Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

O călătorie întreruptă

O călătorie întreruptă

Pentru păcatele sale atât de des invocate, personajul din narațiunea lui Eliade, La țigănci, cade într-un orizont limitat, ingrat, copleșit de o cădură terifiantă, ce sugerează, până la un punct, descompunerea ființei profesorului( bacovian, „lutul” lui de om viu, ce aleargă, descompus, este de căldură asudat) pentru a-l elibera pe celălalt, ideal, artistul care poate fi bănuit în prezența lui Gavrilescu. În asemenea univers citadin, lui Gavrilescu i se impune, cu autoritatea unui destin, o mișcare circulară ce-i structurează evident întreaga existență. El se deplasează de la propriul domiciliu la locuințele elevelor cărora le dă lecții de pian și nimic nu ne poate face să credem că în afara acestor deplasări( el este de fapt transportat, este pasiv, preluat de tramvai) ar exista in viața modestului profesor evenimente ce s-ar cuveni menționate. Păstrând proporțiile, el pare un Sisif in plan orizontal, la care piatra este înlocuită cu nelipsita servietă cu partituri, servietă ce devine emblema condiției sale.
Se întâmplă însă ceva care devine un autentic eveniment pentru Gavrilescu și, într-un fel, un „accident”, care schimbă soarta personajului. În tramvaiul cu care se duce spre Dealul Spirii, spre locuința uneia dintre eleve( la care nu va mai ajunge niciodată), profesorul Gavrilescun uită, probabil pentru prima oară în viață, servieta1 cu partituri: „-Ah, exclamă deodată Gavrilescu, lovindu-se cu pălăria pe frunte. Simțeam că-mi lipsește ceva, și nu-mi dădeam seama ce.Servieta! am uitat servieta cu partituri. M-am luat de vorbă cu madame Voitinovici, mătușa Otiliei, și-am uitat servieta!…ce ghinion!…adăugă scoțându-și batista de sub guler și băgând-o în buzunar. Pe arșița asta, ia-o, Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul până în strada Preoteselor…”
Din momentul în care profesorul își dă seama că a uitat servieta cu partituri este vizibilă schimbarea comportamentului său: începe să-și aranjeze cu mare grijă ținuta, ce pare să nu mai corespundă acelui alt om care începe el să devină și își scoate batista de sub guler, băgând-o elegant în buzunar.
Revenind la servieta ce este emblema condiției profesorului de pian, Gavrilescu insistă că nu-și poate concepe activitatea în absența acesteia:„Mîine dimineață am o lecție în Dealul Spirii”. Și revine cu explicații: „Am Czerny II și III acolo. Sunt partiturile mele, au interpretările mele personale însemnate pe margini. De aceea le port întotdeauna cu mine”.În lipsa servietei cu partituri, care îi confirmă condiția de profesor de pian, Gavrilescu își întrerupe călătoria și, în același timp, mișcarea previzibilă, pregătindu-se să facă drumul înapoi, să se îndrepte spre cealaltă parte a orașului, să se sustragă fără voia sa ingratei condiții. Este de fapt momentul în care condiția sa de profesor este „suspendată”, chiar dacă Gavrilescu o va mai aminti pe parcursul narațiunii. Trăind, din acest moment, în intervalul dintre cele două condiții, cea de profan și cea de artist, Gavrilescu are posibilitatea să dobândească tocmai condiția ideală, pe care nu a uitat-o de altfel nicio clipă.
Reține însă atenția un detaliu semnificativ. Coborând din tramvai, Gavrilescu traversează strada, abandonându-se mersului pe jos și plăcerii de a descoperi o realitate pe care o percepuse doar mediat, prin fereastra vagonului de tramvai, stând pe scaunul liber. El intenționează să se ducă în strada Preoteselor, fără să știe că va ajunge în spațiul altor „preotese”, unde va trăi o experiență decisivă, menită să-i schimbe condiția.
Din momentul în care coboară din tramvai, Gavrilescu simte o oboseală și o istovire ca sugestii că o condiție, repudiată, începe să se consume, ipostaza sa de profesor devenind treptat vulnerabilă. „Te ramolești, îți pierzi memoria”, își continuă Gavrilescu dialogul cu el însuși. El se simte așadar pe neașteptate obosit, mai exact „istovit”, și se așază pe o bancă pradă căldurii înfiorătoare ce întărește ideeea descompunerii(cu atât mai mult a unei condiții). Gavrilescu încearcă totuși să se amăgească(„La 49 de ani, bărbatul este în floarea vârstei”), uitând că a trecut de acel mezzo del camin di nostra vita, dar, oricum, lui îi este dat să trăiască o experiență hotărâtoare la cu totul altă vârstă. Fiindcă nu întîmplător Gavrilescu se află tocmai la vârsta de 49 de ani, dinaintea împlinirii a 50 de ani, așadar o cifră ale cărei semnificații nu pot fi trecute cu vederea. Această cifră implică 5 și 15, prima reprezintă omul universal „având brațele desfăcute, acesta pare dispus în cinci părți sub formă de cruce, putând simboliza universul: două axe, una verticală și una orizontală, trecând printr-un același centru: ordinea și perfecțiunea”2. Cea de-a doua cifră, 10, după menționatul dicționar, are sensul „de totalitate, de desăvârșire, de întoarcere la unitate după desfășurarea ciclului primelor nouă numere”. La cei 49 de ani ai săi, omul Gavrilescu se află așadar în fața posibilei întoarceri spre „unitate”, spre o cu totul altă condiție, indiscutabil una ideală. Ca să rămânem la simbolistica cifrelor, acel 49 care marchează vârsta lui Gavrilescu(și pe care, sunt convins, Eliade nu-l introduce întâmplător în narațiune) reține atenția prin faptul că suma celor două cifre este 13, care, departe de a conta ca un număr fatidic, este consemnat de dicționarul de simboluri ca un, atenție, „element excentric, marginal, semn al desprinderii din ordinea și din ritmurile naturale ale universului. În unele culturi, cifra treisprezece nu reprezintă un sfârșit, ci un nou început, după terminarea unui ciclu”3.
Aflat în această suspendare, între două condiții, personajul exclamă, mai mult sau mai puțin conștient „Prea târziu!”, pentru tramvaiul ritmului zilnic în primul rând, privindu-l de acum detașat:„Auzi în acea clipă tramvaiul trecând cu un uruit uscat pe lângă el și întoarse capul pe spate”. Este într-adevăr „prea târziu”, personajul „întoarce” capul și zâmbește :„Zu-spät adăugă și, înălțând brațul în semn de salut, îi făcu semn cu pălăria multă vreme”(Un semn de adio?).
Alte detalii sunt semnificative în contextul despărțirii lui Gavrilescu de condiția sa de profesor de pian. Tramvaiul, ce devenise o emblemă a existenței sale, este salutat în semn de despărțire întocmai cum o saluta profesorul Gavrilescu pe Elsa, soția sa. Înălțând brațul în direcția tramvaiului „îi făcu semn cu pălăria multă vreme, ca în Gara de Nord când, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lângă München”. În treacăt, amintesc doar că întoarcerea lui Gavrilescu la locuința Otiliei este transcrisă de Mircea Eliade ca o semnificativă înaintare: „Apoi, cuminte, fără grabă, începu să înainteze”(s.n.).
Începutul trecerii la o altă condiție este dublat de trecerea de la caniculă, de la căldura ce descompune, la răcoarea care-i ademenește lui Gavrilescu simțurile. El este irezistibil atras de oaza, garanție a creației, a creșterii, opusă deșertului, cu semnificațiile simbolice ale acestuia. După cum îl atrage și umbra: „La vreo sută de metri în susul străzii era parcă o oază de umbră”. Dacă în tinerețe, la Charlottenberg, tragedia vieții sale se consumase într-un parc cu arbori înalți, acum în fața lui nu se mai ivește parcul, ci grădina cu sugestiile grădinii edenice, de dinaintea izgonirii în lume: „Dintr-o grădină se revărsau înalte, deasupra trotuarului, ramuri stufoase, compacte, de tei”.
Ajuns înaintea grădinii, profesorul(încă) are un moment de ezitare, explicabilă, fiind vorba de intrarea intr-un spațiu hotărâtor pentru metamorfoza sa:„Gavrilescu le privea fascinat, șovăind”. Gestul lui de a-și întoarce încă o dată privirea spre realitatea repudiatei condiții nu scapă atenției cititorului: „Întoarse încă o dată capul în direcția tramvaiului, apoi porni hotărât, cu pași mari, ținându-se pe lângă ziduri”.
Gavrilescu întoarce așadar spatele realității citadine, a asfaltului încins și a scrâșnetului metalic al tramvaiului, un spațiu nu obligatoriu „profan”, cât, mai ales, al omului comun, atras fiind, chiar ademenit se poate spune, de vegetal. Mai întâi este ademenit de tei, un copac asociat somnului, nelipsit de efecte calmante. La un Ion Creangă, teiul este copacul care îl determină pe copil să se abată de la drumul stabilit de alții, spre țarina unde el trebuia să ducă mâncarea. Sculat din somn prea devreme, cu o oarecare brutalitate chiar, copilul se abate pe la tei nu doar pentru a prinde și pedepsi pupăza, ci fiindcă teiul îi promite somnul de care el fusese lipsit. Floarea de tei menționată de Creangă este asociată lui Gavrilescu, devenit visător: „Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare” își spuse visător”.
Teiul asociat somnului și domolirii simțurilor marchează o primă etapă a trecerii lui Gavrilescu spre spațiul grădinii țigăncilor. Urmează un alt copac, nucul, despre care profesorul vorbise cu ceilalți călători. Cel puțin în tramvai, Gavrilescu lăsase impresia unui adevărat cunoscător: „-Sunt nuci bătrâni, continuă Gavrilescu, de aceea e atâta umbră și răcoare. Am auzit că nucul începe să dea umbră abia după treizeci, patruzeci de ani”. Cu toate că cei din jur nu par deosebit de interesați de problemă, Gavrilescu insistă: „-Sunt nuci bătrâni, de cel puțin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atâta umbră. Pe o arșiță e o plăcere”. Nucul este asociat unui simbolism demonic și funest(nucul nu se plantează în curte sau în grădină, fiindcă la umbra lui nu cresc alte plante). Este de reținut însă că simbolismul „demonic și funest” este contrabalansat de semnificațiile fructului său, care este „simbolul fecundației și al fertilității”, nucul participând la „actele magice de fertilitate și de fecunditate”4.
După etapa marcată de perceperea celor doi arbori, Gavrilescu începe să înainteze „cuminte, fără grabă”, reține autorul, mișcarea aceasta fiind încetinită doar de mireasma frunzelor de nuc, ce-l întâmpină cu o oarecare agresivitate: „Ajuns la stația următoare, își scoase haina și se pregăti să aștepte(tramvaiul, n.n.), când îl lovi deodată mirosul amărui de frunze de nuc strivite între degete”. Momentul este decisiv pentru un Gavrilescu hotărât să reia, pornind de la casa Otiliei, după ce-și va fi recuperat servieta cu partituri, previzibilul său traseu cu tramvaiul și să revină la mișcarea mecanică, circulară, ce-i definise existența. Umbra nucului îi răscolește ființa, trezind în el, prin simbolismul grav al copacului și al fructului său, ideea de moarte, dar și de fertilitate, de renaștere într-o altă condiție. „Când zări de departe umbra deasă a nucilor, simți cum începe să i se bată inima și grăbi ușor pasul”. Cel de-al doilea tramvai trece pe lângă el, dar se pare că profesorul a luat deja o hotărâre: „Aproape ajunse, când auzi tramvaiul gemând metalic în urma lui. Se opri și-l salută lung cu pălăria”. Lăsând tramvaiul să-l depășească, Gavrilescu întoarce deja fața spre un alt timp, spre un „târziu”, pentru care va fi ritualic pregătit în grădina de care toți se feresc să vorbească: „Prea târziu!(…)Prea târziu!”.

 

 

Note
1 „Nu întâmplător(Eliade e foarte atent cu asemenea detalii…), Gavrilescu pătrunde în grădina țigăncilor după ce își pierde servieta cu partituri, aceasta fiind semnul servituții sale umilitoare de profesor de pian. Pierzându-și servieta, eroul poate redeveni- simbolic, desigur-artistul care a fost înainte de «cădere», identitate nostalgică pe care, de fapt, el o și evocă întruna”. (Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade,Complexul gnostic, Cluj-Napoca,Biblioteca Apostrof, 2003, p.12)
2 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri. Mituri, vise,obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, București, Editura Artemis, 1994)
3 Ibidem.
4 Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2017

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg