Consiliul
Județean Cluj
O castană la picioarele lui Cioran

„femeia care scrie despre Cioran”
Dacă nu publica în anul 2000 volumul Pentru nimic în lume, apărut și în românește cu subtitlul O iubire a lui Cioran (traducere din germană de Nora Iuga, București, Est, 2005) cred că nu aș fi știu nimic despre o doamnă din Germania, pe numele ei Friedgard Thoma. Așa, citind volumul ca să mă dumiresc ce e cu iubirea celui care a părăsit Coasta Boacii, am aflat că doamna din Germania, autoarea cu pricina (nu știu ce o mai fi scris și nici nu sunt dornic să aflu) a studiat filosofia, este căsătorită, a făcut cunoștință cu Cioran prin 1979, dar înainte de asta s-a îndoit, cu entuziasm, după cum însăși o spune, de aforismele cioraniene: „Încă înainte de a fi făcut cunoștință cu el, ceea ce a a devenit în curând o obsesie și apoi o prietenie profundă (în accepțiunea lui asta însemna «complicitate»), am început să mă îndoiesc de aforismele lui”. Firește, doamna din Germania știe ce este aforismul și ne-o spune și nouă: „Îmi era clar că arta aforismului trebuia să strălucească nu prin adevăruri naive, ci prin pregnanța surprinzătoare a celor rostite”. În fine! Doamna din Germania îi scrie o scrisoare lui Cioran, așa, pentru ca marele scriitor să o citească în tihnă în mansarda lui din rue de l ‚Odeon, care, la Paris, ținea loc de Coasta Boacii lăsată la Rășinari! Așadar, doamna îi scrie lui Cioran, care îi și răspunde. La rândul ei, doamna din Germania nu și-a amânat prea mult răspunsul. O și mărturisește de altfel: „E lesne de închipuit că nu mi-am amânat prea mult răspunsul”. Cioran îi răspunde apoi cu aceeași promptitudine, ceea ce o încurajează pe distinsa doamnă să-i scrie nu oricând, ci în „Duminica de Carnaval”.
Prea puțin convins că volumul ar fi o mărturie despre „ultima iubire a lui Cioran”, îmi place să descopăr în cartea publicată de doamna din Germania motive și repere cioraniene. Pentru Cioran întâlnirea cu Friedgard Thoma contează în primul rând ca un test: „Bucuria de a vă fi cunoscut mi se relevă drept un test și chiar ca o lovitură de trăznet”. Mai mult, Cioran este absolut convins că „între noi nu există decât o prietenie intelectuală”. Dimensiune care filtrează realitatea relației și o impune în contextul unor cunoscute repere cioraniene.
În scrisoarea trimisă doamnei din Germania la 20 martie 1981, de la Dieppe, Cioran se referă la celebra sa mansardă, un loc de refugiu și de retragere din mișcarea citadină: „La Dieppe (climat: Polul Nord) am o mansardă unde mă retrag din când în când ca să scap de coșmarul parizian. Din nefericire nu pot lucra aici (de altfel nici la Paris)”. Nu este vorba doar de izolare. Vorbind de Coasta Boacii, scriitorul consideră spațiul de la Rășinari locul înalt de unde poate privi oamenii și satul nu atât cu un aer de superioritate, cât, mai ales din dorința de a percepe întregul și de a raporta omul la acest întreg. Friedgard Thoma amintește, de altfel, celebra mansardă pariziană, cu urcarea aproape inițiatică, urmându-l pe Cioran, a celor 95 de trepte: „Curioasă și conștientă că trăiesc un moment istoric, urc în urma lui Cioran cele 95 sau mai multe trepte până sus într-o mansardă minusculă” (s.n.). Doamna a avut răbdarea să numere treptele, reținând doar 95 dintre ele, și cifra merită atenția prin asocierea celor două numere impare, nelipsite de semnificații simbolice. Cifra nouă, mă convinge un Solas Boncompagni în cartea sa Lumea simbolurilor, este un „număr magic”, care îl „marchează printr-un semn caracteristic pe novice”. Pe de altă parte, un binecunoscut dicționar de simboluri menționează că, „fiind ultima cifră în șir, numărul nouă anunță în același timp sfârșitul, dar și începutul unui nou ciclu de nouă numere”. După același Solas Boncompagni, cinci este un „simbol al omului”, cinci fiind „și părțile care alcătuiesc ființa omenească: brațele, picioarele și capul, toate unite cu trunchiul”. Și încă un amănunt! Pe „ușa de la intrare reține atenta Friedgard Thoma – stă scris cu pixul pe un bilețel numai numele de familie al prietenei lui: Boué”. Numele de familie! Într-una dintre scrisori Cioran se referă la prenumele său, la care, după cum mărturisește de altfel, a renunțat, ca o sugestie că renunță la ceea ce este intim, circumstanțial și convenție impuse personalității sale: „După cum v-am mai spus am renunțat de mult la prenumele meu. Toți prietenii mei folosesc numai numele meu de familie”. Prenumele este necesar doar în în relațiile oficiale. Dându-i doamnei adresa, Cioran nu uită să îi atragă atenția: „Prenumele este indispensabil”.
