Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

O carte despre… o viaţă (Gelu Ionescu)

O carte despre… o viaţă (Gelu Ionescu)

Privită azi cu anume detașare, viața (biografia) lui Gelu Ionescu apare ca simptomatică, prin excelență, pentru ceea ce s-a întâmplat în România socialistă cu aceia dintre oamenii care proveneau dintr-o clasă socială burghezo-moșierească, pe care sistemul proletar a făcut tot ce i-a stat în putință să o lichideze definitiv. El provine, așadar, dintr-o familie de moșieri, cu descendență din mai multe generații, având proprietăți întinse în ținutul Galațiului: „Sunt român get-beget, îmi știu ascendența de cinci generații din partea tatei și din trei din partea mamei – se confesează el într-un memorial publicat sub titlul Copacul din câmpie. Scrieri memorialistice (Editura Polirom, Iași, 2003. Seria Egografii) – bunicul fusese mare proprietar în județul Covurlui, tata l-a moștenit, în 1949 ni s-a luat totul, iar eu am trăit ani și ani cu spaima unui dosar de cadre «pătat». Dar până în anii ’80 nu m-am gândit să plec, deși mai fusesem de patru ori în străinătate”. Sub acest spectru se derulează anii copilăriei, ai adolescenței (elev) și ai maturității, ajungând, după o întreagă odisee, conferențiar la Facultatea de Filologie a Universității din București. „Între timp, cum se știe, prin ’62 importanța dosarului pălise, era începutul unei binecunoscute și parțiale «deschideri». Am devenit asistent la facultatea pe care o urmasem, grație lui Tudor Vianu și insistențelor altora din catedră care mă cunoșteau, al căror student fusesem […] am reușit apoi să fac în așa fel încât să nu intru în PCR, tărăgănând răspunsurile la oferta ce apărea la doi-trei ani o dată, mai fofilându-mă, mai pretextând diverse motive de amânare, în fine, grație înțelegerii pe care am avut-o din partea lui Dan Grigorescu, devenit șef de catedră și secretar BOB, care mi-a spus, într-o toamnă, cred că prin 1979-80, că nu pot fi făcut conferențiar dacă nu intru în partid. I-am răspuns: «Uite Dane, eu nu intru într-un partid fascist, condus de un dement. Faptul că nu mă faceți conferențiar nu e rușinea mea, ci a voastră». Și n-a înțeles”. Abia după stabilirea în Germania a devenit profesor la catedra lectoratului de limba și literatura română de la Seminarul de Romanistică din Heidelberg. Dar, până atunci…
Traiectoria ascensiunii sale sociale e de revăzut pentru că ilustrează în totul tratamentul la care erau supuși, în anii din prima fază a edificării socialismului, copiii proveniți din alte medii decât cele muncitorești sau țărănești (exclus cei înstăriți, chiaburii): „Am mers la școală, în clasa întâi, chiar în toamna lui ’44, la Liceul Ortodox care, deși școală de fete, avea un curs primar mixt […] În seara zilei de 1 martie 1949 […] tata a primit un telefon prin care îl anunța că se expropriază moșiile și deci să plece imediat de acasă pentru că s-ar putea să fie ridicat de comuniști […] Tata a mai stat o zi-două ascuns prin Galați […] a plecat cu un tren de noapte la Târgu-Ocna, la bunicii mei materni […] A sosit a treia zi bunica mea de la Târgu-Ocna să mă ducă și pe mine acolo. Luasem hotărârea să părăsim Galațiul, să ni se piardă urma. Familia mea era prea cunoscută, bunicul avusese cea mai mare moșie din județ, fusese senator și deputat […] eram în clasa I de liceu pe care o începusem la Liceul «Vasile Alecsandri» din Galați, eram un elev foarte bun dar… un străin, devenisem un proscris, un copil de «bestie moșierească», un tolerat deci de noua putere, un «vinovat». Dintr-un privilegiat devenisem un paria, îmi pierdusem «identitatea» și acest lucru mai mult îl simțeam decât îl înțelegeam”.
Neputând intra la facultate din cauza dosarului de cadre necorespunzător („un fiu de exploatator”) și a slabei pregătiri teoretice în orașul de provincie, nu trece examenul de admitere la Arhitectură. Încearcă, în 1955, la Institutul de Mine („care nu-și completase locurile”), reușește dar după un an, în practică la minele din Maramureș, înțelege că „meseria asta nu-i de mine”, renunță și încercă din nou admiterea la Facultatea de Teatru („la actorie unde erau prea multe pile în joc”), fără succes, dar se angajează la Teatrul de Operetă ca figurant („Am făcut această «muncă» cu plăcere, mă ducea într-o lume de vis și de butaforie care era cu totul altceva decât aceea ideologizantă și ternă în care eram obligați să trăim. Erau seri în care tot spectacolul mergea ca pe roate, «con brio», altele în care greșelile, bâlbele, notele false sau intrările greșite se țineau lanț. De ce? Nimeni nu putea răspunde – așa e viața teatrului pe care n-o înțeleg, în fond, dcât cei care îl practică, cei care urcă pe scenă sau robotesc în culise”). În fine, în 1958 reușește admiterea la Facultatea de limba și literatura română, dar în toamna lui ’58 după mișcările studențești „se verificau la sânge dosarele – și până în 1960, în fiecare zi când intram în facultate mă duceam să privesc cu frică în aviziere listele de exmatriculați – și mai în fiecare săptămână apărea una […] a trebuit să intru în UTM – nu fără oarecari emoții că va fi descoperit, cu această ocazie, adevărul despre originea mea socială «nesănătoasă». Am făcut-o din frică și cu un fel de dezgust pentru slăbiciunea mea. Căram în spate o falsă vinovăție, un balast – o duplicitate – așa treceam eu prin istoria acelor ani”.
În anii universitari se distinge ca un veritabil cercetător al literelor, apreciat mai ales de Tudor Vianu, astfel încât la absolvire rămâne ca asistent universitar. Este prezent cu articole în reviste și participă la diverse colocvii și sesiuni științifice. Izbutește chiar să plece în străinătate ca participant la asemenea reuniuni internaționale. Totul îl recomandă ca pe un intelectual de cea mai bună calitate și, în ciuda faptului că nu putea avansa pe linie profesională, niciodată nu a avut intenția de a rămâne în străinătate: „Eram de câțiva ani pe valul unei semi-liberalizări, comunismul părea să cedeze în fața valorilor, să dea drumul oamenilor să călătorească ușor, din Occident începuseră să vină cărți, dar și unele produse mai… de lux, cenzura se atenuase, arestările încetaseră și închisorile se goliseră, speram cu toții într-o «față umană» a comunismului care, în fond, în România, a fost mai mult o… «fata morgana» […] dar progresul în liberalizare din perioada 1962-71 a fost jugulat. Progresia cultului personalității și a naționalismului demagogic și delirant a fost rapidă și coșmarescă”. Sub aceste auspicii se produce și întârziatul debut editorial, lupta cu cenzura constituind un adevărat calvar pe care îl relatează în detalii. Acesta este cadrul social și politic în care se dezvoltă personalitatea lui Gelu Ionescu. El resimte întreaga „strângere de șurub” ca pe o opresiune directă asupra individualității sale și aidoma lui a nenumărator altor intelectuali. Totul duce la un grad de insuportabilitate care îl decide să rămână pentru totdeauna în Occident. Acolo unde totul trebuia luat însă de la capăt, fiind nevoit a-și schimba profesia, devenind dintr-un cadru didactic universitar, om de știință deci, un ziarist, întrucât i se oferă șansa de a lucra la Radio Europa Liberă: „Am lucrat la Europa Liberă exact 12 ani, de la 1 iulie 1983 și până la mutarea definitivă a postului de radio la Praga, în iunie 1995 […] Schimbasem țara, schimbasem profesia, trebuia să-mi schimb și stilul, la care trudisem vreo 20 de ani…” Această schimbare constituie de fapt drama sa individuală, a uni intelectual care nu s-a putut realiza în propria țară.
Memorialul lui Gelu Ionescu este astfel o tensionată mărturisire de sine, nu a unui ratat, ci dimpotrivă a unui om ce-și dobândește libertatea și odată cu aceasta șansa împlinirii, însă într-un alt mediu decât cel în care și-ar fi dorit să trăiască. Își devoalează biografia fără nici un soi de resentiment, însă cu infinită repulsie față de sistemul social în care anumite categorii sociale – bunăoară cea din care însuși făcea parte – erau discriminate pe nedrept, opresiunea politică impunând un mod de viață restricționat și obtuz.
Evocările sale, subiective nici vorbă, au o mare încărcătură nostalgică și în același timp sunt lucide zugrăviri ale realităților mediului în care a fost silit să-și ducă viața. Portretele prietenilor apropiați sunt luminoase (Matei Călinescu), profilurile colegilor de la Europa Liberă, pe cât de succinte pe atât de pitorești (Emil Hurezeanu „bun vorbitor, dar și cu o sensibilitate vulnerabilă și de aceea capricioasă”; Vlad Georgescu „calm, serios, având o veșnică melancolie în priviri, totuși amator de glume, de veselie și destindere”; Ion Dumitru „entuziastul editor fără noroc”; Ion Ioanid, Ioana Măgură-Bernard, Șerban Orăscu, Sorin Cunea și ceilalți), dar mai ales figurile cuplului Virgil Ierunca și Monica Lovinescu domină peisajul exilului românesc. Caracterizările lor sunt exacte în definirea profundă a caracterului particular: „România lui Virgil Ierunca e o utopie alcătuită din două teritorii, vopsite în două culori – albul și negrul: cea pe care el o crede eternă și inalterabilă, cu valorile ei îmbrățișate cu și fără spirit critic, și cealaltă, strivită de ocupația comunistă, producând dezastre și mai ales demisii ale unor intelectuali, demisii pe care autorul le prevedea sau, dimpotrivă, nu le aștepta, teritoriul urât, jalnic sau criminal al politrucilor, ticăloșilor, al lichelelor sau al lașilor […] Virgil Ierunca vrea să-și construiască posteritatea (falsă, de fapt) a unuia care nu s-a înșelat, aruncând în foc dovezile contrare”. În evocarea Monicăi Lovinescu e multă afecțiune: „Îmi este imposibil să-mi amintesc cum și unde am întâlnit-o pentru prima oară pe Monica Lovinescu. Dar am amintirea vie a unei conversații ce a avut loc în august 1978, în Jardins du Palais Royal. Eram foarte frământat, nu mă puteam decide să rămân definitiv la Paris, rămânere pe care unii prieteni mi-o recomandau, alții se păstrau într-o caldă rezervă, asigurându-mă de ajutorul ce mi-l vor da, o dată decizia luată. Monica Lovinescu făcea parte dintre aceștia din urmă; îmi amintesc bine, era multă simpatie în tonul ei și multă comprehensiune în atitudine. Țin minte de atunci figura sa smeadă și expresiva sa privire «rotundă» și inteligentă. Sunt aproape sigur că nu atunci o cunoscusem, ci mai înainte. Am fost întotdeauna frapat de fizionomia ei foarte românească și de felul său de a se purta oarecum discret teatral și desigur, foarte atașant, aș spune chiar fratern”. Dar cu totul memorabile apar paginile în care sunt relatate momentele petrecute în compania lui Eugen Ionescu, dezvăluindu-i cu discreție și rafinament de observator al psihologiei, viața particulară, cea comună, cea de toate zilele. De reținut pentru o posibilă monografie biografică a acestuia, paginile febrile, emoționante în care este descrisă moartea și mai ales toate preparativele pentru înhumarea dramaturgului, un tablou insolit pe care nu l-am întâlnit la alți evocatori ai momentului aceluia unic, surprins cu anume perspectivă grotescă: „Sună la ușă de la pompele funebre, e aproape ora 9 – și apar cinci oameni care, în prezența noastră, încep preparativele. Pun capacul pe sicriu, pe el stă scris – tot pe o plăcuță de alamă – Eugène Ionesco, 1909-1994. Ieșim din cameră ca să facem loc cioclilor, care scot cu greutate sicriul masiv, ușile sunt strâmte, culoarul la fel. Ajung spre ieșirea din apartament, sicriul trebuie înclinat într-o parte ca să poată fi scos pe ușă – unul din ciocli îl prinde cu o curea groasă ca să țină la înclinare și greutate – îl ridică și, cu greutate încearcă să scoată sicriul mare din casă. Ceilalți patru fac mari eforturi de susținere. Chiar în prag, după nici o jumătate de metru de înaintare, cureaua de susținere se rupe – sau se desface – și pentru un moment sicriul e gata să cadă – ar fi și căzut dacă nu l-ar fi susținut cei doi oameni din spate, cu mare efort. Un moment de emoție la noi toți – chiar o exclamație a cuiva – a fost ca și cum nu ar fi vrut să iasă din casa lui; infirmierul spunea mai târziu că asta a fost cea din urmă blague a Domnului Eugen…”, și așa mai departe, pe aceeași tonalitate, revelând parcă un spectacol absurd semnat de marele dramaturg.
O altă evocare memorabilă, tot prin absurdul ei, este cea a găzduirii lui Gelu Ionescu, participant în țară la sărbătorirea lui Tudor Vianu, pentru sejurul bucureștean, într-o vilă somptuoasă, de o eleganță aparte: „Brusc mi-a venit să întreb:/ – A cui a fost această casă?/ Mi s-a răspuns prompt:/ – A lui Gheorghiu-Dej, mi-a spus doamna, cu un aer de mândrie stânjenită, de umilință orgolioasă, de nemulțumire (pe care nu o înțelegeam). Am rămas cu gurile căscate – domnul Heitmann, Mircea (care ne așteptase) și cu mine. / – Aici a și murit, de altfel – continuă doamna – vă pot arăta și apartamentul lui… Iar camerele dumneavoastră sunt la etaj, numai să vi le alegeți […] Și așa s-a făcut că o odraslă burghezo-moșierească a locuit în casa sângerosului dictator care a comunizat și rusificat România… Nici nu știu cine s-o fi răsucit în mormânt: bunicul meu sau răposatul de la Parter?”
Dominant eseistice, memoriile lui Gelu Ionescu conțin și numeroase comentarii, să le zic așa, de ordin teoretic. Iată, bunăoară, caracterizarea specificului ziaristicii radiofonice în care el s-a exercitat: „Ziaristului de radio i se cere în plus și suplețe, capacitatea de a trece de la un subiect la altul cu ușurință și aplomb. O maximă inteligibilitate «orală» așadar: aș spune că poți formula două idei într-o frază destinată cititului dar, când scrii numai pentru a fi ascultat, sunt necesare două propoziții simple pentru o singură idee”. Este și un fin observator al fenomenului social de după decembrie 1989 când revine în țară de mai multe ori: „Marea urgență a culturii române este aceea de a umple IMENSELE goluri de la baza ei: lipsa dicționarelor, enciclopediilor, lexicoanelor, bibliografiilor, tratatelor, a edițiilor de texte integrale pentru clasici, publicarea arhivelor și documentelor, republicarea cărților fundamentale, de referință; modernizarea marilor biblioteci și conectarea lor la rețelele internaționale; refacerea integrală a setului de manuale școlare în cât mai multe alternative. Drept este că din aceste puncte de vedere, lipsurile sunt vechi, de dinainte de 1940 – și că regimul comunist a făcut și ceva bun – și anume au fost traduse multe opere importante din bibliografia universală”.
Prin toate acestea, Gelu Ionescu rămâne mereu un împământenit al României: „Nici un moment nu m-am gândit să mă despart de cultura română. Pur și simplu în ea exist, la ea raportez întreaga mea viață”.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg