Cu riguroasa sa cultură, Rudolf Bultmann ne-a obișnuit să fim rezervați în privința izvoarelor privind istoria lui Isus. El a și scris că „despre viața și personalitatea lui Isus nu mai putem cunoaște ceva, căci izvoarele critice nu s-au interesat de acestea, în rest sunt foarte fragmentare și copleșite de legendă, iar alte izvoare asupra lui Isus nu există” (Rudolf Bultmann, Jesus, Mohr Siebeck, Tübingen, 1926/1951, p.10). Dar deja elevii săi au trebuit să corecteze pesimismul.
Este clar că au fost rezultate în cercetarea istorică a lui Isus nu numai de la Reimarus, trecând prin Hegel, la Ernst Renan, și după aceea, până la Ben-Schorin (Bruder Jesus, 1967), pe care le-am consemnat în alt loc (vezi A. Marga, Religia în era globalizării, 2005). Chiar sub ochii noștri au sporit cercetarea și rezultatele. Scrieri precise, cu noutăți certe, au apărut în ultimele trei decenii. Le amintesc pe cele care, în opinia mea, au împrospătat opticile – E. P. Sanders, The Historical Figure of Jesus (Penguin Books, London, 1995); David Flusser, Jesus (The Hebrew University Magnes Press, 1997); Joseph Ratzinger (Benedikt XVI, Jesus von Nazareth, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2007-2012); Shimon Gibson, The Final Days of Jesus (Lion, Oxford, 2009); Jean Christian Petitfils, Jesus (Fayard, Paris, 2011); Werner Dahlheim, Die Welt zur Zeit Jesu (C. H. Beck, München, 2013) – pe care le-am și comentat cu diferite prilejuri.
Dar a rămas mereu deschisă întrebarea: este posibilă o biografie a lui Isus? Unii învățați s-au îndoit, motivând că sursele nu sunt sigure, iar Isus are o natură pământeană și divină. Numai că se poate spune și în cazul cercetării altor subiecte că sursele nu sunt pe cât și cum se dorește. Or, la drept vorbind, despre Isus sunt mai multe informații decât despre oricare dintre personalitățile lumii antice, ale căror biografii preocupă. Oricum, abia o biografie este lămuritoare pentru credinciosul creștin.
Biblistul de extraordinară formație și rară cultură, Gianfraco Ravasi, ridicat de Benedict al XVI-lea la rang de arhiepiscop și, în foarte scurt timp, de cardinal, ne spune că în cazul lui Isus dificultatea unei biografii ține de faptul că relatarea istorică se intersectează continuu cu credința. Faptele istorice sunt preluate de izvoare înăuntrul teologiei. Dar acceptă, din capul locului, teza lui Marie-Joseph Lagrange (Histoire ancienne du canon du Nouveau Testament, 1933): ceea ce putem reconstitui ca viață a lui Isus se află în Evanghelii.
În acest înțeles, Gianfranco Ravasi a dat Biografia di Gesu. Secondo i Vangeli (Rafello Corina Editore, Milano, 2023), care continuă o serie de scrieri de răspândire universală cu titlul Viața lui Isus: Ludof de Saxonia (1474), Hegel, Ernst Renan, Giovanni Papini, Mauriac, Luiggi Santuicci, Saramango. L-aș adăuga pe Deepak Chopra, cu romanul „anilor sincopă” în relatările despre Isus (Jesus. Histoire d’une ilumination, Guy Tredaniel, Paris, 2010), în care un om devine capabil de miracole și schimbă, prin viața și învățăturile sale, lumea.
S-ar putea replica invocând faptul că se adaugă deja la Evanghelii și alte izvoare pentru reconstituirea vieții lui Isus – atât scripturale, cât și arheologice, în mod sigur. Gianfranco Ravasi face uz de ele, inclusiv de intuiții din evangheliile necanonice. Dar izvoarele sunt discuție aparte.
Focusul cărții lui Gianfranco Ravasi este altul. El vrea să dea o biografie a lui Isus ce „păstrează echilibrul delicat pe muchie între credință și istorie” (p.15) punând în valoare izvoarele existente, dar și interpretările date pe parcursul timpului, în ceea ce au intuit. Muzica, pictura, literatura sunt folosite amplu, cu excepțională cultură, dar nu pentru a stabili fapte, ci ca intuiții ce pot duce la fapte.
Sub aspect istoric, totul pleacă de la acțiunea apostolului Pavel, convertit la Isus (aprox. 40 d.H.) și aflat în Efes, cu prima Epistolă către Corintinieni (anul 57 d.H.). În epistolă, apostolul a scris: „Căci înainte de toate v’am predat ceea ce și eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi; și că i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece;…la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme mi s-a arătat și mie” (Cor I, 15, 3-8. Citatele biblice le iau din traducerea lui Bartolomeu Anania). De aici au plecat creștinismul și Noul Testament.
Pavel a formulat primul Credo al creștinismului. Acesta a fost urmat de Credo-ul lui Petru și apoi de altele. Ceea ce s-a petrecut între nașterea lui Isus și înviere (resurecție) a fost captat în Evangheliile ce au urmat. „Vestea cea bună”, consacrată în cristologie sub cuvântul grec „kerygma”, a fost preluată de Luca, care a reafirmat formula lui Petru: „Isus este Fiul lui Dumnezeu”, „Domn al tuturor”, care a poruncit discipolilor să mărturisească celorlalți ceea ce au văzut. Pavel a vorbit în noi epistole de „Fiul lui Dumnezeu, cel din sămânța lui David născut după trup, iar după duhul sfințeniei, rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere dintru’învierea din morți, Iisus Hristos, Domnul nostru, prin care noi am primit har și apostolie, pentru ca’ntru numele Său să fie credința adusă la ascultare la toate neamurile” (Epistola către romani, 1,3-5). Kerygma a căpătat astfel forma ce avea să se transmită posterității și lumii.
Din relația dintre factualitatea istorică și kerygma s-au alimentat multe interpretări. Bruno Bauer a inaugurat punctul de vedere după care, istoricește, Isus nu ar fi existat, fiind de fapt o creație preoțească, din nevoi ale Bisericii începuturilor. Târziu, Mussolini a preluat susținerea, iar, azi, unii „progresiști” perorează la fel. Rudolf Augstein, eruditul fondator al revistei „Der Spiegel”, a reprezentat ideea că imaginile despre Isus nu au de a face cu Isus al istoriei (Rudolf Augstein, Jesus Menschensohn, DTV, München, 2003, p.8). Ele ar trimite la altceva.
Gianfranco Ravasi cheamă la a face ordine în ceea ce privește faptele, ipotezele și analizele, căci circulă multe afirmații fără probe. El pune capăt fabulațiilor despre inexistența istorică a lui Isus, arătând că nu au nici un suport, și localizează, cu argumente solide, existența în timp și spațiu a lui Isus din Nazaret. Autorul formidabilei cărți Biografia di Gesu. Secondi i Vangeli își asumă că „în fapt, unica biografie istorică posibilă a lui Isus este aceea care va rezulta din Evanghelii: în acestea, însă, cele două fire, al istoriei și al credinței, sunt așa de împletite încât nu pot fi ușor delimitate și izolate” (p.20). Pentru însăși temeinicia credinței, ele se cer lămurite în însăși împletirea lor.
Personal, nu aș avea siguranța că nu vor apărea, așa cum au apărut în ultimele decenii, noi probe scripturale și arheologice cu privire la lumea din timpul lui Isus. Cercetările de azi sunt multe. Firește că, în virtutea structurii, conținutului și a împrejurărilor scrierii lor, Evangheliile au dat și vor da linia directoare a biografiei lui Isus. Dar noi date vor apărea. În definitiv, este de acoperit cu cercetări și perioada scursă de la cuvântul adolescentului Isus în sinagoga din Nazaret, la nunta din Cana Galileii, la care participă cu aproximativ douăzeci de ani mai târziu, ce este luată ca început misionar. Oricum, Isus nu a fost nicidecum „invenție a Bisericii originare”! De pe terenul istoriei, Isus s-a înălțat în centrul credinței și al umanității.
Continuându-se celebra New Quest of the Historical Jesus, prin care în anii cincizeci John A. T. Robinson a relansat căutarea lui Isus istoric, s-au putut stabili, scrie Gianfranco Ravasi, elementele continuității și discontinuității istorice ale lui Isus în raport cu iudaismul, încât se poate vorbi de un „Isus sub aspect istoric, evreu, și de un Isus sub aspect istoric, creștin” (p.34). Un sociolog german a și arătat, prin studiul culturii locurilor și timpului, că personalitatea lui Isus ține de datele acestei culturi (Gerd Theissen, Jesus als historische Gestalt. Beiträge zur Jesusforschung, Vandenhoeck, Göttingen, 2003). Iar Evangheliile atestă cum „creștinismul intră în scenă ca religie în care istoria și credința nu se resping, ci coexistă, oarecum așa cum se petrec lucrurile deja în religia Vechiului Testament ” (p.34).
Nu numai că bazează biografia lui Isus pe Evanghelii, dar Gianfranco Ravasi lămurește însăși geneza Evangheliilor. El spune că „înainte de a urma acele patru Evanghelii și reprezentarea lor a lui Isus, în care memoria istorică se fondează cu vestea bună a credinței (l’annuncio di fede), dorim să reconstruim cum s-au format ele și s-au constituit într-o carte” (p.35). O face reasumând de fiecare dată cercetările de până la el, efectiv o cuprinzătoare bibliografie, și readucându-le la interogațiile cele mai actuale.
Totul a izvorât din Isus din Nazaret, căruia i se poate stabili acum „cartea de identitate”. Astfel: nume: Jeshua (Domnul salvează); paternitate legală: ben-Josef (fiul lui Josef); maternitate: Myriam; locul nașterii: Bethlemul Iudeii; data nașterii: probabil în jurul anului 6 î.e.n.; domiciliul: Nazaret în Galileea, apoi fără domiciliu; starea civilă: celibatar; profesie: tâmplar, apoi rabin ambulant și vindecător; semne particulare: niciunul (p.35-36).
De aici încolo, Gianfranco Ravasi identifică pragurile înaintării lui Isus (p.37) spre gloria în istoria lumii: la origine o ființă umană în istorie, care predică și susține activitate publică în Galileea, apoi în Iudeea; în cele din urmă, moartea prin crucificare la Ierusalim; un eveniment misterios – istoric și teologic, cu multe sensuri – care este învierea sa; bucuria discipolilor săi, care răspândesc vestea cea mare în lume; kerygma este transmisă evreilor și păgânilor, care dezvoltă diferite lecții proprii de cateheză: experiența Paștelui lui Cristos face ca faptele istorice să fie preluate într-o interpretare; se creează astfel un veritabil fluviu printre oameni, iar când acest fluviu începe să irupă, se naște primul text scris – ce duce în cele din urmă la Evanghelii; zicerile lui Isus sunt reținute în Loghia, care va fi vestita sursă numită mai târziu Quelle; pe ea se bazează Evangheliile sinoptice; acestea încep cu Marcu, pe care Matei și Luca îl amplifică, iar Ioan ridică totul la alt nivel.
Se impune evocată din capul locului pledoaria lui Granfranco Ravasi pentru a se asuma „calitatea specifică a evangheliilor într-un punct de echilibru delicat. Pe de o parte, trebuie evitată Scila mitului a teologiei pure și simple, de parcă ar fi tratate speculative; pe de altă parte, trebuie să evităm Caribda istoricității absolute, de parcă ar trebui să reconducă la genul manualelor de istoriografie sau al biografiilor științifice” (p.38). În alți termeni, sunt de evitat deopotrivă „apologetica” și „istoricizarea” (p.155-156), observând nucleul istoric în relatări înrădăcinate în tradiții de viziune.
„Evanghelion” este, de altfel, un gen ce pleacă de la istorie pentru a aduce „vestea bună” (p.39), iar Evangheliile aceasta fac. Ele reiau o tradiție ebraică („basser”) în termeni grecești, apoi latini („annuncio”), pentru a exprima în cele din urmă ceea ce s-a numit „incarnazione” – „transpunerea spiritul lui în carne”.
Prototipul viziunii este deja în cuvântul adolescentului Isus în sinagoga din Nazaret, când citea din Isaia (61, 1-2): „Duhul Domnului e peste Mine, pentru că el M-a uns”. Luca a confirmat evenimentul și citirea acestui pasaj: „Duhul Domnului e peste Mine, pentru că El m’a uns; El M’a trimis să le binevestesc săracilor, să-i vindec pe cei zdrobiți la inimă, robilor să le vestesc libertate și orbilor vedere, pe cei asupriți să-i trimit în libertate și să vestesc anul bineprimit al Domnului” (4,18).
Aceeași rafinată distincție, dar și corelare, între istorie și credință, Gianfranco Ravasi o aplică în cercetarea pe rând a Evangheliilor canonice. El începe cu Marcu, luat ca fiu spiritual al lui Petru, spre deosebire de altă tradiție, care îl ia ca asistent al lui Pavel. Marcu este socotit un apropiat , poate colaborator, al lui Matei. Oricum, Marcu redă optica lui Petru asupra a ceea ce apostolul a trăit în apropierea lui Isus, culminând cu celebra identificare: „Tu ești Mesia”, și cu reacția lui Isus, care lasă în față preocuparea sa pentru suferința umană. Impresia crucificării a fost resimțită adânc de Marcu, care a și preluat „secretul lui Isus” din reflecția centurionului roman la răstignire: „Cu adevărat , acest om a fost fiul lui Dumnezeu!” (15,39). Misterul este dezvăluit de Marcu în deschiderea Evangheliei sale (p.60), ce începe cu vocea divină ce vine din înălțimi: „Tu ești Fiul meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (1,11). Evanghelia aduce vestea într-o tradiție mesianică.
Așa cum arată diferite vestigii antice ajunse până în zilele noastre, încheierea Evangheliei după Marcu a fost modificată eclezial, sub impresia aparițiilor pascale redate de alte evanghelii. Sfârșitul pare să fi fost, scrie Gianfranco Ravasi, mai reticent sau, poate, cel al constatării mormântului gol (p.50). Interesant, formula din urmă este reluată recent: „realitatea este că nu există explicație istorică a mormântului gol, în afara cazului în care adoptăm interpretarea teologică, învierea” (Shimon Gibson, Final Days of Jesus, p.165). Rămâne astfel fiecărui om să cugete.
În schimb, evaghelistul Matei a fost martor la evenimente și a scris Evanghelia sa după căderea Ierusalimului sub romani (anul 70). El cunoștea mai bine tradiția iudaică, încât intercalează destule fragmente vechi-testamentare și dă o Evangelie ce a deschis noi orizonturi asupra lui Isus, în multe direcții. Matei s-a adresat evreilor, dar și păgânilor, creând anume tensiune cu iudaismul timpului (p.67), care, se știe, era restrictiv.
În Evanghelia după Matei, se dă pondere mai mare Predicii de pe munte, se scoate în evidență continuitatea lui Isus cu iudaismul (p.70). Isus este profilat ca „Tora vie” (p.72). Matei dă extensie parabolelor, dar și depășirii lor de către Isus (p.80-81). El face din Petru „piatra” de temelie a Bisericii (p.82), leagă Biserica de iertare (p.85) și lansează ideea celei de a doua veniri a lui Isus (parousia) (p.86). Matei îl consideră pe Isus „Judecător” suprem (p.87) și exploatează cristofania din Galileea.
Al treilea evanghelist, Luca, vine dintre discipolii lui Pavel, de care era legat pastoral, și dă Evanghelia sa, dar și Faptele apostolilor, ce se încheie cu puțină vreme înainte de omorârea lui Pavel la Roma. El dă o evanghelie redactată conștient (p.94) pentru a convinge de „deplinătatea lui Isus”, având ca destinație creștinii de matrice păgână instruiți (p.50), care doreau să cunoască fundamentele credinței lor și se întrebau asupra refuzului poporului lui Israel de a-l recunoaște pe Isus ca Mesia. Luca știa ce a scris Marcu și cunoștea sursa Q (p.93). El l-a prezentat pe Isus ca ființă activă, plină de viață în istorie, ceea ce atât de exigentul Kierkegaard avea să laude.
Luca amplifică istoria copilăriei lui Isus (p.96), îl prezintă pe Isus în cadrul forțelor istoriei de atunci (p.97), accentuează realitatea istorică a lui Isus, duce ascendența lui până la Adam și privește istoria în cheie religioasă (p.98). Și el ia ca punct de plecare cuvântul adolescentului Isus în sinagoga din Nazaret (p.99), lărgește misiunea lui Isus raportându-l la profetul Ilie și alți profeți, critică recursul la parabole (8, 4-15) și preia doar parabola semănătorului (p.100). Luca reține noi date din drumul lui Isus la Ierusalim, duce mai departe ideea „noii alianțe” (p.104), pe care Dumnezeu ar fi încheiat-o cu poporul lui Isus. Luca a și lansat teme majore în creștinism – iubirea, Isus Hristos, Domnul, ultimul profet, bucuria, sărăcia, rugăciunea, istoria mântuirii – și, prin această mijlocire, în cultura universală.
Evanghelistul cel mai teologic, Ioan, este identificat cu cineva cunoscut de sacerdoții iudaismului de atunci de la Ierusalim (p.119), martor ocular la toate evenimentele din ultimele zile pământești ale lui Isus. De altminteri, o carte (Jean Christian Petitfils, Jesus, Fayard, Paris, 2011) îl identifică pe evanghelistul Ioan cu un om înstărit, proprietar al casei în care a avut loc Cina cea de taină și al grădinii Ghetsimani, o personalitate de vază, adeptă a lui Isus, la care Isus zăbovea în Ierusalim. Gianfranco Ravasi îl vede ca un probabil discipol al lui Ioan Botezătorul (p.120), legat cumva de cercurile de la Qumran.
În orice caz, evanghelistul Ioan dă o abordare istorică acompaniată de o interpretare religioasă a evenimentelor (p.120). „Istoria lui Isus e văzută ca un simbol al unei realități superioare: orice eveniment conține în sine dimensiuni ce trebuie descoperite prin credință” (p.121). Evanghelistul dispune de surse în plus, proprii, și se concentrează asupra timpului petrecut de Isus la Ierusalim. Este un evanghelist-scriitor, care folosește multe cuvinte ebraice, teolog capabil să pună chestiunile în cuvinte simple (p.122). Evanghelia sa este concepută ca text misionar pentru creștinii evrei rezidenți în Asia Mică și păgânii de cultură greacă (p.123). De aici opoziția majoră în care pune „lumina” și „întunericul”, pereche metaforico-conceptuală ce atrage și astăzi.
Semnele misterului cristic – Cana Galileii, învierea lui Lazăr etc. – sunt reliefate pe larg în Evanghelia după Ioan. Autorul ajunge de altfel la chestiuni dintre cele mai profunde. Ioan tratează învierea – inclusiv scena cu „noli me tangere (nu mă atinge)!”, ce implică „realitatea transcendentă” a Înviatului (p.137). El pune întrebarea la care și cei mai mari teologi din zilele noastre (vezi Joseph Ratzinger, Jesus von Nazareth) au căutat răspuns: „De ce credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu?” (p.138). Ioan deschide discuția despre gloria lui Isus, pe care îl vede Domn, Mântuitor (p.139). Aici, în evanghelia a patra, „Eu sunt”, formula din Vechiul Testament, este plasată în exprimările lui Isus (p.140), iar Biserica este socotită locul în care triumfă iubirea lui Cristos.
Explicațiile date emergenței evangheliilor sinoptice, plecând de la fapte istorice și semnificarea lor teologică, sunt completate de Gianfranco Ravasi cu micromonografii („Copilăria”; „Cuvintele sale”; „Mâinile”; „Procesul și condamnarea”; „Învierea”; „Evangheliile apocrife”) în aceeași optică a distincției și corelării istoriei cu semnificarea teologică. În fiecare, se aduc la zi date și clarificări și se conturează interpretări nuanțate.
Nașterea și copilăria lui Isus sunt privite înăuntrul situației în care evangheliștii, desigur în grade diferite, au dat mai puțină importanță istoriografiei, fiind preocupați de nivelul teologic (p.149) într-o tradiție dominată de așteptarea unui Mesia. De aceea, „în realitate, nu sunt narațiuni gândite pentru sentimentele copiilor, ci pentru adulții credinței”, în legătură cu „așteptarea mesianică a lui Israel” (p.156). Descrierea istorică este subordonată teologiei.
Dupătoate mărturiile, Isus a fost un orator fascinant. „Din gura lui Cristos, predicator ambulant, au ieșit cuvinte care consolează și care neliniștesc, care convertesc și care condamnă, care justifică și care atacă. Ele ating teme foarte înalte, dar coboară și pe evenimente cotidiene. În primul rând Isus <vorbește deschis despre Tatăl> și despre ” (p.162). Subiectele sale sunt multe. Isus recurge la 35-72 de parabole pentru a vorbi despre Împărăția cerurilor, misiunea sa, mesajul său, mântuire și chiar despre persoana sa. Cuvintele sale despre ipocrizie, mizeria morală, obsesia îmbogățirii, raportarea fără simțire a bogaților la sărmani sunt aspre. Optica sa politică a fost reținută de Luca (22, 25-26) în cerința ca cel care guvernează să se considere servitorul celor guvernați.
Mâinile lui Isus au atins în acțiunile sale de vindecare oameni suferinzi de diferite boli – inclusiv de lepră și alte boli infecțioase. Giancarlo Ravasi urmărește în amănunt felul de a proceda al lui Isus și miracolele sale. „Într-un sens anumit, am putea spune că nu miracolul are de dovedit credința, ci credința este cea care face acceptat miracolul. Nu atât miracolul este cel care generează credința, ci dimpotrivă credința generează miracolul, așa cum este dovedit de faptul că adesea Cristos cere bolnavului să creadă în el înainte de a-l vindeca” (p.185). Și în cazul mâinilor lui Isus este nevoie de o abordare istorică ce poate capta aspecte psihologice, intenționale, chiar metafizice ale intervențiilor.
Procesul lui Isus este redat factual, dincoace de polemica simplificatoare dintre cei care îl acuză exclusiv pe Caiafa și cei care pun totul în seama lui Pilat din Pont. Noutatea adusă de Gianfranco Ravasi mi se pare cea a invocării de către Isus a lui Daniel (7, 13), care a vorbit de „Fiul omului” ce are anvergură mesianică și primește de la Cel de Sus misiunea de a conduce lumea, pe care Caiafa pare că l-a înțeles în succesiunea davidică (p.212-213), ceea ce a dus la gestul ritual al ruperii hainelor, cu consecința cunoscută. Iar Pilat, în interogatoriul luat lui Isus, a întrebat la un moment dat: „Tu ești așadar rege?”. Iar Isus a răspuns: „Tu o spui. Eu sunt rege. Pentru aceasta sunt născut și pentru aceasta am venit pe lume: pentru a mărturisi adevărul. Cine este din adevăr, ascultă glasul Meu” (p.227). Cu aceasta și ceea ce a urmat, scrie Gianfranco Ravasi – „Cristos a trecut prin terenul propriu omului, acela al limitei, al morții, al finitudinii, devenind frate al tuturor bărbaților și al tuturor femeilor” și devine referință universală.
Și învierea este adusă de Gianfranco Ravasi la o abordare istorică relativ nouă. Ea este un „eveniment complex” (p.233), redat deja de Evanghelii atât în limbaj istoric, cât și în limbaj teologic. „În substanța sa, Paștele lui Cristos este o realitate transcendentă și ca atare depășește pura verificare istorică” (p.233). Învierea intră în „experiența credinței”. Aceasta nu se lasă nicidecum echivalată cu vreo formă de „absență a realității istorice” – de gen fantezie, vis etc., cum se încearcă din nou de scientisme ale epocii. Ar fi complet greșită o asemenea echivalare. Limbajul evangheliilor este unul al „obiectivității” experienței pascale, iar Evangheliile rămân test al credinței. Ele conțin „o comprehensiune rațională și istorică”, încât „a crede și a înțelege se împletesc în mod complex și delicat și formează structura fundamentală a teologiei creștine” (p.237).
Distincția dintre „evanghelii canonice” și „evanghelii apocrife” este veche, dar se înțelege adesea rigid. Gianfranco Ravasi extinde izvoarele biografiei sale a lui Isus spre a capta ceea ce Augustin remarca: „ignorăm complet care-i putea fi fața”, cum arăta fizic Isus. Au fost răspunsuri opuse – aceea de a-l reprezenta pe Isus ca un om de desăvârșită simplitate (Origen) și aceea de a-l vedea conform Psalmului 45, ca „cel mai frumos dintre Fiii omului” (Părinții Bisericii). Azi are trecere o scrisoare apocrifă atribuită lui Lentulo, care îl vede pe Isus înalt, bine proporționat, ochi mari, albaștri, chip impresionant, corp mișcându-se cu grație.
Gianfranco Ravasi observă că apocrifele s-au preocupat de aspectul fizic al lui Isus și de relațiile sale cu cei din jur. Nu este însă vorba de a lua ca atare ce se spune în ele. Unele pot fi însă folosite nu ca stabiliri de fapte, ci ca intuiții – la rândul lor „apocrifele fiind dominate de puternicul simț al grandorii evenimentului creștin și de o conștiință vie a propriei identității creștine” (p.250). Ar fi, de altfel, normal ca identitatea creștină să fie asumată de om ca ceva adânc în viață.
Se poate discuta amplu Biografia di Gesu. Secondo i Vangeli, căci ea deschide numeroase teme. Important ar fi, însă, ca, dincolo de orice opinie, ea să se citească și să fie examinată precis.
Desigur, este dificil să enumeri complet înnoirile și deschiderile aduse de Gianfranco Ravasi. Ele sunt numeroase într-o carte pe un subiect care se dovedește mereu capabil de surprize – o carte de cotitură în cristologie.
De ce este de cotitură cartea Biografia di Gesu.Secondo i Vangeli? Motivele sunt multe și nu se reduc la faptul că este biografia personalității care a influențat cel mai mult istoria lumii, deși subiectul copleșitor în importanță ar fi un motiv suficient de a o prețui. Cartea exploatează până la capăt resursele culturii la care s-a ajuns. Cu lămuriri și explicații factuale, cu opțiuni, desigur, dar organic. Cu Gianfranco Ravasi înțelegi mai bine istoria lui Isus și istoria credinței în Isus.
În anii noștri, Joseph Ratzinger a dat prima monografiere a felului de a fi a lui Isus. Gianfranco Ravasi ne aduce la cea mai precisă înțelegere istorică a personalității lui Isus. Eminentul biblist, ebraist și cardinal dovedește că o cultură, inclusiv istorică, bine pusă la punct poate susține mai bine credința decât simple postulate sau ritualuri rupte de viață.
Creștinismul câștigă prin lămuriri și explicații, inclusiv istorice. Departe de a relativiza și coborî credința, într-o lume ce se umple, deocamdată, cu debusolare, derapaje și eșecuri, cercetarea istorică bine făcută îi poate da noi energii. Credința este chestiune de conștiință, de reflecție responsabilă, de cunoștință de cauză.