Putorile ce le exală motanul nostru sunt absolut jenante și mă oripilează într-una. Nu mai departe de azi-dimineață, dânsul s-a vârât lângă mine în pat, și-a înfipt nasul într-al meu, și atunci s-a întâmplat. Pestilențial! Pe urmă
s-a cărat în treaba lui, absolut fără nicio rușine pentru tot evenimentul.
De notat, asta nu s-a întâmplat doar azi, și, ca lucrurile să fie și mai groaznice, nevastă-mea tolerează acest comportament, cu duhorile lui cu tot. După capul ei, el n-are cum să facă vreodată vreun rău.
Dacă eu aș face așa ceva, aș fi imediat surghiunit pe balcon.
Motanul e unul arăbesc, Mossi. Irina l-a găsit în centrul orașului Muscat, Oman, și l-a adoptat. De când a sosit în casa noastră se plânge într-una, în primul rând, cred, de faptul că eu exist, și, în cele din urmă, de prezența mea în ceea ce el consideră a fi casa lui.
Problema ar fi una în principal de nivel academic, dacă nu ar puți în halul ăsta și dacă nu ar fi chiar atât de agresiv cu mine. Vreau să spun că mă trezește din somn, doar ca să-l miros!
Lumea pătrunde în viața oricui prin diverticole, știu asta. Cum ar fi gesturi tandre de milă, etc. Dar, chiar, nu aveam nevoie de Mossi să mă învețe asta.
Vedeți, am 50 de ani. Jumătate de secol. Jumătatea de secol care a văzut căderea comunismului, spasmele de moarte ale unui anume tip de capitalism, internetul și iphone-ul, creșterea și decăderea oricărui tip de discriminare; 9/11, Nisa, Bagdadul, pe Donald Trump, etc. Știu toate sforile, cum se zice în Irlanda /și în România, a zis traducătoarea mea/. Chiar cred sincer, cu toate astea, că mâțele nu sunt făcute să sea în pat, ori în dormitor. Dar nu contează ce cred eu – Irina și cu mâța arăbească au mai mult habar. Arar a atins admirația reciprocă astfel de culmi: ăștia doi își torc unul celuilalt.
Curând, Irina îi va da naștere fiicei noastre; sorocul se tot apropie. Mossi, să fim serioși, pare căs-a prins de asta. Pare foarte sensibil la vulnerabilitatea ei și la vulnerabilitatea micuței făpturi din lăuntrul ei. În zilele din urmă,
m-am trezit adesea că o privim plini de grijă amândoi, pe când doarme. Concurența și ostilitatea pot să se ducă pe pustii, dacă vrei.
Presupun că marea întrebare a multora e următoarea: au sau nu animalele suflet? Și, mai departe, poate, oare, o creatură cum ar fi Mossi să înțeleagă sufletul altei creaturi, sau e pur și simplu o chestiune de instinct? Mă întreb toate astea privindu-l cum o veghează pe Irina dimpreună cu burtica ei.
Oarecum creștin, cum mă aflu, toate astea îmi sunt mai limpezi; Mossi n-are suflet, lăsați-o baltă. Numai că, cu musulmanii, treaba nu stă deloc la fel.
Nu sugerez nicidecum că Mossi e un pisic musulman; arab, da, dar aș opri discuția aici. Ceea ce știu, însă, e că în Islam orice creatură vie se crede că ar avea un suflet. Ce idee minunată.
Într-unul din cele mai mărețe pasaje scrise vreodată, Coranul spune:

Iară Domnul tău li s-a arătat albinelor:
Făuriți-vă stupii în munți,
Pomi, și în ce clădește omul.
Apoi, luați din orice roadă
Și urmați robite cărările Lui.
Din pântecele lor izvorăște o
Licoare în felurite culori,
Iar într-însa stă vindecarea omului.
Să-i fie toate astea semne privitorului.

Asta e mai mult, cred, decât legea naturii.
O pisică arabă și un soț privesc o femeie însărcinată cum doarme. Patru suflete, dacă vreți.
În luna când a fost înmormântat părintele Jacques Hamel, sper ca lumea să-mi aprobe acest sentiment, și chiar întreg raționamentul. Dar, nu știu… Ceea ce știu, totuși, din experiență, e că întreaga lume musulmană e îndurerată de tristețe la pierderea lui.

Traducere din limba engleză de
Cristina Tătaru