Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

O antologie necesară

O antologie necesară

O antologie a tinerilor poeți maghiari din Transilvania va oferi, inevitabil, multe puncte de plecare pentru o discuție critică. Vorbim despre poeți care, scriind în maghiară într-un oraș în care statutul de lingua franca e disputat încă, își păstrează cu obstinație vitalitatea și exponenții tari. În Cluj-Napoca, ei și-au dezvoltat cu succes un public fidel și constant, coagulat în jurul cenaclului Bretter György, care activează paralel Clubului de lectură „Nepotul lu’ Thoreau”. Dar luînd distanță față de fenomenele literare locale, această antologie era necesară pentru a pune în lumină o literatură hibridă, puternică și cvasi-necunoscută în spațiul cultural românesc, care se derulează chiar sub nasul nostru.
Aproape toți autorii antologiei se remarcă prin apetența pentru slam poetry, tip de poezie performativă cu ecouri minore în literatura română. Fapt explicabil și deja revelator: revendicându-se mai degrabă din poezia maghiară și implementând acest concept, poeții româno-maghiari au transformat lectura de poezie într-un happening, fapt care explică, printre altele, muzicalitatea și delirul liber, aparent neprelucrat, al textelor din antologie. O altă chestiune care merită menționată e calitatea traducerilor semnate de Andrei Doșa. Având în vedere că limba maghiară e o limbă aglutinantă, ar fi de așteptat ca o parte a coerenței lirice să se piardă la o lectură românească. Lucru ce nu se întâmplă: textele antologizate nu au momente de stridență, iar traducerea, profe­sionistă, nu lasă echivocuri și nu permite momente de suspensie logică.
André Ferenc abundă în comparații („precum mierea”, „ca înghețata”, „ca insectele sub fân”), dar stilul lui se pretează perfect unei lecturi performate: posedă un discurs liniar, nesecvențial, maximalist și dialogic, iar sintaxa, acumulativă, are minime rupturi (poemul Hipnagogic). Făcând abstracție de carențele evidente, și anume romanțarea excesivă și lexicul forțat, cvasi-arhaic („coșurile nopții clipesc”, „parfumul șoaptelor”), se pot trage, pe alocuri, paralele cu neoexpresionismul poetic românesc („iar m-ar țintui trupul și doar gura/ ar striga din sine, totuși buzele/ se zdrelesc și sunetele erup din/ carne, iar plămânii se umplu// de solzi, frig și noroi”). Dacă aceste secvențe sunt tributare poeților români sau modelelor maghiare depășește cadrele acestei discuții. Mai puțin consecvent calitativ, Botond Fischer scrie o poezie cu referințe biblice abundente, însă predilecția pentru estetisme sonore e la el mai pregnantă. Domină inversiuni exotice și-o apetență pentru formele fixe. Însă dacă în poezia română, recuperarea formei fixe are loc, în cele mai multe dintre cazuri, în cheie ironică și neasumat, Botond Fischer dovedește că tinerii poeți maghiari mai au încă îndrăzneala structurilor lirice tradiționale, discreditate în douămiismul românesc. Iese în evidență poemul A zecea stație, în care e prădat de haine, unde stilul incantatoriu e urmărit până la ultimele consecințe. Același stil își dovedește, însă, limitele în A treisprezecea stație, Pietá, poem slab și manierist, care rămâne la stadiul de demers.
Mária Magdolna Gondos apare, modest, cu doar 5 poeme în antologie, fapt care îngreunează comentariul critic și nu permite identificarea unor constante stilistice definitive. Textele ei, deși nu strălucesc, performează frumos pe secvențe („cu un gest lejer al mâinii,/ cineva ți-ar putea asigura pentru câteva minute/ liniștea, ritmul respirației.”, „cum să ceri un foc dacă toate cererile/ amintesc de sărăcie/ te fac banală, mai mult, oportunistă?”), se pierd, însă, în cadre familiale tratate cuminte și nespectaculos.
Înclinația poeților antologizați pentru familie și rupturile familiale – influența lui Borbély Szilárd își spune, poate, cuvântul? – e de găsit și în textele lui Gothár Tamás: „mama mea doarme la etaj, poate tocmai/ îl visează pe tatăl meu:/ la 16 ani lucra în mină ca să/ o susțină pe bunică-mea și pe cei doi frați infirmi.” Episoadele narative sau pasiv-observaționale („la casa de bilete doar indiferență, zgomotul tastelor./ Toată lumea aștepta ursuză: degeaba am cercetat/ printre privirile goale – nimeni nu m-a privit în ochi.”) construiesc, însă, o tensiune eliberată la finalul poemelor stângaci și anecdotic („a sosit vuind o mașină de poliție:/ am fost ridicați pentru provocare de incendiu”, „iar ca reacție la lumina pâlpâitoare începe/ să latre câinele.”)
Un vârf incontestabil îl reprezintă Benji Horváth, poet cu trei volume publicate, experimentat și deja recunoscut ca fiind una din cele mai pregnante voci ale poeziei maghiaro-române. Poezia lui se află la limita biograficului, în ipostaze hardcore asumate detașat și firesc: nu dintr-un efort de epatare și fără sforțare programatică, ci cu„strălucirea nepăsării imaculate” are loc în poezia lui plasarea scenariilor limită, de unde rezultă și angajamentul retrospectiv și tonul confesional, care alternează între vorbire directă cu încărcătură mistică și efort de conceptualizare („imaginea,/ timpul, moartea. Te-ai plictisit de benevolența lor./ ești josnic și îndrăgostit de toate/ bestiile tale. Ce-ți pasă de gândire.”). Momentul Kali Ágnes e unul care actualizează acut paralele cu poezia românească revoltat feminină, în sensul în care textele ei, traumatice, pot trezi aceeași retorică laxă despre daddy issues, apropierea temătoare de propria sexualitate, (auto)violentare etc., dublată de un neoexpresionism întunecat, sângeros, cu pretenții de profunditate: „am noroi pe tălpi, stau pe nimic/ sub mine un vid alterat în taină/ coapsa rănită tremură pe ritm/ tremură sângele curat”. Primul text din antologie semnat de Serestély Zalán – și de departe cel mai reușit al autorului – este unul tot al dramei familiale: narativ și prozaic, contrapunctat inteligent de momente lirice puternice, de seninătate și vinovăție, el pune restul poemelor, subtil minimaliste, într-un con de umbră, astfel încât par diluate prin contrast. În sfârșit, László Edgár Varga scrie o poezie ludică, ironică și autoreferențială („vezi toți poeții au ajuns nevrotici”), o poezie care riscă, însă, să eșueze în alint și în joc fără miză („când am aruncat o grenadă peste zid/ – cam așa ar trebui începută o poezie –/ apoi decriptat și clarificat pe parcurs/ ce sunt aceste pregătiri de război/ și de ce luptăm și împotriva cărui inamic.”) Dacă acceptăm convenția, ele amintesc de Alexandru Mușina.
Tematic, poemele din antologie nu se deplasează foarte departe de zona problemelor personale: adicții, sexualitate, dragoste, moarte, toate tratate prin prisma biografiilor individuale. Însă felul în care ele sunt puse în discuție depășește lejer nu numai grila de interpretare a cronicarilor de poezie de la noi, dar și orizontul de așteptare al publicului de poezie, care are de acum de-a face cu un model alternativ.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg