Teatrul din Republica Moldova este mult mai dinamic și mai divers decât avem noi percepția în România acum, după ce schimburile profesionale s-au cam rărit, fie din motive economice, fie prin contextul social al ultimilor trei-patru ani.
Pentru mine, desele vizite de anul trecut la Chișinău au fost prilejuri foarte potrivite de a mă re-familiariza cu pulsul teatrului basarabean, de aceea am acceptat cu plăcere și curiozitate invitația prietenului Petru Hadârcă, directorul general al Teatrului Național „Mihai Eminescu”, la un amplu și binevenit showcase care a prefațat, la începutul toamnei trecute, deja tradiționala Reuniune a Teatrelor Naționale de la Chișinău.
A fost un sejur în care am văzut nu mai puțin de 10 producții ale teatrului-gazdă, spectacole de facturi foarte diferite, care mi-au dezvăluit o echipă artistică de top și mi-au permis observații sociologice ce mi-au eliminat orice prejudecată culturală legată de teatrul de dincolo de Prut. Realitatea este că fiecare spațiu geografic are dimensiunea sa culturală specifică și firesc integrată social. Aș putea spune, generalizând nițel, că așa cum publicul român agreează masiv comedia, cel din Basarabia este încă rezonant la un discurs artistic pe care noi l-am socoti paseist, bucolic, idilizant. Dar asta nu ierarhizează cele două publicuri, ci e doar o observație analitică, teatrologică, ce nu exclude formule estetice extrem-contemporane, abordări curajoase de texte clasice sau chiar plonjări în experiment.
Cel mai incitant spectacol a fost și unul din cele mai recente ale teatrului: Domnișoara Iulia de Strindberg, regizat de Luminița Țâcu, probabil cea mai proeminentă figură a generației tinere de teatratori moldoveni.
Am afirmat de mai multe ori că nu am o prea mare apetență pentru teatrul strindbergian, iar montările cu acest text mi s-au părut mereu terne, obositoare, apăsătoare, excesiv psihologizante.
Montarea de la TNME a fost de aceea o mare surpriză pentru mine. Am redescoperit clasica piesă într-o variantă pulsională, turbionară, erotică până la naturalism uneori. Luminița Țâcu a mers de fapt într-o logică implicită a intrigii, eludată din lecturile regizorale: magia Nopții de Sânziene, incandescența sa carnală. Personajele, toate încercând să-și depășească condiția socială, își exersează „libertatea” prin acest joc sexual dezlănțuit, până când lumina, ziua, reinstaurarea rutinei constrângătoare le zăgăzuiește din nou energiile și orizontul.
Excelent este surprins tot acest mix de elemente intime, psihologice, sociale, emancipatoare în tipologia eroilor. Regizoarea a mizat pe trei actori plini de forță și foarte nuanțați în joc. Corina Rotaru a fost o Iulia depravată, exercitându-și farmecul dominator cu un surplus de erotism, dar devenind și „victima” masculului cu care se joacă, un Jean interpretat de Alexandru Pleșca în registre variate, de la ascultare umilă la răzvrătire virilă. Mai austeră în prezența scenică, Olga Triboi a fost o Kristin care tolerează jocul, ca un fel de ultim capriciu al bărbatului său, dar se dovedește până la final simbolul ordinii, rutinei, echilibrului domestic. Acest tipar hermeneutic a dat o temperatură specială spectacolului; povestea a devenit vie, brutală, fizică, bulversantă pentru privitor prin frustul ei realism scenic. Scenografia Irinei Gurin a accentuat datele intenției regizorale: bucătăria a devenit un fel de ring, cu piese de decor metalice, masive, cu marmite în care se pun flori, cu o scară ce urcă la etajul „autorității”, la orizontul diurn, ordonat al existenței. Universul sonor imaginat de Valentin Strișcov și proiecția video a Renei Botezatu au potențat atmosfera conflictuală, naturalismul ostentativ al montării.
Domnișoara Iulia e un spectacol frisonant, uimitor, proaspăt și pătimaș, care-l pune pe Strindberg într-o dimensiune dionisiacă, departe de protestantismul uscat al exegezei. Un spectacol pe care-l recomand necondiționat oricărui festival de teatru din România.
O propunere cu miză asumat politică a fost Capcana, după Fuga de Bulgakov, în regia și pe scenariul lui Petru Hadârcă. Un spectacol amplu, realizat în toamna lui 2022, sub influența acută a conflictului din Ucraina, Capcana dă seama tocmai de emoția socială ce i-a dat naștere. E un spectacol narativ, dar nu foarte ușor de urmărit, din cauza unui flux aluvionar al scenariului, care pretinde multă concentrare din partea spectatorului.
Povestea mixează subiectul piesei Fuga, ce acoperă Războiul Civil din Rusia anilor 1920 – deja o temă extrem de vastă, pâcloasă și problematică pentru privitorul contemporan – cu momente din viața lui Bulgakov, în încercarea sa disperată de a se salva de sub tirania lui Stalin. Scenariul impune un discurs impozant, istoricist, ceea ce oferă și spectacolul, cu scene foarte diverse, schimbări un pic prea lente de cadru scenic și alternanțe de dialoguri care solicită spectatorul, derutându-l prin suprapunerea de planuri și intrigi adiacente.
Asta este principala provocare a unui spectacol altfel excelent susținut actoricește, cu personaje bine conturate caracterologic și tipologic, un spectacol-fluviu, ca un roman bulgakovian, cu multe sacadări și fracturări de ritm. Din punctul ăsta de vedere, Petru Hadârcă și-a surprins perfect personajul-scriitor, frământat până la angoasă.
