Este vorba despre Literaturile române postbelice, publicată de Ion Simuț la editura clujeană Şcoala Ardeleană în 2017.
Iată titlul incitant al unei cărți de 472 p., cu o compoziție insolită. De obicei, cei care au scris critică și istorie literară au fost convinși că se consacră unei singure literaturi, cea scrisă în limba română, indiferent de genurile și speciile abordate. De aceea cartea universitarului orădean are toate atributele unui produs spiritual menit să sperie și să revolte. Cum, adică, nu au știut predecesorii (ne întrebăm noi) că există mai multe literaturi, de la T. Maiorescu, E. Lovinescu, postbelicii, până la G. Călinescu și Nicolae Manolescu?
Cititorul care se încumetă nu numai s-o citească, ci și să mediteze asupra gândirii și spuselor autorului, pentru a ieși din rutină și pentru a părăsi viziunile tradiționaliste, acceptând un mod inedit de a vedea și judeca producțiile literare românești postbelice, va avea surprize și satisfacții nebănuite până la cartea lui Ion Simuț.
În ce mă privește, recunosc, nu am citit până acum nici o analiză sau nici un comentariu cu privire la cartea aceasta. De asemenea, lectura ei nu am făcut-o, cum se obișnuiește, adică „daccapo al fine”, ci pe „sărite”, fiind curios să aflu ce tratează în diferite capitole, îndepărtate unul de altul. În felul acesta, mi-a răsărit în minte „Principiul vaselor comunicante”. Adică, acel „sistem de tuburi sau de vase care comunică între ele, astfel încât un lichid turnat într-unul dintre tuburi trece și în celelalte, ridicându-se în toate la același nivel”. Cred că analogia e fie exagerată, fie chiar greșită pentru aplicarea ei la conținutul cărții de față. Sigur, așa cum recunoaște istoricul literar, în viziunea sa „îmbină argumente estetice și argumente politice”, pe care le alternează de la o epocă la alta, stimulând curiozitatea cititorului onest.
Din primele pagini, autorul se împotrivește ideii lui G. Călinescu, conform căreia, „literatura română e una și indivizibilă”. Dacă românul iese din „mitul” călinescian descoperă câteva „serii” ale literaturii noastre: geografică, istorică, tipologică și politică. Autorul accentuează ideea că, fie enciclopedică, narativă sau conceptuală, fiecare istorie literară trebuie să-și decidă unul sau altul din criteriile amintite.
După capitolul introductiv (Argument), urmează cel cu titlul Preliminarii, unde, pe îndelete, Ion Simuț limpezește o serie de concepte privind periodizarea literaturii române postbelice, cele privind dictatura, patidul unic, securitatea și cenzura. Recunosc, scrisul autorului e deosebit de inteligent și polemic, încât nu i-a scăpat nimic din judecățile fanteziste ale multor ideologi, falși comentatori ș.a. Totuși, nu știu dacă merita acum să revenim la concepte care țin de domeniul trecutului: totalitarism, partid unic, dictaturi la pândă, comunism, revoluție socialistă și altele de acest gen. Comentatorii de acum nu vor să audă de ele și fug ca dracu de tămâie.
În schimb, am citit cu plăcere comentariul rezumativ asupra evoluției poeziei lui Mircea Dinescu, raportată la atitudinea lui față de regimul politic. Succesiv, poetul a fost „evazionist, subversiv și disident”. Poezia lui și a altor disidenți l-au determinat pe critic să facă distincția între „biografie și literatură, între atitudinea scriitorului în postura de cetățean și atitudinea reflectată în literatura lui”. (p. 43) Dacă este studiată istoria literaturii postbelice, trebuie (spune istoricul literar) să se aibă în vedere „cu prioritate literatura și nu biografia scriitorilor”. Comentariile celor două creații, (Doamne ferește) și (Sânt tânăr, doamnă), ilustrează strălucit judecățile criticului.
Argumentate și sistematice sunt paginile teoretice consacrate celor „patru literaturi”: oportunistă, evazionistă, subversivă, dizidentă, completate de ceea ce istoricul literar a numit „literatura aservită” și cea „tolerată”.
Pe de altă parte, recunoaștem un adevăr, scrisul autorului e mereu vioi, substanțial, comparând mereu nu numai părerile criticilor din generații diferite, ci făcând haz de personaje desuete precum istoricul Roller. M-a distrat copios comentariul cu privire la folosirea adjectivului „aservită”. În limbajul istoricului marxist, cultura oficială era „aservită” burgheziei și decadentismului capitalist, iar în vocabularul lui Negrici este „aservită” proletariatului sau comunismului. În continuare, istoricul literar creează un moment de umor care m-a distrat binișor: „Literatura aservită este o sintagmă derivată, cu știință și iușchiuzarlâc”! (p.56) Astfel, eu am învățat, abia acum, o nouă expresie cu sonoritatea turcismelor.
