Nu doar lumea creștină cunoaște că în 1931, la 25 iulie, se făcea la Ierusalim revizuirea procesului lui Hristos; după 1900 de ani de la răstignirea Mântuitorului, iudeii aveau probabil conștiința vinovăției și a repercusiunilor acesteia. Presa din mai toată lumea a scris mult la vremea respectivă despre eveniment, prilej de noi controverse pentru mulți. Nu a existat însă nici cea mai mică îndoială legată de buna intenție sau de competența Curții (președinte al completului era dr. Weldeisel, acuzarea era încredințată dr. Blandeisler, iar apărarea îi revenea celebrului avocat Reighswev) – au fost invitați și au participat juriști celebri din toată lumea creștină, teologi, filosofi.
Magistrații s-au întrecut în elocință și acuzarea (circa 1000 de pagini redactate) a apreciat că, la vremea condamnării lui Iisus, nimeni în afară de ucenicii Săi nu putea să vadă în El pe Fiul lui Dumnezeu; ca atare condamnarea era dreaptă fiindcă Hristos a fost socotit „un vătămător pentru societate considerat un conspirator primejdios”. Apărarea, pe de altă parte, socotea că Iisus nu putea fi condamnat la moarte pentru că nu săvârșise nicio crimă. El predica doar o religie care aducea mântuirea, dar pe care, în egoismul lor, oamenii de atunci n-au recunoscut-o și n-au acceptat-o. Nimeni nu avea vreo dovadă contra Lui, în afară de ostilitatea iudeilor, motiv pentru care Pilat s-a spălat pe mâni în semn de nevinovăție a lui Hristos, dar, sub amenințarea gloatei, L-a încredințat acesteia. Revizuirea procesului de la Ierusalim, din 1931, s-a încheiat după îndelungi dezbateri și după deliberare, prin vot: patru voturi pentru nevinovăția lui Hristos găseau procesul nedrept și unul pentru corectitudinea soluției dictate atunci împortriv Mântuitorului. Pilat, guvernatorul roman al Iudeii, avea să dea verdictul la 23 martie 4147 după creațiune (calendarul evreiesc), după îndelungi și profunde ezitări, amintite și de evanghelii, dar evocate mai pe larg într-un Raport către cezarul Tiberiu (document păstrat în Biblioteca Vaticanului, ulterior tradus în mai multe limbi de circulație, așa încât astăzi e destul de cunoscut). Despre Pilat știm, de pildă, de la Philon (contemporanul său care i s-a împotrivit pentru opulența lui), că era un tiran, arogant, corupt și crud, deși era în stare să se lase copleșit de remușcări și să probeze simțul dreptății așa cum reiese din același Raport către Tiberiu: „Am scris lui Iisus invitându-L la o convorbire cu mine în sala de judecată, și El a venit (…). Câtva timp am rămas încremenit și priveam cu admirație, respect și frică, asupra acestei figuri de om supranatural. O formă de om necunoscută numeroșilor noștri pictori care au dat forme de figuri la tot felul de zei și eroi…”
Raportul ni-l arată pe Pilat, cu toată trufia lui, impresionat de Iisus nu numai prin ceea ce i se revela, ci mai ales prin ce știa din nainte și avea ocazia să-și confirme: „Iisuse din Nazaret, eu ți-am dat timp de trei ani de zile o mare libertate de vorbire și rău nu-mi pare. Cuvintele Tale sunt ale unui om învățat. Nu știu dacă Tu ai citit pe Socrate sau pe Platon, dar un lucru îți spun, că în predicile Tale se află o simplitate maiestuoasă, care Te ridică mult mai sus, deasupra acestor filosofi. Împăratul este informat despre Tine (se face aluzie la scrisoarea lui Publius Lentulus, n.m. I.C.) și eu, umilul său reprezentant în această comunitate a lui Israel, sunt fericit că ți-am îngăduit această libertate de care Te bucuri și ești atât de vrednic. Totuși, nu pot să ascund de Tine că predicile Tale au stârnit mari și puternice dușmănii împotriva Ta. Nici aceasta nu e de mirat. Socrate și-a avut dușmanii săi și a căzut victimă urii lor…” Sigur că admirația lui Pilat pentru Iisus era întreținută și de Claudia Procula, soția sa, din a cărei epistolă către Fulvia din Galia (prietena sa) reținem că a fost martora învierii din morți a Semidei, fiica lui Iair, mai marele sinagogii, fapt menționat și de evanghelii (Luca; 8.41,42). „Îmi este imposibil a-ți explica ce am simțit eu, când L-am privit. Aceasta a fost cea mai puternică emoție pe care am simțit-o – scrie Claudia Procula – pentru că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumusețe dar totodată El insufla și o teamă tainică prin privirea ochilor săi ce păreau că ne prefac pe noi, cei prezenți, în țărână. Am plecat după El fără să știu unde merge.”
Scrisoarea lui Lentulus, adresată Senatului Roman, nu este autentică (nici funcția acestuia, „președinte al poporului din Ierusalim” nu e autentică), deși ea a circulat intens în Evul Mediu pentru că realiza, în lipsa documentelor evocate aici (Raportul lui Pilat și Epistola soției sale), cel mai impresionant portret al Mântuitorului. Evanghelia lui Ioan (Iisus înaintea lui Pilat; 18.28-35) pare să fie în acord cu relatarea lui Pilat din Raport: (29) „Pilat deci a ieșit afară la ei și le-a zis: „Ce pâră aduceți împotriva omului acestuia? (30) Drept răspuns, ei i-au zis: „Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale”. (31) Atunci, Pilat le-a zis: „Luați-L voi și judecați-L după legea voastră”. „Nouă nu ne este îngăduit de Lege să omorâm pe nimeni”, i-au zis iudeii. Raportul la carte am făcut trimitere este o scriere pseudoepigrafă, dar la ea fac referire mulți scriitori bisericești: Eusebiu din Cezareea, Tertulian în Apologia XXI („Faptele lui Pilat”), poate chiar și trimiterile Sfântului Iustin Martirul la adnotările lui Pilat, păstrate în arhivele imperiale, pe baza cărora a apărut apocriful Acta Pilati sau Evanghelia lui Nicodim (de origine medievală); acesteia i se datorează adăugirea (partea a II-a) despre Coborârea la Iad a lui Hristos. Ulterior, Faptelor lui Pilat li se adaugă, la jumătatea sec. al V-lea, Mica apocrifă a lui Pilat („Anaphora Pilati”). Pilat și-a pierdut funcția de guvernator în anul 36 d.Hr. pentru că a ucis credincioșii samarineni adunați pe Muntele Garizim la chemarea mentorului lor spiritual. Încercările sale de reabilitare nu vor avea niciun succes. Cade definitiv în dizgrație și, la ordinul lui Caligula, se sinucide în anul 39 corpul lui fiind aruncat în Tibru. Pentru că Pilat s-a opus uciderii lui Iisus (Raportul este destul de explicit) și pentru remușcările lui a fost recunoscut ca sfânt de Biserica Ortodoxă Etiopiană alături de Claudia Procula, soția sa, care s-a opus răstignirii Mântuitorului (în urma unei revelații din vis).
Judecarea și condamnarea lui Iisus, după evanghelii, dau procesului Său o imagine sumară, dar principial exactă, așa cum sursele teologice au putut relata. Ori și așa, cea mai detaliată sursă rămâne Evanghelia după Ioan (18: Prinderea lui Iisus; Iisus înaintea lui Ana și Caiafa; Iisus înaintea lui Pilat; Iisus și Baraba; 19 .Iisus este dat în mâinile iudeilor; Răstignirea; Moartea lui Iisus dovedită; Îngroparea lui Iisus; Învierea lui Iisus Hristos…). Nimic, însă, din toate acuzațiile nu avea darul să-L surprindă pe Iisus. El își avertizase ucenicii cu prilejul schimbării la față: „Pe când coborau din munte, Iisus le-a dat porunca următoare: „Să nu spuneți nimănui de vedenia aceasta până nu va invia Fiul omului din morți” (Matei; 17.9). Sau: „Pe când stăteau în Galileea, Iisus le-a zis: Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. (22) Ei Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.” (Matei; 17. 22-23). Deci, El știa tot ce avea să I se întâmple. A mers spre cei trimiși să-L prindă și le-a zis: Pe cine căutați? (Ioan; 18.4). Și nu protestează: „Iisus i-a zis: Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Atunci, oamenii aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Iisus și L-au prins (Matei, 26.50). Relatările oneste din Evanghelia lui Ioan despre judecata lui Iisus sunt suficiente teologic findcă subliniază momentele esențiale fără comentarii privitoare la jurisdicție, la competențe, la termene, vinovății, nulități etc., lucruri care au stârnit ulterior numeroase comentarii de nivel academic și chiar au inițiat revizuirea procesului, cum aminteam de la început. Ori, cea mai grea misiune, s-a subliniat de fiecare dată, a căzut în seama judecătorului, fiindcă de la curentul iudaic de opinii și atitudini conservator, statornicit în Vechiul Testament, trecerea la „Legea cea Nouă” nu era numai o problemă juridică, ci una de spiritualitate și de temeinicie a asumării. După relatarea evangheliilor, Sinedriul osândește părtinitor exclusiv pe temeiul unor mărturisiri mincinoase: „Noi L-am auzit zicând: Eu voi strica Templul acesta, făcut de mâini omenești, și în trei zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mâini omenești” (Marcu, 14.58).
Iisus nu răspunde întrebărilor marelui preot privitor la mărturiile mincinoase ale oamenilor, lucru de datoria Sinedriului să constate, însă răspunde la întrebarea: Ești Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat? – El fiind singurul care putea să mărturisească acest adevăr greu de crezut pentru ceilalți. Iudeii au conștiința gravității cauzei doar din tulburarea credinței lor strămoșești și de aceea îl vor duce pe Iisus întâi la Ana, socrul lui Caiafa, marele preot în anul acela. Ana nu poate să se pronunțe fiindcă presupunea să facă investigația în rândul norodului și, în consecință, înclină spre mărturiile mincinoase: „Iisus i-a răspuns: Eu am vorbit lumii pe față; totdeauna am învățat pe norod în sinagogă și în Templu, unde se adună toți iudeii, și n-am spus nimic în ascuns” (Ioan,18.20). Ana îl trimite legat marelui preot, lui Caiafa, ori despre cercetarea acestuia nu sunt date evanghelice concludente; cert este că de acolo Iisus este dus la Pilat, reprezentantul autorității romane. Nici acesta nu se poate pronunța și pretinde administrarea de probe (pâra): Ioan, 18.29. Cei care L-au adus au răspuns, după judecata lor, cu un raționament vulnerabil: „Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale” (Ioan, 18.30). Iudeilor nu le era îngăduit de lege să omoare oameni (deci asta voiau neapărat) și, ca atare, predau cauza autorității romane, însă Pilat a refuzat să se implice judecății lor în acest fel: „Luati-L voi și judecați-L după legea voastră” (Ioan, 18.31). Guvernatorul roman (Raportul relatează mai pe larg) caută să se edifice singur în cauza lui Iisus: „Ești Tu împăratul iudeilor? (Ioan; 8.33). I se va spune, în schimb, un fapt care ține de competențe, de compatibilități, de autoritate: Împărăția Mea nu este din lumea aceasta, a răspuns Iisus. Dacă ar fi împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăția Mea nu este de aici (Ioan, 18.36).
De reținut două aspecte care scapă judecății celor care îl condamnă: 1) Dacă ar fi din lumea aceasta (a neadevărului), slujitorii Săi s-ar lupta pentru El; respectiv, 2) dar, acum, Împărăția Lui (al cărei adevăr îl propovăduiește) nu este de aici. În consecință: Cele două lumi nu sunt compatibile, dar se cer compatibilizate, ori acest lucru nu se poate face prin violență (s-ar lupta pentru Mine); astfel, Iisus rămâne Împărat în lumea pe care o vestește și care acum nu este aici. Numai când statutul lui Pilat este amenințat prin șantaj de iudei, el va ceda: Dacă dai drumul omului acestuia, nu ești prieten cu cezarul. Oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului (Ioan, 19.12). Și „când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, și-a spălat mâinile înaintea norodului și a zis: Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului ascestuia. Treaba voastră. Și tot norodul a răspuns: Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Matei; 27.24-25).
Datele procesului fiind acestea, teologic, se constată absurditatea lui: Omul îl judecă pe Dumnezeu! Condamnarea aduce atingere doar trupului, nu și naturii divine a lui Iisus – Dumnezeu-Cuvântul. Juridic, însă, i s-au reproșat, în timp, numeroase vicii (există pe această temă o bogată literatură de specialitate1, căreia i se adăugă o laborioasă sinteză de uz universitar aparținând conf.univ.dr.Lavinia Tec de la Universitatea de Vest din Timișoara): Caiafa s-a antepronunțat („Atunci marele preot și-a rupt hainele și a zis: A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum ați auzit hula Lui” – Matei; 26.65); Sinedriul este un organ suspect de interese politice, mulți dintre membri acestuia sunt corupți, capabili de trafic de influență din moment ce își cumpărau funcțiile de la conducătorii romani; ei nu puteau asigura imparțialitatea din moment ce Iisus le-a demascat și înfierat vinovățiile, ipocrizia (pentru ei Iisus era un revoluționar care atenta la legea mozaică); Sinedriul avea cunoștință de faptele lui Iisus și se temea de El (reuniunea acestuia de la palatul lui Caiafa, din nainte de Paște, viza eliminarea explicită a Lui). Apoi, procesele sunt lipsite de plângeri concrete (acuză la modul general blasfemia/ hula), arestarea și judecarea se fac în timpul nopții, termenele dintre procese sunt prea scurte pentru apărare (de fapt Iisus nu are apărare fiindcă, oricum, nimeni nu se putea ridica deasupra cauzei Lui ca să o poată susține), votul Sinedriului este neregulat (lipsesc doi membri, iar Caiafa, cum am văzut, se antepronunțase).
