„Criza feminității” a fost secțiunea competitivă la Fest(in) pe Bulevard – festivalul Teatrului „Nottara” – anul trecut. O temă care a reunit câteva spectacole extrem de interesante, unele rafinate, altele fruste în abordare, toate însă semnificative, așadar demne de comentat, chiar și acum – probabil că majoritatea vor fi reluate când viața cotidiană va reveni la normal.
Printre primele a fost și o montare care la vremea premierei a creat un oarecare scandal local, regizorul Cristi Juncu fiind acuzat de misoginism: Legături primejdioase, după faimosul roman al lui de Laclos (Teatrul Mic, București). Un spectacol de un rafinat și decadent estetism, pe care Juncu l-a potențat magistral mizând pe jocul actorilor, cu o mișcare de scenă nu foarte dinamică și cu un inspirat accent pe text. Spectacolul are o savoare specială pentru orice gurmet cultural prin volutele intrigii, puse în valoare cu o anume moliciune vicioasă a interpretării de toți actorii (Florin Piersic Jr., Diana Cavallioti, Ionuț Vișan, Alina Rotaru, Cezar Grumăzescu, Silvana Mihai, Ana Bianca Popescu, Rodica Mandache, Beatrice Peter), fiecare conturându-și personajul prin detalii discrete dar pregnante. În decorul floral cuceritor cromatic al Cristinei Milea și pe muzica Adei Milea, Legături… este un real dezmăț cultural de cea mai bună calitate, care nu poate decât bucura orice spectator fără mania etichetelor și posesor de discernământ etic și artistic.
Ancorat în schimb în cea mai proximă și dură realitate a fost Girls Boys love cash (Citizen.KANE.Kollektiv, în colaborare cu Junges Ensemble, Stuttgart, Germania), în regia lui Christian Müller. Spectacolul face o radiografie a industriei sexului, cu o documentare de teren impresionantă (redată parțial prin filmul unei românce fostă prostituată, acum femeie cu familie și copii), dar o face într-o manieră deloc pedagogic-tezistă, ci prin jocuri interactive agreabile, care mențin o atmosferă relaxată, astfel că momentele de climax sunt cu atât mai puternice. Corpul uman, mercantilismul, curiozitatea, ierarhia puterii sunt subiectele sondate în spectacol, configurând un portret crud al sexului pe bani în lumea de azi. Merită menționați, pentru efortul pregătirii și jocul firesc și fluent actorii Jonas Bolle, Jürgen Kärcher, Sarah Kempin, Simon Kubat, Andrea Leonetti, Franziska Schmitz, Ema Staicut. Boys Girls love cash este o producție de teatru-documentar de remarcat prin articularea sa artistică și semantică.
Felix Alexa își continuă evadările în teatrul pentru copii cu Cenușăreasa (Teatrul „Țăndărică”, București), făcând din clasicul basm grimmian un spectacol plin de culoare și umor, dinamic și cu destule „cârlige” care să facă deliciul privitorului adult. Alexa reușește să adapteze textul la tipologia receptării de azi, prin adjuvări inteligente – aici, printr-o ilustrație muzicală cu melodii contemporane și talentul scenografilor Marian Sandu și Oriana Pelladi (care au creat niște păpuși superbe, de aproape doi metri, fiecare erou avându-și marcată personalitatea: mama – botoxată, fiicele – o anorexică și o Miss Piggy etc., totul fără stridențe, fără șarje.) Interpretarea impecabilă și harul artistic al actorilor au creat încă o producție de top la „Țăndărică”. Au jucat/mânuit Olga Ioana Bela, Liliana Gavrilescu, Daniel Stanciu, Gabriel Apostol, Simina Constantin, Dan Codreanu, Florin Mititelu, Ana Maria Bălescu.
Prințesa de cartier de Andrei Ivanov a fost unul din textele lucrate de actorii de la Teatrul de Nord din Satu Mare cu regizorul rus Nikita Betehtin în cadrul unui laborator teatral. Acea schiță de spectacol – pe un text foarte frust, care vorbește despre tineri aflați în situații de viață liminare, într-o lume declasată și interlopă – era extrem de promițătoare, așa că producția a fost un deziderat firesc. Am văzut montarea în Fest(in) și am recunoscut forța piesei, dar abia o parte din energia formidabilă și bine echilibrată a interpreților. Din păcate, o parte din actori au șarjat, făcând exces nu numai de o anumită duritate a interacțiunilor scenice, ci și de limbajul nu foarte confortabil al intrigii. Or, asta a făcut ca spectatorii să piardă planul subtil, dureros, provocator de empatie al poveștii și să remarce doar stridența prestației scenice. Păcat, mai ales că toți protagoniștii (Raluca Mara, Andrei Stan, Ciprian Vultur, Dana Moisuc, Sorin Oros, Tibor Székely, Alexandra Odoroagă, Cristian But) și-au creat inițial rolurile cu o bună conturare caracterologică a personajelor, ce ar fi meritat mai bine evidențiată.
Cel mai emoționant spectacol al secțiunii a fost, după părerea mea, Yonkers de Neil Simon (Teatrul „Nottara” și unteatru, București), în regia Andreei Vulpe. Povestea a doi copii americani ajunși în grija bunicii după ce tatăl se mută cu munca în alt oraș, întâlnirea lor cu niște unchi/mătuși aflați sub evidenta tiranie maternă și asprimea lipsită parcă de sentimente și dragoste a rigidei bătrâne – povestea unui ritual de maturizare, de fapt – este narată aici cu o prospețime a jocului, un parfum de epocă și o profunzime de semnificații absolut impresionante.
Decorul Cristinei Milea întruchipează o cofetărie cu pereți pastelați, mese cu fețe colorate și diverse borcane cu bomboane, fursecuri și prăjituri – un univers solar, complet antitetic cu spaimele locatarilor casei și tenebroasa uscăciune și răutate a bunicii. Interpretarea a fost minunată, de la rigoarea impecabilă a Mihaelei Trofimov în rolul Bunicii la ticurile fiicei ei, devastată emoțional de o mamă neiubitoare (Cristina Juncu) și tertipurile de evaziune ale fiului (Vlad Bălan), și până la inocența și, totuși, viclenia copilăroasă a nepoților (bravo, bravo, bravo Alex Popa și Sandra Ducuță). Yonkers este istoria celor care cresc, dar e atâta emoție și atâtea sensuri subtile dar evidente despre iubire și reprimarea ei, despre abuzuri și pierderi, despre traume care se transmit de la părinți la copii, despre copilărie și familie încât catharsisul e la îndemână. Un proiect admirabil, care sper să aibă (și) un destin fericit.
Alte două producții ale teatrului-gazdă mi-au atras atenția în Fest(in).
Iona de Marin Sorescu a fost pentru Gabor Tompa prilejul de a lărgi un pic – într-un mod valid și ingenios – hermeneutica celebrului text. În general registrul predilect de interpretare (critică, regizorală și actoricească, deopotrivă) a piesei era unul grav, metaforizant, simbolic, metafizic. Or, Tompa aduce în spectacolul său un suflu hâtru, un strop din umorul acela țărănesc care batjocorește orice, dând astfel o altă semnificație intrigii. Absolut conform cu universul sorescian și deloc forțat sau neplăcut. E o cheie de lectură ce îmbogățește textul, ba chiar îi asigură o mai mare dinamică.
Deși dificultatea rolului nu-i asigura încă un confort scenic, Gabriel Răuță a făcut față foarte matur provocării regizorale, reușind să îmbine și să redea cu naturalețe profunzimea mitului și personalitatea eroului său. Foarte inspirată și adecvată (nu mi s-a părut deloc un „artificiu” care să învioreze reprezentația) introducerea unui personaj-rezoneur (Cristina Juncu) pentru a cânta live splendida muzică a Adei Milea. Eficient, bine articulat mai ales prin micile obiecte ce-i dau coerență și haz, decorul Carmencitei Brojboiu. Un spectacol plin de ghidușie, dar și de profunzime.
În fine, am văzut două partituri actoricești formidabile, fermecătoare, tulburătoare în La doi pași de Mullingar de John Patrick Shanley. Flerul și talentul regizorului Cristi Juncu de a lucra pe texte cu eroi liminari s-a văzut foarte bine și aici, în povestea a doi tineri ce moștenesc fermele învecinate ale părinților și povestea lor stranie de dragoste. Subiectul e oarecum banal: Anthony și Rosemary se cunosc de mici, dar nu sunt prea buni amici din cauza unei farse infantile. După moartea părinților, deveniți fermieri, ei își dau seama că vechea pică ascunde de fapt o mare iubire. Lacrimogen, vi se pare? Ei bine, nu e deloc așa, pentru că ambii eroi sunt niște… ciudați. Emotivi, plini de ticuri și complexe, ei sunt imaginea înduioșătoare, în cele din urmă, a sloganului că oricine are dreptul la dragoste.
Cristi Juncu scoate, cu discreție și har, povestea din zona faptului divers și-i dă un șarm tulburător, ce stârnește empatie, mai ales prin jocul lui Andi Vasluianu și Cerasela Iosifescu, cei doi protagoniști principali (mai joacă Ion Haiduc și Victoria Cociaș). Două roluri superbe, în care actorii și-au conturat personaje cu o carnație remarcabilă, cu detalii caracteriale, fizice și gestuale de neuitat. Interpretarea lor trebuie văzută, căci orice rezumat îi estompează finețea și vigoarea.
Fără îndoială, La doi pași de Mullingar este un must see.