Pentru Cioran scrisoarea se dovedește prilej pentru a exagera teatral și de a pune realitatea sub semnul unor repere culturale. El invocă Paradisul, suferă exagerat din cauza depărtării de femeie, își asumă chiar condiția unui lepros: „De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la Dumneavoastră și nu mă pot gândi la nimic altceva (…). Aș vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu Dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele”. Autorul se refugiază de multe ori „în minte”, acolo unde realul se concretizează în secvențe și în semnificative scene, niciodată cu adevărat trăite. Se simte la Cioran un joc, dar acest joc nu este doar cu doamna din Germania, ci, după cum însăși Friedgard Thoma o spune, „cu închipuirea”: „Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd mințile. Am discutat prea mult și am înțeles dependența mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aș vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră”.
Gânditorul are o mare plăcere să fie teatral: „Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată nu am vărsat atât de multe (!). Fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu mai înțeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face și mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine ați devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârși întâlnirea noastră. Aș vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă și să plâng toată ziua”. În gesticulația sa el nu ocolește lecturi și motive. Într-o scrisoare din 17 iulie 1981: „Tocmai am recitit scrisoarea dumneavoastră îmbibată de poezie-și am plâns (plâng atât de mult de când Vă cunosc). Ieri am citit un citat din Maity Upanischad: Corpul nostru ar fi o «masă de lacrimi». Acum patru luni, înainte de prima Dumneavoastră întâlnire aici, nu aș fi putut să confirm această afirmație din proprie experiență. Ce trăsnaie, ce frumos, ce neobișnuit! De când mă știu am încercat să mă eliberez de «Creatură». Starea de a fi singur era religia mea. Și, într-adevăr, eu m-am simțit întotdeauna singur – firește cu unele excepții: cea mai ciudată e cea de acum”. Și Cioran continuă netulburat: „Ați devenit centrul vieții mele, zeița unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire și nefericire întâlnită vreodată”. Scriitorul nu are nicio reținere și doamna din Germania nu poate fi decât încântată și convinsă de iubirea lui Cioran: „Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aș dori să mor împreună cu dumneavoastră cu o singură condiție: să fim puși în același sicriu. Firește trebuie să fiți și Dumneavoastră de acord și să renunțați pe veci la liniște… Aș avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse”. Uneori Cioran își exprimă uimirea prin gesturi împrumutate (își duce mâinile la cap atunci când aude ceva de la Friedgard). În relația cu doamna din Germania Cioran pozează de multe ori și faptul este remarcat: „La Gara de Nord, gara terminus stătea Cioran la capul peronului ca un tablou înrămat și mă aștepta într-o atitudine de tragedie antică, adică rigid”.
Friedgard Thoma reține totuși că Cioran îi recunoaște un incontestabil merit: „De altfel era convins că într-o bună zi aveam să să desăvârșesc o carte despre el, da, în această calitate m-a prezentat tovarășei lui de viață: drept femeia care scrie despre Cioran”.
Autoarea își amintește „aforismul castanei” din Despre neajunsul de a te fi născut, pe care îl și transcrie, de altfel. Fiindcă fragmentul mi se pare semnificativ pentru atitudinile cioraniene, el se cuvine menționat: „Pocnetul spargerii ei, ecoul pe care îl trezise în mine și o tulburare ce nu putea avea nicio legătură cu un incident atât de derizoriu m-au cufundat în miracol, în beția definitivului, de parcă nu mai existau întrebări ci doar răspunsuri”. Gânditorul este atent la incidente derizorii, dar este interesat de expresie, fiindcă „stări interzise cer expresii ne-naturale”. Or, cartea pe care o scrie Friedgard Thoma este în ultimă instanță o carte despre Cioran, înregistrând expresiile mai mult sau mai puțin teatrale ale filosofului.