Mai departe, autorul cărții de față manifestă același spirit disociativ care-l ține pe cititor mereu treaz și binedispus, când se ocupă de „literatura tolerată”, de „aspirația spre adevăr” și de „aspirația spre literaritate”. Onest în vehicularea tuturor conceptelor, I. Simuț recunoaște reușita predecesorilor, cum e aceea de cultură tolerată în gândirea și judecata lui Mircea Iorgulescu, Sanda Cordoș și Eugen Negrici. Tot atât de antrenante sunt paginile din capitolul privind Periodizarea literaturii române postbelice. M-au înveselit polemicele acerbe iscate între V. Fanache și Gheorghe Grigurcu, apoi răspunsul la întrebarea: ce rezistă și ce nu din opiniile lui Ion Bogdan Lefter ș.a.m.d. Nu insistăm asupra prea multor „opinii”, „jaloane”, etape, pentru că cititorul obișnuit simte, la un moment dat, că este copleșit de mulțimea informațiilor. Bibliografia de la sfârșitul fiecărui capitol e bogată și atestă capacitatea de lectură și înțelegere a istoricului literar.
Nu m-a interesat capitolul cu titlul Instituțiile politice ale dictaturii postbelice, după cum nici Documentele Securității despre literatură și scriitori, nici chiar „fișa de Securitate” a lui Marin Preda (1973). La fel: Agenți de influență, cu sau fără voie, nici Regula de trei simplă: Scriitorul, Opera și Securitatea ș. a. de aceeași factură, deși, recunosc, ele se referă la o realitate social-politică existentă în trecut, depășită astăzi.
Etapele literaturii române postbelice este un capitol interesant prin compoziția lui și util pentru intelectualii care vor să se dumirească asupra unei epoci tulburi, plină de contradicții și semne de întrebare. Ion Simuț își justifică abordarea, de mai multe ori „împerecheată” a celor două „istorii”: cea literară, „în bună măsură, dar nu total dependentă de istoria” propriu zisă. El e conștient de căderea într-un „determinism facil dacă ar prelua fără reflecție periodizările istoricilor”. (p.189) Întrebările pe care și le pune sunt justificabile: „De la ce dată începe o nouă perioadă în literatura română?”, „Când și cum se văd efectele schimbării?!” Răspunsurile sunt în paginile următoare și, pe îndelete, cântărite și motivate, chit că scrisul autorului este al unui „istoric” temeinic informat și mai puțin al unui literat. Sigur, este justificată schimbarea, când trebuie, a „costumului” istoricului literar cu cel propriu istoricului. Paginile, de la 200 încolo, sunt deosebit de bogate în conținut, încât autorul se simte bine în postura „cronicarului” unor vremuri atât de tulburi și bogate în evenimente.
Pe de altă parte, judecățile criticului despre poezia „partinică”, despre cea „patriotică” își justifică prezența, la fel cele despre „obsedantul deceniu”, cele relativ la „recuperarea literaturii interbelice”, sau despre „Socialismul dinastic”, „ascensiunea generației ’60”.
Oare, paginile scrise sub titlul Antologia scriitorului român, erau absolut necesare în cartea pe care o recenzăm? Ceea ce am „aplaudat” aci au fost „lecțiile de logică” date unor publiciști
prestigioși, precum Ion Cristoiu și Cristian Tudor Popescu. Ion Simuț a îmbrăcat aci haina unui adevărat „moralist”. Pe de altă parte, nu cred că astăzi mai e cu folos cuiva să ne întrebăm dacă Sadoveanu, Călinescu și Arghezi au fost cândva „trei ticăloși ai literaturii române”!
Un capitol pe gustul studențillor autorului este cel cu titlul: Nicolae Labiș – între Maiakovski și Rimbaud, în care au fost esențializate deopotrivă specificul poeziei și destinul tragic al poetului.
Pe cât de sintetic e capitolul dedicat poetului moldovean, fiind unul cu caracter strict literar, pe atât de extins și cu caracter ideologic este cel intitulat: Literaturile paralele. Aci sunt tratate chestiunile legate de literatura oportunistă, evazionistă, ocazională, disidentă și literatura exilului. Paul Goma a beneficiat de un spațiu privilegiat, prilej pentru Ion Simuț de a trata, încă o dată disociativ, raporturile dintre politică și literatură.
În finalul cărții, autorul a compus un „tur de orizont”, pentru a privi lucid Literatura română în economia de piață. După Simuț, „Dictatura pieței poate da efecte asemănătoare cu dictatura politică, în privința libertății de creație”. (p.442) Din această perspectivă, distinge patru atitudini: 1. Să spună Da, conformându-se pieței și, astfel, murind; 2. Să spună un Nu răspicat, acceptându-și soarta crudă a marginalizării; 3. Să spună pe față Da și pe ascuns Nu, pentru a avea succes pe piață; 4. Să nu spună nici Da, nici Nu, ignorând cerințele pieței. Exemplele de scriitori străini și români acoperă suficient clasificările criticului, care îi trece în revistă în mod sintetic atât pe „oportuniștii”, cât și pe „disidenții” literaturii române.
Privită ca structură și concepție compozițională, cartea lui Ion Simuț exprimă o viziune modernă asupra literaturii postbelice, atenționându-i pe confrații săi că se poate scrie și altfel decât au învățat la facultate sau în altă parte. De aceea considerăm că Literaturile române postbelice este o carte care trebuia scrisă!