Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

O abducție de antropologie creștină

Cititorii Codului lui Da Vinci au deja unele opinii asupra operei lui Joslin McDowell întreținute de fondul creștin-ortodox al receptării acestei cărți, chiar dacă nu toți au citit și Vedeți-vă cum vă vede Dumnezeu (1999) sau măcar Generația deconectată: salvarea tinereții noastre de autodistrugere (2002) ale aceluiași autor. McDowell, odată cu Dovada care cere un verdict (1972), formulează alte cutezanțe de gândire transdogmatică, expresie a misterelor care, de altfel, au călăuzit umanitatea celor două milenii de creștinism (a se vedea și Ultima generație creștină – 2006; Dovada pentru Iisusul istoric: un caz convingător pentru viața sa și revendicările sale – 2011). Autorul se reia sintetic și în Dovada pentru Înviere (2009), dar mai ales în Mai mult decât un simplu tâmplar (1994 și 2009) în care revine asupra unor întrebări esențiale de antropologie creștină: Ce-l face pe Iisus atât de diferit; Domn, înșelător sau lunatic; Sunt documentele biblice vrednice de încredere etc.
McDowell va fi citit, fără îndoială, lucrări fundamentale precum cele datorate lui A.v. Harnack (Das Wesen des Christintum – 1900), lui Joseph Klausner (Jesus of Nazareth – 1925), lui E. Hirsch (Das Wesen des Christentums – 1939) sau lui W. Manson (Jesus the Messias – 1943), de unde străbat deja întrebări de genul celor de mai sus. Autorul se ferește totuși să-și asume integral răspunsuri tranșante, însă evocă abil cercetări și opinii îndrăznețe ale unor nume sonore în literatura teologică a secolului trecut și mai ales în practicile evanghelice: A.H. Strong (Systematyc Theology –1907), Lewis Sperry Chafer (Systematic Theology – 1947) sau așa de bine cunoscuta Judecată nedreaptă a lui Iisus (The Mis-Trials of Jesus – 1914), semnată de Charles Edmund Deland. Însă Joslin McDowell rămâne vizibil un dogmatic de tip apologetic, fiindcă întrebările pe care și le pune au în vedere un câmp profan din care nu reține interferențe metafizice de un spectru mai larg, iar când nu poate ocoli contingența, o reduce doar la argumente minimale, la atributivitatea cvasicunoscută și acceptată ca atare; nimic însă despre aseitatea lui Dumnezeu, despre atributele Lui, nimic din perspectiva Adevărului Primit, ci exclusiv din sensul Realului și al proximităților lui.
McDowell ne pune, așadar, în fața acestei situații cu trei chestiuni de antropologie creștină care acced spre esențial: 1) Iisus trebuia să învieze, pentru că un Mesia mort nu ar fi fost de folos nimănui; 2) documentele biblice își sunt suficiente doar pentru un anumit tip de încredere; 3) Iisus este calea, adevărul, viața în chip exclusiv, în detrimentul oricărei alte alternative.
Și în cartea la care mă refer (Mai mult decât un simplu tâmplar), apologetul creștin american își pune întrebări cu impactul scontat și argumenteză ca și în Dovada care cere un verdict (1972) în același registru al contingenței contând cu predilecție pe speculație. Argumentarea este lipsită de persuasiunea materialității, iar latura ei speculativă este susceptibilă de unele subtilități logice. Surjectivitatea este inerentă între mulțimea răspunsului și cea a întrebării: Dumnezeu, dumnezeirea, dumnezeiescul – fatum-ul; ascendență, descendență, intermediere – reflectare, iar pe de altă parte, argumentarea profană și cea sacră – terțul exclus al logicii.
Dumnezeu este nonconceptual, deși în reflectare tinde spre concept prin atribute (deduse prin atribuire). Intuire sau contemplație? Presupus și revelat, El este simplu și nedivizibil, este infinit și etern, este imuabil și independent, este bun și își iubește creația, însă se relevă antropomorfic – atributele Lui, în mare parte, se confirmă lumii în persoana și în lucrarea lui Iisus. Această ultimă teză conduce spre dubla natură a lui Iisus (Conciliul al IV-lea, de la Calcedon, combate monofizismul și acceptă diefizismului lui Christos, ca Fiu al Tatălui).
Judecate din acest unghi, întrebările lui McDowell sunt discutabile pentru că doar formal cer un răspuns, însă autorul se va confrunta cu opoziția celor care nu se pot sprijini decât pe argumente verificabile și reconfirmabile. Din această cauză socotim insuficientă surjectivitatea între definit și definitoriu. Or, până la urmă, nici definiția omului (qui prodest?), prin natura ei intențional și senzorial viciată, nu este posibilă dincolo de grație și revelație, omul fiind nevoit să-și trăiască neliniștea metafizică a naturii sale, fiindcă este determinat din afară (creație a lui Dumnezeu). Acestea fiind datele sine qua non ale problemei, McDowell pune trei întrebări fundamentale nu prin răspunsul lor, ci prin registrul de relevanță. Astfel, nu se confruntă cu ignoranța și nici cu îndoiala auditorului/ colocutorului său – luate ca premise, ci cu ordinul argumentelor: Iisus este calea, adevărul, viața în chip exclusiv, pentru că, în condițiile date, nu există și nici nu pare posibilă vreo alternativă.
Prima întrebare esențială se referă la sursă: Noul Testament a fost scris cu atât de multă vreme după Cristos, încât nu poate fi exact în ceea ce înregistrează în legătură cu El, spun unii cercetători. McDowell însă argumentează validitatea textelor evanghelice după testul aplicabil oricăror documente istorice: testul bibliografic, testul argumentelor interne și cel al argumentelor externe (F.F. Bruce amintește că, acolo unde Luca a fost contestat, a fost confirmat ulterior de arheologie).
Este deja o certitudine că Evangheliile nu au parvenit pe cale orală, ci ele datează din sec. I d. Hr.; cele circa 20000 de copii afirmă unanim în timp datele și evenimentele din viața Mântuitorului, iar lor li se adaugă alte surse istorice ale vremii care le confirmă autenticitatea. Argumentația autorului este, deci, strict referențială, comparativă și inferent-abductivă: Istoria lui Tucidide străbate antichitatea numai în opt exemplare, descoperite după 1300 de ani de la redactare; De Bello Gallico a lui Cezar intră în circuitul universal al culturii după 1000 de ani și numai în 9 copii etc.
Cea de a doua mare problemă ridicată de McDowell este cea care se referă la Înviere: Iisus trebuia să învieze, pentru că un Mesia mort nu ar fi fost de folos nimănui! Pentru argumentare, autorul se confruntă cu cele mai aspre judecăți ale necredinței: Domn, înșelător sau lunatic?; Cine și-ar da viața pentru o minciună? etc. O retorică altfel cunoscută predicatorilor conduce discursul lui McDowell spre reorientarea atitudinilor după metoda brainstorming, ajunsă până și în uzul didacticilor moderne – prilej de a argumenta după modelul funcțiilor matematice prin surjectivitatea sau injectivitatea antecedentelor. O astfel de metodă a persuadării era folosită și în retorica lui Cicero, de pildă.
Iisus, aspru contestat de evrei (în învățătura lor, Mesia va trebui să fie implicit un conducător politic victorios), mai ales în vremea în care ei așteptau un Eliberator puternic care să-i scape de sub asuprirea romanilor, va fi judecat și condamnat, fiindcă pretindea a fi însuși Fiul lui Dumnezeu, ceea ce socotiseră a fi o contradicție de termeni, o blasfemie. Înșiși ucenicii săi, care îl simțiseră a fi diferit de epoca sa, se arată dezamăgiți la judecata și răstignirea Lui, deși fuseseră avertizați de Iisus în legătură cu asta. În consecință, îl vor părăsi, ca numai după Înviere să-I recunoască dumnezeirea și să-și asume misionarismul cunoscut în urma căruia vor fi martiri ai propriilor convingeri (Cine și-ar da viața pentru o minciună? – p.58). Momentul Învierii zdruncină însă toate îndoielile: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede – zice Toma (Ioan, 20.25). Apostrofarea este pe măsură: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan, 20.27).
Vorbim așadar de argumentul simțurilor de care are nevoie Toma, nici măcar de cel al rațiunii. Iisus trimite însă nemijlocit la credință: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan,20.29). Să ne amintim că și lui Petru i s-a cerut că creadă – credință fără îndoieli – și să se îndrepte spre El pe valurile mării. Să nu vi se tulbure inima. Manifestați credință în Dumnezeu, manifestați credință şi în mine” (Ioan 13:36; 14:1) și apoi adaugă: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioan 14:6), fiindcă Eu sunt calea, adevărul şi viața – sensul și finalitatea; restul e deșertăciune, zădărnicie, rătăcire.
McDowell are știința retoricii și își adaptează discursul auditorului/ colocutorului mediu, iar pentru asta preferă o schemă simplă a argumentării, deși subiectul mergea la fel de bine în modelul kantian al metodei transcendentale; el nu țintește obiectele, ci apriorismul cunoașterii lor. Modelul teză/antiteză presupune omogenitatea intelectivă a auditorului/ colocutorului, adesea incertă și, în consecință, preferă abducția (απαγωγή) în accepția Organonului aristotelic valorificată ulterior de C.S. Peirce: argumentarea aceasta mizează pe termenul mediu care pleacă de la certitudinea primului termen spre incertitudinea celui de al treilea.
McDowell strecoară între minoră și concluzie mulți termeni intermediari (ex.: văzând teza christică Eu sunt calea, adevărul şi viața, rămân răzvrătirile sau iscodirile neputinței: Nu mai există nicio altă cale? – p105). Trimiterile exclusive la credință sunt consecvente (Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu? – p.85). Toate acestea conduc spre teza identității Fiului în Tatăl: Iisus nu numai că a pretins a fi egal cu Dumnezeu ca Tatăl Său, dar a susținut de asemenea a fi una cu Tatăl – aici intră în discuție atribute de genul imutabilității dumnezeiești, autosuficiența, neprihănirea, desăvârșirea etc.
Revenind la cele trei teze esențiale (1.Iisus trebuia să învieze, pentru că un Mesia mort nu ar fi fost de folos nimănui; 2. documentele biblice își sunt suficiente doar pentru un anumit tip de încredere; 3. Iisus este calea, adevărul, viața în chip exclusiv, în detrimentul oricărei îndoieli), argumentarea lui McDowell se realizează pe temeiul surjectivității, ca în modelul lui Peirce. Astfel, omul, determinat din afară, este definibil decât în grația și revelația naturii sale cu care își trăiește neliniștea metafizică și atunci abducția (după Peirce) relevă că argumentul nu este necesar, ci e probabil sau plauzibil, fiindcă psihologic nu cunoaștem decât credință și îndoială. Astfel, argumentația lui McDowell trece și ea rectiliniu, frecvent surjectiv, de la inducția socratică la abducția aristotelică: Iisus rămâne calea, adevărul, viața în temeiul Învierii Lui din morți, iar textul evanghelic nu face decât să consemnezese evenimentele cu onestitate istorică – numai natura lor le face diferite.

 

 

Note
1 Josh McDowell; Mai mult decât un simplu tâmplar, Minsk, 1994, p. 39.
2 F.F. Bruce, The New Testament Documents: Are They Reliable?, 1964, p.33.
3 A.B. Bruce, The Training of the Twelve, 1971, p.177.
4 Josh McDoell, op cit., p.15.
5 Petre Țuțea, Omul. Tratat de antropologie creștină I, Ed. Timpul, Iași, 1992, p.116
6 Fixarea convingerii, 1877; Deducție, inducție și ipoteză, 1878; Un argument neglijat pentru realitatea lui Dumnezeu, 1908.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg