi divinităţi feminine, cultivată în Grecia, dar mai ales în Orient, era zeiţa Artemis (Diana la latini). Din ciclul de legende referitoare la Troia şi din teatrul lui Eschil aflăm că i se aduceau numeroase jertfe de animale, ritual comun cu jertfele practicate de vechii evrei. În teatrul (cu aluzii la practici immemoriale) lui Eschil (bun cunoscător al mitologiilor străvechi), o fiică, Ifigenia5, este sacrificată de către tatăl său, Agamemnon; în Cultul lui Iisus un fiu este sacrificat de către tatăl său ceresc. Zeiţă fecioară, înaripată, patroană a animalelor, Artemis prezintă trăsături comune cu Cultul creştin al Fecioarei Maria: după naştere, Maria şi-a culcat fiul într-o iesle de animale (Luca 2/7 şi passim), iar Îngerul vestitor al naşterii lui Iisus li s‑a arătat păstorilor (Luca, 2/8–9). Artemis este amintită şi în textele sacre: „[…] măreţia aceleia care este cinstită în toată Asia şi în toată lumea” (Faptele Apostolilor, 19/27).
Zeiţa Artemis (lat. Diana) era adorată mai ales în Efes, pe coasta Asiei Mici, oraşul antic în care a trăit Sfântul Pavel, fapt consemnat chiar şi în Noul testament: „Mare este Diana Efesenilor” (Faptele, 19/34). Tot În Efes se afla „Templul Artemidei din Efes”, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice (construit în sec. VI. a.Chr.), amintit şi el în Noul Testament: „Bărbaţi Efeseni, cine este acela care nu ştie că cetatea Efesenilor este păzitoarea templului marei Diane şi a chipului ei căzut din cer? Fiindcă nimeni nu poate să tăgăduiască lucrul acesta” (Faptele, 19/35–36; cf. şi 19/25–26). Dacă chipul căzut din cer era un fapt incontestabil, presupunem că el era o prefigurare a chipului Fecioarei Maria, interpretat de efeseni prin prisma a ceea ce cunoşteau ei atunci (sec. VII–VI a.Chr.).
Tot, în Efes se afla statuia dedicată Artemidei Polimastos („cea cu multe mamele”), simbol al fecundităţii şi maternităţii (astăzi în Muzeul Arheologic din Efes-Izmir). De altfel, în Efes (actualmente în Turcia) templul Dianei (Artemis) şi Templul Fecioarei Maria stau faţă în faţă, ca într-o simbolică simbioză, ca într-un dialog simbolic. Pe colina numită Maryemana mai persistă o mică casă din secolul I p.Chr. în care, se zice, a locuit Maria (Madonna) în ultimii ani ai vieţii sale: „Casa Fecioarei Maria”6.
Ceremonialul ritualic al zeiţei Artemis era performat şi de dansul „Ursoaicelor” (performat de tineri şi tinere îmbrăcate în piele de urs şi de capră), aflat, se poate presupune, la originea imemorială a tradiţiilor laice ale Crăciunului nostru. Ritualurile precreştine, animaliere, ale zeiţei Artemis ca şi ale zeului Dyonisos (originar din Tracia), respectiv „Ursul” şi „Capra”, au putut fuziona, după părerea noastră, cu Creştinismul timpuriu din Dacia.
O altă zeitate feminină care prezintă elemente comune cu Creştinismul este zeiţa Era [sic!], adorată în insula Samos, în Marea Egee, locul de naştere a lui Pitagora7, şi în sudul Italiei (= Grecia Magna), mai ales în Crotona, oraşul în care s-a stabilit Pitagora în anul cca 532 a.Chr. (la vârsta de cca 38 de ani). Atât insula Samos cât şi oraşul antic Crotona deţineau mari temple dedicate zeiţei Era, a cărei faimoasă diademă florală de aur poate fi admirată şi astăzi în Muzeul Arheologic din Crotona (pe coasta calabreză).
