Nuferi lunari

Ivită din adânc,
femeia care ține în frâu fiara stacojie
cu șapte capete și zece coarne
se pierde treptat
în măruntaiele prăpastiei de antracit.

În urma ei răsar nuferi lunari,
conuri de lumină lăptoasă,
pulsând fascinant
precum un zbor de flamingi
în Valea Marelui Rift.

Îndrăgostire

Frânturi de gânduri
defilează stânjenite
de obiectivul ce le studiază
cu luare-aminte.

Nepregătite
pentru marele salt în necunoscut,
se lovesc de ferestre
precum gâzele zăpăcite
de lumina puternică.

Prin tavanul devenit lentilă,
trec fluturi, pești și păsări,
ținând apăsat
pe artera de la încheietura
mâinilor noastre.

Gând

Tentația limitei electrizează –
mâine e prea târziu,
azi nu e suficient de curând.

Dincolo de pereții proaspăt vopsiți,
clipa își dilată pupilele
în căutarea fericirii.

Într-o singură direcție

Inima își dispută dumnezeii –
au loc îndelungi procese,
fiecare cameră susținându-și cauza
fără să clipească.

Totuși, sângele continuă să circule
numai într-o singură direcție.

Inițiativă

De frică să nu se prăbușească decorul,
câteodată alegi să ratezi emoția
unui spectacol reușit.

Trebuie să vezi dincolo de cuvinte,
așa cum sculptorul vede în inima pietrei
ce urmează a fi modelată.

Subteran

Încă amâni eliberarea cuvintelor –
le lași să circule subteran,
străfulgerate de un bliț curios,
producând ambuscade,
scânteind precum cărbunii aprinși
lăsați într-adins
pentru alungarea deochiului.

Cum Hamlet amânându-și gestul
își întârzie propriul sfârșit,
te trezești că ridici ziduri
în locul podurilor,
deși, în definitiv,
când toate se fac nevăzute,
rămâne ca la început – cuvântul.

Ceremonial

Prin casă, tigrii umblă în voie –
ne-au devenit necesari,
așa că îi hrănim zilnic
cu porții consistente de poezie.

Noapte de noapte, ne însoțesc
când străbatem pădurea de bambus din Kyoto,
flăcări albe luminându-ne poteca
până ni se pierde urma
în albastrul persan al Pleiadelor.

Nod celtic

Dintr-un atom
se desfac cu repeziciune
vaste cercuri concentrice –
negură de lăcuste, umbre nedeslușite
ce ne răpesc de pe corzile clipei
tocmai în sihăstria
luceafărului de dimineață.

Sub secera subțire a lunii
rămâne nodul fără sfârșit
al unui tatuaj celtic.

Pe jumătate

Cum e nesfârșit mai dureros
să trăiești pe jumătate fericit,
pe jumătate nenorocit,
lebedele au cântat
și-au părăsit
partea stângă a pieptului –

aici doar fulgii de lumină
mai desenează ogive încrucișate,
nervuri prin care cerul
încearcă să respire.

În rugăciune

,,Mă voi reclădi!” spune
cu siguranță de sine,
deși se surpă cu fiecare cuvânt
pe care-l adaugă;

nasturii dăruirii de altădată
se nimicesc precum supernovele
și nicio vorbă în plus
nu mai găsește
cale de mântuire.

Telescopul continua să captureze
un ecou luminos,
cât timp, în penumbră,
un defibrilator refuza cu îndârjire
trezirea din somn.

Nevermore

Spre crucea nopții
draperiile trase,
ceaiul de levănțică,
pipa cu intarsii de fildeș –

în fotoliu, tu
ca o piatră funerară.