După dreptul roman, care tolera pluralismul confesional atât timp cât o nouă religie nu ajungea la conflicte cu religia mai veche sau cu cea majoritară, acuzația se întemeia pe Lex Julia Majestatis, ori Iisus, care nu era cetățean roman, este judecat în Praetorium, la palatal lui Irod. Iar Pilat pronunță achitarea: Nu găsesc nicio vină! Irod recunoaște necompetența teritorială a procesului și astfel Iisus ajunge din nou să fie judecat de Pilat, într-un al treilea proces absolut nelegal (acuzatul mai fusese judecat o dată de același Pilat, dar și de Sinedriu); ultimul verdict se dă sub presiunea mulțimii influențate de marii preoți și aduse în delirul sentimentelor ostile. Pilat, neimplicat în ideea mesianică, are totuși dimensiunea rațională a evidențelor și se îndoiește, ori și el este influențat de soție – nereguli care duc la nulitate așa cum notează și Mircea Duțu (Pilat din Pont – Judecătorul lui Iisus) în legătură cu locul desfășurării, cu procedura romană aplicabilă, cu declinarea competenței de către Irod etc. Așadar, cel mai important proces din istoria lumii rămâne simultan și un simbol al erorii judiciare; el devine emblematic în însăși istoria umanității pentru condamnarea la moarte a unui nevinovat, ceea ce pentru creștini deschide calea mântuirii.
Astfel, se poate spune că Revizuirea de la Ierusalim, din 25 iulie 1931, fiind ea însăși un proces în contumacie (testis unus, testis nulus// audientur et altera pars) a fost absurdă și lovită de nulitate. Ori, cu aceste observații, o eventuala revizuire a procesului după 2000 de ani (în 2031) ar rămâne și ea, prin stăruința în absurd, inevitabil lovită de tardivitate, de vicii, iar pe de altă parte nu ar fi decât o reconfirmare dogmatică a creștinismului.

 

 

Note
1 Bibliografie selectivă:
Robert Buklin; The Legal and Medical Aspects of the Trial and Death of Christ., Las Vegas, Nevada, 1970
Walter M. Chandler; The Trial of Jesus from a Lawyer`s Standpoint, 2 vol., The Empire Publishing Co., New York, 1908
Duțu, Mircea; Procesul lui Iisus, Ed. Neverland, Buc., 2017; Pilat din Pont – Judecătorul lui Iisus, Ed. Neverland, Buc. 2018
Steve Fuller; Pilate’s Trolley Problem: The Trial of Jesus for Transhuman Times. https://www.abc.net.au/religion/pilates-trolley-problem-the-trial-of-jesus-for-transhuman-times/10094866
Herbermann, Charles; Pontius Pilate. Catholic Encyclopedia. New York: Robert Appleton Company. ed. (1913).
Joseph Klausner; Jesus of Nazareth; Bloch Pub Co, 1925
Joseph și Augustin Lemann; Procesul lui Iisus și Antichristul, Ed. Antet, Buc.,2009
W. Manson; Jesus the Messias, Hodder și Stoughton, 1961
B. Moeller; Geschichte des Christentum in Grundzügen, Vandenhoeck, 1983
J. Ratzinger; Ein führung in das Christentum, Luzen, Schweizer Volks-Buchgemeinde,1970
Roger Gil; Le comportement de Pilate au cours du procès de Jésus témoigne-t-il d’un dilemme moral? Une analyse neuropsychologique., în Revue des scientes Philosophiques et Theologiques 2010/4 (Tom 94), p. 719
Tec, Lavinia; https://www.juridice.ro/637529/procesul-lui-hristos.html