Foarte ambițioasă și punând în valoare perfect trupa TNME a fost altă montare a Luminiței Țâcu: Romeo și Julieta de Shakespeare. Un spectacol foarte dinamic, actualizat în imaginea sa scenică dar păstrând inflexiunile semantice ale textului originar. Hermeneutica regizorală intervine în tipologia personajelor, ambiguizând cronotopul, astfel că spectacolul pare uneori o operă rock, alteori o tragedie gotică. Actualizarea nu e abuzivă; dimpotrivă, ea dă arhicunoscutei povești o dinamică originală și atractivă. Scenografia Irinei Gurin e compusă din structuri simetrice, cvasi-industriale (platforme, cărucioare și structuri metalice), iar costumele Stelei Verbeceanu sunt cu totul spectaculoase, opulente, fanteziste, uneori foarte încărcate, alteori simple, de stradă.
Ce reușește însă cel mai bine Luminița Țâcu aici este să pună în valoare echipa actoricească, într-un tur de forță impresionant, cu partituri individuale formidabile (îi remarc în mod special pe Nicu Ciumașu și Diana Decuseară) și momente de ansamblu impecabile.
Încă un spectacol curajos și original al teatrului din Basarabia!
Un demers tulburător prin dimensiunea sa confesivă, autobiografică, a fost monologul Dragoste la pachet de Tatiana Lazăr, regizat de Olesea Sveclă și interpretat chiar de autoare.
Un spectacol foarte sincronic prin subiect cu tematica teatrală românească, Dragoste la pachet povestește despre femeile din Basarabia plecate la muncă în Italia, tribulațiile lor profesionale și personale, abuzurile, sacrificiile, deznădejdea și speranța, toate sintetizate în parabola dureroasă a destrămării familiei: singurul prilej al iubirii este când cei de acasă primesc un pachet.
E copleșitor acest spectacol prin sinceritatea dezarma(n)tă cu care Tatiana Lazăr își spune propria poveste, chiar așa, prea localizată, prea „moldovenească” pentru sensibilitatea noastră de peste Prut. Excelentă scenografia lui Ian Onică, cu multele cutii de carton pe care eroina le umple într-una.
Pentru cine nu știe ce este empatia, această monodramă va fi o lecție!
Asimilabile teatrului documentar, doar că realizate în alt registru de sensibilitate decât cel utilizat în România au fost Dosarele Siberiei, în regia lui Petru Hadârcă, și Copiii foametei. Mărturii, montat de Luminița Țâcu. Două propuneri intense, impresionante prin mesaj și prin austeritatea plină de forță a mijloacelor scenice.
Dosarele Siberiei pleacă de la memoriile unor supraviețuitori ai deportării basarabenilor în Siberia: Ecaterina Chele, Margareta Cemârtan-Spânu și Ion Moraru. Decupajul dramaturgic realizat de Petru Hadârcă și Mariana Onceanu este impecabil, combinând povești diverse, personale, și cutremurătoare prin brutalitatea lor, și pline de speranță prin pitorescul lor familiar, domestic. Un spectacol bazat pe narațiune, pe dinamica excelentă, de o frapantă naturalețe, a marelui grup de actori, pe o scenografie (Irina Gurin) care se reconfigurează pe măsura derulării acțiunii, prin articularea unor panouri și imagini video (Ian Onică).
Copiii foametei. Mărturii pleacă de la cartea lui Alexei Vakulovski ce adună mărturiile supraviețuitorilor foametei din 1946-47. Din nou un spectacol configurat major ca narațiune, cu o dinamică scenică redusă la expresia corporală și vocală a protagoniștilor, cu o scenografie minimalistă (Corina Sărăteanu), foarte puternic și emoționant tocmai prin sublimarea elementelor sceno-tehnice, interpretat, ca și Dosarele… cu o mare virtuozitate a firescului de actorii de la TNME.
Două producții remarcabile, foarte contemporane prin abordarea scenică, cu subiecte sensibile, acute, chiar dacă prea… paseiste pentru cei cu prejudecăți. Dacă facem însă o comparație cu tematicile teatrului din România s-ar putea să fim surprinși.
Paseist, într-adevăr, ar putea fi considerat Frunze de dor, după Ion Druță, în regia lui Alexandru Cozub. Spectacolul este o poveste cam sămănătoristă – prin narativitatea sa sfătoasă – a satului basarabean tradițional, cu relele și bunele sale, dar nu e deloc lipsit de umor și foarte bine articulat scenic, în cheie onest-realistă. Nu mi-a zgândărit sensibilitatea, personal, dar reacția entuziast-aderentă a publicului m-a convins să cred că acest spectacol face parte din acel nucleu dur pe care orice teatru trebuie să mizeze pentru a-și ține aproape spectactorii.
Am gustat cu mare plăcere comedia neagră The Lucky Strike de Rick Cleveland, ingenios înscenată de Vitalie Drucec, într-o cheie foarte modernă și exploatând inteligent datele interpreților (Nicu Suveică, Alexandru Pleșca, Ghenadie Gâlcă).
În fine, am apreciat scenariul lui Nelly Cozaru la Maria Tănase. Aș muri, moartea nu-mi vine, o abordare iconoclastă, degajată, spumoasă, pe șleau a personalității celebrei cântărețe, într-un registru feminist implicit, deloc tezist, surprins excelent scenic de Tinka Mardari.
Showcase-ul Teatrului Național „Mihai Eminescu” mi-a dezvăluit nu doar o trupă excepțională de actori, ci și disponibilitatea lor de a acoperi o gamă foarte largă de texte și abordări artistice. Nu mai puțin, am descoperit o strategie artistică și managerială extrem de deschisă și echilibrată, care mizează pe diversitatea ofertei teatrale.