Venerată încă din mileniul al II-lea a.Chr. ca Mamă (Dea Mater) a fecundităţii şi a tot ce există, Cultul său, în care a crescut şi s-a format tânărul Pitagora, exalta ideea reîncarnării şi a eternităţii. Cultul zeiţei Era (mamă a lui Zeus, în unele variante) se confundă, într-o măsură, cu cel al Herei (soţia lui Zeus), în privinţa atributelor de protectoare a femeilor însărcinate, a naşterilor şi a nou-născuţilor. Dat fiind că insula Samos se află în Marea Egee, la întretăierea căilor comerciale maritime dintre Grecia şi Orient, Cultul zeiţei Era a devenit un fel de cult cosmopolit, asimilând atribute din toate religiile, dovadă ofrandele de foarte multe origini şi obiectele de artă reprezentând foarte multe culturi, găsite în Templul zeiţei din Samos.
În această atmosferă de răscruce culturală şi religioasă s-a format tânărul Pitagora, considerat de contemporani, şi nu numai, ca de origine divină, probabil datorită genialităţii sale şi vastei sale culturi.
Precum cultul zeiţei Era era cosmopolit, tot aşa şi slujitorul său, Pitagora, şi-a asimilat toată filosofia lumii contemporane lui. După ce a studiat cu filosoful Thales din Milet (circa 585 a.Chr. – document de tăbliţă ceramică), şi-a însuşit culturile mesopotamiană, babiloniană, egipteană şi greacă, pe cea a orficilor şi tracilor, dar, mai ales, pe cea ebraică8. Şcolile şi comunităţile pitagoreice împrumutaseră din doctrina ebraică practici ca meditaţia, postul, asceza, retragerea în pustiu, importanţa cântecelor9 de preamărire şi mulţumire. Toate aceste practici vor intra şi în comunităţile creştine.
Supremaţia lui UNU ca forţă unică, transcendentă, preluată de Pitagora din simbolistica ebraică, va constitui, şase secole mai târziu, un teren propice instalării monoteismului şi creştinismului; cf. şi Noul Testament (Romani, 5/15–19).
Cultul zeiţei Era, considerată ca Dea Mater (şi mamă a lui Zeus), a stat ca prim fundament al cultului lui Pitagora (din păcate, ţinut secret în afara comunităţilor pitagoreice). Ea va orienta gândirea umană, alături de gândirea ebraică, înspre o divinitate unică şi atotputernică.
În secolele I–III, p.Chr., cultul lui Pitagora renaşte, stimulat de istorisirile lui Apollonios din Tiana (sec. I. p.Chr.). Împăraţii romani10 au încercat să impună cultul lui Pitagora drept concurent al lui Iisus din Nazaret; între cele două învăţături neantagonice s-a creat, mai degrabă, o simbioză.
Umaniştii Renaşterii, Petrarca, Ficino, Pico della Mirandola, îl consideră pe Pitagora „nu mai puţin decât un înţelept creştin”, citând similitudini de idei pitagoreice şi creştine (de exemplu, cu Matei, 11/28) privind sufletul, armonia şi „amicitia pitagoreică” (= „pacea spirituală”)11.
Dat fiind că Pitagora era slujitorul zeiţei Era, adorată în Samos şi în sudul Italiei (= Grecia Magna), considerăm că în cultul zeiţei Era existau germeni ai creştinismului de mai târziu, aşa precum germeni ai Cultului lui Iisus existau şi în Cabala12.
Cabala, ca operă scrisă este mai recentă (din epoca romană) decât Pitagora (sec. VI a.Chr.); dar se bazează, evident, pe o înţelepciune a cărei vechime însumează cca 4 000 de ani13.
Neoplatonicianul Numenio (către sfârşitul sec. II p.Chr.), bazându-se pe simbolistica triunghiului (vezi geometria lui Pitagora) şi a numărului 3 (vezi ştiinţa de numerolog a lui Pitagora), introduce doctrina celor trei: „Trei divinităţi”, pe care unii studioşi, mai mult sau mai puţin forţat, o apropie de doctrina „Trinităţii creştine”14.
O altă zeitate feminină care interesează subiectul nostru este Flora, zeiţă a romanilor. Flora (zeiţa florilor), la romani, simbolizează Primăvara, când înverzesc păşunile (cf. lat. pascua = N. pl de la pascuum) şi turmele ies la păscut (< cf. lat. pasco, pascěre), iar Zephyrus (soţul Florei), cu adierea sa călduţă, stimulează fecundaţia şi încolţitul seminţelor, când păsările cu ciripitul lor vesel îşi depun ouăle în cuiburi şi Aurora dimineţii (mama lui Zephyrus) îşi revarsă razele trandafirii peste câmpiile înflorite. Sărbătorile creştine al Paştelui şi Floriilor au asimilat sărbătorile romane dedicate zeiţei Flora şi Primăverii, simbol al renaşterii şi învierii naturii.
Oul roşu, tradiţional la Paştele creştin, provine, evident, din simbolistica precreştină a zeiţei Flora, asimilând şi simboluri creştine.
În sec. I a. şi p.Chr. pătrund la Roma o serie de zeităţi orientale (expresii de monoteism), ceea ce dovedeşte apariţia unei atitudini de neîncredere în mitologia greco-latină, precum şi oboseală faţă de mulţimea zeilor tradiţionali şi receptivitate la religiile orientale. Aşa a pătruns la Roma Cultul zeiţei (iar nu al zeului, cum găsim în enciclopedii) Mithra a perşilor, zeiţă a creaţiei universale, identificată cu Soarele şi Lumina, un fel de cult al luminii şi creaţiei la perşi. De observat că şi Dumnezeu şi Iisus, la creştini, se identifică permanent cu Lumina: „Eu sînt Lumina Lumii” (Ioan 1/4–9, şi passim).
Zeiţa Mithra este, totodată, concepută ca un fel de „Uter” universal, personificare a uterului matern. De observat că şi tradiţia creştină, mai ales cea catolică, sanctifică „Vasul spiritual” (= Uterul Mariei): „Într-adevăr în pântecele, în uterul (= vasul) Mariei s-a încarnat divinitatea” (= Iisus)15. Urme din Cultul Mithrei se găsesc şi în alte teritorii, fără a se putea stabili cu exactitate vechimea lor. De exemplu, o rămăşiţă lexicală găsim în limba română, în forma populară mitră, ca expresie rustică, arhaică, a uterului matern.
În aceeaşi perioadă, sec. I a. şi p.Chr., pătrunde masiv în Italia Cultul Zeiţei orientale Cybele, mamă a naturii şi vegetaţiei. Se consideră că această zeitate feminină a contribuit mult la instaurarea creştinismului în zona meridională, întrucât ea a înlăturat religia tradiţională, a „curăţat” terenul de mulţimea zeilor greco-latini, oferind spaţiu liber implantării creştinismului.
Tot în sec I p. Ch apare la Roma şi Cultul unei „sfinte”, numită Anna Perenna, un fel de protectoare a săracilor şi a celor nevoiaşi: „Pe la colţurile străzilor, pe sub ziduri, puteau fi văzuţi bărbaţi şi femei rugându-se în faţa unui portret de femeie, numită Anna” (un fel de icoană, am zice), scrie un autor latin, anonim din sec. I p.Chr. (trad. n. – V.H.).
Dat fiind că această figură, Anna Perenna, este prea puţin cercetată de specialişti, ne rezumăm la simpla semnalare a faptului. Personal credem că această Anna a devenit un fel de sfântă a zidurilor şi lăcaşurilor, luând locul vechilor Lari şi Penaţi.
Considerăm, totodată, că o rămăşiţă din Cultul acestei sfinte latine, Anna, o găsim în balada românească a Meşterului Manole, în figura Anei (cu pruncul), sacrificiu adus construcţiei (a se vedea extensia balcanică a motivului; ca realizare artistic-literară, balada românească este cea mai frumoasă şi este dedicată construcţiei de biserici creştine: „Zidul rău mă strânge / Copilaşu‑mi plânge”)16.
Invocarea maternităţii în contextul construirii de biserici creştine se asociază, sugestiv, şi cu Fecioara Maria cu Pruncul.
Cât priveşte sec. I., în Israel, şi nu numai (cf. Noul Testament), observăm că femeile au un rol important în viaţa şi activitatea lui Iisus. Femeile vor contribui mult la propagarea Creştismului.
Studioşii originilor creştinismului şi ale Cultului lui Iisus subliniază şi ei importanţa elementului feminin în apariţia şi evoluţia creştinismului, mai ales a celui primar (incipient): „În cercul lui Iisus erau multe femei. Îl urmau în deplasările lui de predicator şi vindecător peregrinant, îi erau devotate, se ofereau să-l găzduiască la sosirea lui într-o localitate. Cunoaştem gesturi care denotă o enormă umilinţă din partea unora dintre ele. Aşa, de exemplu, păcătoasa care spală cu lacrimile sale picioarele lui Iisus, obosite de mersul îndelung (pe acele, ne putem imagina, desfundate drumuri de atunci), le şterge cu pletele sale lungi şi apoi le stropeşte cu ulei parfumat, gest care exprimă multă veneraţie […].
Aceste femei aparţin tuturor categoriilor sociale, nu lipsesc dintre ele acelea din clasele înalte, cum demonstrează faptul că dispuneau de case destul de mari ca să-i ospiteze pe Isius şi pe unii dintre ucenicii săi.
Apoi, ca să ne menţinem încă la creştinismul incipient, ba, mai mult, la acea fază a cultului, încă nu pe deplin distinctă de iudaism, erau şi soţii şi însoţitoare ale practicanţilor religiei, ale apostolilor, ale episcopilor, ale adepţilor la ritualuri şi la cult”17.
Tot femeile sunt acelea care, în zorii zilei (în zorii Aurorei), descoperă mormântul gol, învierea lui Iisus şi o comunică celorlalţi (cf. supra, p. 10).
Aşadar femeile sunt legate de cel mai important eveniment din Cultul lui Iisus şi din credinţa creştină: Învierea!
În concluzie, acest aspect prezentat de noi al existenţei de nuclee feminine provenite din alte religii la rădăcinile Cultului lui Iisus şi ale Creştinismului vine să întregească ideea că, şi în Istoria religiei, precum în cea a filosofiei şi culturii, există fire care leagă între ele timpuri, secole şi epoci, într-o universală Unitate.

Note
1 Vezi, în acest sens, studiul nostru, Timpul biblic şi valenţele sale, în Tribuna, nr. 310 din 1–15 august 2015, p. 20–21.
2 Cf. Corrado Augias, Remo Cacitti, Inchiesta sul Cristianesimo (Come şi costruisce una religione), Arnaldo Mondadori, Milano, 2008, p. 66 e sqq.
3 Urme din cultul zeiţei egiptene Isis şi al celor anatoliene Cybele şi Attis au fost găsite de către arheologi şi pe teritoriul României, mai ales în Oltenia şi Dobrogea: inscripţii, reliefuri, statuete, gemme. Vezi Ion Berciu, Constantin Petolescu, Les cultes orientaux dans la Dacie méridionale, E. J. Brill, Leiden, 1976; în acelaşi sens, vezi şi recenzia lui D. M. Pippidi, în „Studii clasice”, XIX, 1980, p. 177.
4 Zeiţa Atena era reprezentată cu coif, scut şi suliţă/sabie.
5 În legătură cu sacrificarea Ifigeniei, la cererea zeiţei Artemis, vezi şi studiul Eschil, v. 241 Agamemnon (ca final al frg. 228–241) Ed. Weil, în Veronica Hicea-Mocanu, Cultură şi mentalitate în lumea antică, Cluj-Napoca, Editura „Clusium”, 2003, p. 52–58. Într-o variantă a legendei, Ifigenia este salvată, în ultimul moment, de însăşi Zeiţa Artemis şi dusă ca preoteasă în Taormina (= Crimeea), unde va oficia un cult sângeros.
