Multă vreme autorul italian Giorgio Bassani s-a aflat pe lista mea de așteptare. Cînd vedeam cotorul cenușiu al Romanului Ferrarei într-un anticariat sau într-o bibliotecă, îmi reactivam promisiunea de a da o șansă (și) autorului italian pe care mentorul studenției mele îl plasase pe o listă ideală. Tot pe o listă ideală, aceea a Canonului occidental, îl introduce și Harold Bloom, cu nuvela Bîtlanul. Curios, Bloom reține lucrarea de mică amploare (Cartea a V-a din Romanul Ferrarei), și nu extraordinarul roman Grădinile Finzi-Contini (Cartea a III-a din celebrul ciclu ferrarez), despre care avea totuși să scrie: „Cartea lui Bassani este de un patos terifiant, de o enormă elocvență și splendoare elegiacă”. Cinci cărți din sextetul Ferrarei sînt traduse minunat de Rodica Locusteanu – inclusiv Grădinile Finzi-Contini, reeditată în 2023 la Pandora M, în colecția Anansi clasic. Bîtlanul apare în românește în 1973 – la cinci ani după prima ediție italiană – în traducerea lui Florian Potra, la editura Univers, în celebra & rafinata colecție Meridiane. Ambii traducători semnează prefața și cuvîntul înainte ale acestor volume, scurte eseuri contaminate de pathosul & umanismul lui Bassani – reținem, mai cu seamă, micile anecdote biografice din textul ce acompaniază Bîtlanul, utile și în decriptarea romanului său exemplar.
Grădinile Finzi-Contini este cenotaful narativ al comunității iudaice ferrareze, care-și trăiește crepusculul în preajma și în timpul celui de-al doilea Război Mondial, în Italia lui Mussolini și a lui Ciano, apoi a teribilei Republici Salò. Frescă a „grădinilor” somptuoase (a peisajului, arhitecturii, geometriei noneuclidiene, a gorganelor etrusce cotropite de vegetație), cartea este și cronica – servită la rece și cu o pudoare de ființă moartă pe interior – a iubirii imposibile dintre narator și Micòl, fiica profesorului Ermanno și a Olgăi, proprietari ai domeniului Finzi-Contini și ai unui imperiu agricol ferrarez. Pe fundalul orașului aristocratic medieval, al luminii cărămizii fixate în ziduri și acoperișuri, în grădinile și pe colinele peisajului paradisiac, lumea, eliberată de ororile primului Război Mondial, trăiește într-un biotop multicultural, speicific Italiei – și unor vaste zone europene ale primei jumătăți de secol XX.
La Ferrara, prin 1933, rememorează naratorul, „datorită «clemenței» Ducelui, care în urma unei bruște revelații se hotărîse să primească la pieptul său orice «agnostic ori adversar de ieri»” (p.25), numărul evreilor înscriși la fascism crescuse la nouăzeci la sută! Asimilaționismul pare să funcționeze și – chiar dacă aud ce se întîmplă în Germania – evreii ferrarezi se simt protejați. Aici, în nordul Italiei, se vorbește și se scrie în dialec ferrarez, milanez, venețian sau iudeo-ferrarez. Credințele sînt celebrate sau luate în răspăr cu seninătatea pe care numai libertatea recent cîștigată ți-o dăruiește. Tatăl naratorului este medic, evreu modern, sportiv (cum a fost și tatăl lui Giorgio Bassani), voluntar în primul Război Mondial; îi disprețuiește, acuzîndu-i de haltud (fățărnicie) pînă la a-i considera antisemiți pe… evreii Finzi-Contini, bogătașii, neoaristocrații Ferrarei, care își ascund opulența după ziduri concentrice de apărare. Finzi-Contini, cu medici renumiți în familie, îl pierd, iată, pe Guido, primul născut, din rațiuni inexplicabile medical. Pe următorii doi copii, Alberto și Micòl, îi protejează, prin urmare, paranoic: micuții au profesori particulari și nu părăsesc domeniul decît pentru examenele anuale; sînt feriți de boli și de contactul cu ceilalți; înăuntrul zidurilor înalte, care izolează și evidențiază rangul proprietarilor, Alberto și Micòl au parc și pădure, și grădini de legume, și livezi, și fînare, și fermă de animale, și cabană de munte, plus palatul labirintic, unde fiecare membru al familiei posedă micul său apartament, dotat cu telefon propriu – o extravaganță, în epocă. Ei au sinagoga lor și locul lor în sinagoga celorlalți, posedă un monument funerar enorm & kitschos dn marmură de toate culorile etc. Plăpîndul, pacifistul Alberto și stedhaliana, pasionala lui soră, Micòl, evadează – controlat – din regatul familial, doar odată cu începerea studiilor universitare (politehnica, la Bologna, Alberto; filologie engleză, la Veneția, Micòl). Și, mai important, instaurează un fel de zonă a libertății absolute în celebrele de acum grădini, pe măsură ce umilințele, restricțiile și legile rasiale – pe care Italia fascistă le instaurează în 1938 – se impun pînă și în, pe atunci, pașnica, invizibila (în fața Răului) Ferrrara. De-acum, la cinema evreii sînt insultați, în universități, dacă nu sînt exmatriculați, li se refuză cariera academică, iar tinerii sportivi sînt interziși pe terenul de tenis al clubului local și, în general, de peste tot de unde mîna fasciștilor ajunge. Și mîna aceasta e tot mai dură, pe măsură ce dependența regimului mussolinian de Hitler crește.
Sanctuarul tinerilor evrei, sportivi și educați, rămîn grădinile Finzi-Contini, cu tumultul lor de ocean verde, în care profesorul Ermanno le-a construit chiar un teren de tenis pe zgură. Abia acum, sub spectrul fascismului, interdicțiilor și ghetoizării, Finzi-Contini își deschid porțile către coreligionari și catolici deopotrivă, invitînd la tenis tinerii din familiile nu atît de bogate. Bolile, care pîndesc cele două vlăstare, nu mai contează. Naratorul, (un posibil) Bassani tînăr/matur, se lasă captivat de joc, de spiritul celorlalți, de abundența vegetală, de – ceea ce devine fără să-și dea seama – preludiul jocului erotic. La mii de leghe distanță de impetuozitatea unui Alberto Moravia (v. Indiferenții), Giorgio Bassani scrie limpede și politicos – nu găsesc alt termen – într-o sintaxă poststendhaliană care atinge, nu o dată, sublimul. Astfel, Mănăstirea din Parma e precursorul idealizat al romanului ferrarez, iar dictonul stendhalian All lost, nothing lost guvernează universul acesta crepuscular, la fel ca poemele & biografia lui Emily Dickinson (Micòl îi consacră teza de licență la Veneția). Arborii genealogici și epigrafele (ferrareze, portugheze, spaniole) risipite în cimitirele evreiești din nord-estul Italiei – Lido, cimitirul evreiesc din Veneția este cel mai romantic de pe pămînt – potențează strălucirea acestui ecosistem fragil, a lumii iudaice italiene. Nu întîlnim aici sordidul, nihilismul la lucru ca în Mai este acesta un om? sau în Sistemul periodic de Primo Levi.
Bassani este artistul excepțional care descrie atmosfera tensionată, dialogurile și reacțiile aparent incomprehensibile cu puțin dinaintea Holocaustului. Decența înfricoșată în care intelectualii evrei ferrarezi își duc viețile, grija pe care o au să nu explodeze într-o atitudine necontrolată, capabilă să incite la antisemitism (mai puțin naratorul, provocator și histrion în cîteva rînduri, stimulat de prietenia cu chimistul marxist Malnate). Privind, ca racul, în trecutul idealizat și plin totodată de teroare, naratorul (Bassani) descrie analitic și constată, cu rafinament exasperant, în ritualul trist al unei cine din acei ani inevitabilitatea Holocaustului: „Deși era aranjată cu multă grijă sau, poate tocmai de aceea, masa din sufragerie căpătase o înfățișare asemănătoare cu cea din serile de Kippur, cînd era pregătită numai pentru Ei, pentru morții familiei, ale căror oase zăceau în cimitirul de la capătul străzii Montebello, dar erau prezenți și aici, prezenți în spirit și imagine. În seara asta, în locurile lor ședeam noi, viii. Dar în număr restrîns față de altă dată, și fără să fim veseli, gălăgioși, fără să rîdem; triști și gînditori ca niște morți.” (p.180)
Pe fundalul acestei realități tulburi, aberante, dezvoltate metastatic, iubirea dintre narator și Micòl devine, ca la Won Kar-wai, imposibilă. Micòl are talentul unei Casandre în a detecta Răul, așa că – mai matură, mai lucidă & protectoare – îl alungă pe inocentul ei adorator. Pentru ca în final un limfom esofagian să-l sufoce (& să-l salveze în felul ăsta macabru de Holocaust) pe tot mai fragilizatul Alberto. Ceilalți membri ai familiei, familia ce domina citadela italiană, nu au avut acest „noroc”: ei s-au regăsit printre cei 183 de evrei din Ferrara deportați și exterminați în lagărele germane. Cartea va purta, nu întîmplător, dedicația Pentru Micòl.
Vizita tîrzie a naratorului prin urbe, vederea resturilor grădinii (de unde arborii seculari de esențe rare, prietenii secreți ai lui Micòl fuseseră făcuți surcele în iernile războiului) activează nostalgia și transa pe care Bassani și le conservă și stimulează de la o frază la alta: ca eroii ficțiunii sale, pare tentat să privească intens în flăcările trecutului, resuscitînd fantome și peisaje, rescriind totul pînă cînd scenele de basm citadin se întorc la viață. Și Micòl, și naratorul au privirile acelea halucinate ale celor care înaintează privind înapoi – sugerează superb adolescenta –, pînă la timpul cînd, stînd fiecare, la sinagogă, sub șalul de rugăciune al propriului tată, se spionează îndrăgostiți, vegheați de părinții care le citesc gîndurile: „Oare cîți ani au trecut de la acea îndepărtată după-amiază de iunie? Peste treizeci. Și totuși, cînd închid ochii, Micòl Finzi-Contini e tot acolo, cățărată pe zidul din jurul parcului, se uită la mine și îmi vorbește. În 1929 era o fetiță de treisprezece ani, slabă, blondă, cu ochi magnetici, mari și limpezi. Eu, un băiat în pantaloni scurți, foarte burghez și foarte vanitos, pe care un mic necaz școlăresc era în stare să-l arunce în brațele celei mai crunte și mai puerile disperări. Ne priveam. Deasupra ei, cerul era albastru și dens, un cer de vară, fără nici un nor. Nimic n-ar fi putut să-l schimbe, și nici nu l-a schimbat în amintirea mea.” (pp.50-51)
Vittorio de Sica a ecranizat capodopera autorului înmormîntat în cimitirul evreiesc din Ferrara, aureolat de participarea la rezistența italiană și de întemnițarea, în 1943, de regimul fascist.