6 Precizăm că, deşi actualmente predomină religia musulmană, inventată de prorocul Mohamend, impusă în anul 622 p.Chr. şi mai ales în 630, după ce acelaşi Mohamed cucereşte Mecca („cetatea sfântă”) la cca 300 de ani după ce Constantin cel Mare, împăratul Bizantin, declarase Creştinismul religie oficială în întregul Imperiu, Turcia se declară „stat laic şi în consecinţă acordă cetăţenilor săi libertate completă de religie şi cult”. Astfel, vestigiile creştine de pe teritoriu sunt respectate şi ocrotite; cf. Roberto Cattani, Istanbul e Turchia, Mondadori, Milano, 2012, p. 26.
7 Din cauza tiranului Polycrate şi a regimului de tiranie, neprielnic unui liber cugetător şi filosof, Pitagora părăseşte insula Samos.
8 În schimb Filostratos, în Vita di Pollonio din Tiana, pe urmele culturii universale a lui Pitagora, consideră că acesta şi-a însuşit teoria reîncarnării nu de la graci, „nu în Egipt, nu în Mesopotamia, ci chiar în India”. În Renaştere, Pico della Mirandola asocia ştiinţa pitagoreică cu cabalistica ebraică. În cam acelaşi timp, umanistul german Johann Reuchlin, într-o scrisoare adresată papei Leon X, îl leagă pe Pitagora de Quabbalà şi ştiinţa babiloniană, pe care el o numeşte, impropriu, caldeiană.
9 Este vorba de „muzica celestă”, expresie a „armoniei astrale”, ritualică şi în ebraism, alături de „dansul ritualic”; cf. Vechiul Testament (= Torah), pasajul Mira (Miriam), sora lui Moise, după trecerea Mării Roşii (Exodul, 15/1–21: Cântarea de laudă). Vezi, în acest sens, şi Kitty Ferguson, The Music of Pythagoras, în La musica di Pitagora (La nascita del pensiero scientifico), Milano, Longanesi, 2009. Dată fiind particularitatea subiectului, precizăm că Kitty Ferguson (din Texas) are studii muzicale la Jiulliard School din New Yotk, a studiat apoi cu Stravinskij, Kodály şi Bernstein şi a făcut studii de matematică aplicată şi fizică la Cambridge în Anglia.
10 De exemplu, împărăteasa Iulia Domna, soţia împăratului Septimius Severus, stimulată de istorisirile lui Apollonius din Tiana (sec. I. p.Chr.), care suţinea, ferm, că este Pitagora reîncarnat (şi că Pitagora ar fi fiul lui Apollo). Vezi şi Kitty Ferguson, op. cit., p. 23.
11 Vezi şi Kitty Ferguson, op. cit., p. 252 şi 254.
12 „Cabalá, ştiinţa misterelor, bazată pe opera lui Bar Johai, scrisă ani de-a rândul într-o peşteră din Galil – când s-a ascuns de urmăritorii romani –, se ocupă de căile grăbirii venirii lui Messia” (Shlomo Laish, Specificul istoriei evreieşti. Introducere la Moşe Maur, Istoria Israelului, Tel Aviv, 1972, p. 14).
13 Ibidem, p. 6 (Începuturile).
14 Cf. Kitty Ferguson, op. cit., p. 209.
15 Cf. Corrado Augias, Remo Cacitti, op. cit., p. 200 (în trad. n. – V.H.).
16 În legătură cu simbolistica baladei, vezi şi Veronica Hicea, Mastro Manole, în „Pro didactica”, nr. 4/2005 (Università degli Studi di Napoli „L’Orientale”, uz intern).
17 Corrado Augias, Remo Cacitti, op. cit., p. 19, (fragment în trad. n. – V.H.).