Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

O fetiță trece printre mese

O fetiță trece printre mese

 

 

O fetiță trece printre mese

 

 

cu armonica în extensie nu mai cântă cu vocea aşa că
poate zâmbi larg şi ține bine un pahar de plastic
pe care se zbate nițel umbra
unui porumbel în zbor se strecoară cu emoție printre mesele pline cu bărbați și răsuflă ușurată
când vede pe peretele din față umbra unei femei cu o greutate pe cap
în stânga imediat e ieșirea simte deja
aer rece venind de acolo
și nu-i e frică deși perdeaua a căzut și femeia
nu se mai vede

 

 

printre mormanele de rufe

 

 

de la second hand doar
femeile luminează

ca niște sfinte cărora aura li s-a scurs înăuntru

 

 

spaima ca un fixator puternic

 

 

întunericul
personalizat când închid ochii mulat pe interiorul meu
un om beat traversează parcul
de deasupra pare un fluture alb cu cravată albastră
îşi caută adevăratul corp în toate direcțiile
o bătrână stă rezemată de un zid pe care în timpul zilei scrie
mai dulce decât zmeura
ploaia pudrează frunzele ca pe niște mirese vineții
apoi
scrijeleşte
mesaje în țărână pentru cei morți

 

 

pune degetul și uită unde ai rămas

 

 

înainte de 89
alcoolicii și nebunii aveau privilegiul shakespearian să
spună adevărul și să fie lăsați în pace
ca şi azi
habar n-avem cât
ni s-au stricat viețile
am acceptat ceva
deși nu voiam am înghițit era gratis
cauți
hainele din tinerețe și identitatea pierdută ritmul respirației
ritmul cu cât îl cauți cu atât nu-l găsești
legăturile
toate schițele ideale pe care memoria le fişează nu stările angoasele crampele
existențiale doar senzația că te conduci bine te ții drept ai repere ții
capul sus nu tristețea permanentă mască nu spaima că nu vei crește până în
acest punct negru cu dungi albe cam asta e viața schematizată
negru cu fleşuri albe
e duminică seară n-am nimic bun prin casă

 

 

le-am zis să se ducă-nainte

 

 

că sunt obișnuită să nu m-aștepte nimeni
cineva zice du-te că te așteptăm și pe tine
o tipă întoarsă cu spatele
(habar n-am cu cine-am umblat azi noapte)
am intrat în hotel
plătisem pentru curățarea canapelei de praf
din fața unui tv comun
era curată mergeam spre cameră dar
mă însoțea învârtindu-se agresiv un glonte
pe lângă urechea stângă
eu voiam să intru
el mă dădea afară
începuse să ardă
l-am luat și l-am dus la recepție
– ce-i ăsta?
– scuze am uitat să vă dăm cheia

 

 

şi-a făcut monument funerar

 

 

a scris cum se scrie nume prenume anul nașterii liniuță urmată de nimic
dedesubt că a fost profesoară
acum că a venit în vizită
în stânga în vază a pus flori asortate și în dreapta
în locul felinarului o mandarină
pe care o dă de pomană primului trecător
un gropar
cine a fost? întreabă el
– o doamnă profesoară

și într-adevăr
pe cer nu treceau corbi

 

 

coafeza zice că-i place
când plouă și

 

 

ea e la serviciu
daca e soare și vede lumea afară la plimbare nu-i mai place
intră o tânără cu o fericire îngrijorată
împrăștiată în toate lucrurile din jur
e prima zi de grădiniță a fiicei sale
se-așază lângă tine cu grijă
de parcă o atingere te-ar sfărâma

 

 

de fotografiat cu drona sau cu îngerul

 

 

bucuria nu vine ca o linguriță dulce pe pâine
te intersectezi cu propria imagine glisantă şi nu ajungi nicăieri
de teamă că dincolo
nu mai e nimic sau doar întunericul pe care nu se sprijină nimic

 

 

într-o seară au murit doi

 

 

la secția de oncologie
nu va mirați a zis foarte tânăra asistentă
uneori moartea intră așa răbufnește ca furtuna pe ușă
într-un salon odată i-a ras pe toți rapid și din cei la care nu ne așteptam
într-o singură noapte
vezi îi zic soțului meu domnișoara nu se teme de moarte
și el o priveşte ca printr-un tunel care cu cât privești mai mult cu atât se întinde și mai mult

 

 

să fie blurat fundalul

 

 

ușa blocului de vizavi
se trântește cu putere
porumbeii speriați vin și se profilează
pe plasa cu pătrate mici din fereastră

 

 

cuvintele din ziar plutesc

 

 

peste bărcuțele care dau din cap încontinuu la țărm
pe lângă nervura frunzei de chiparos ruptă cu unghiile
atât cât să vezi în detaliu cupola catedralei
departe pe drumul ce urcă rareori un om singur
umbra care se târăște nu e a zeului
din cer cad bănuți de lumină care fac cercuri strălucitoare în apă

târziu în autobuz întuneric stai pe primul loc liber şi nu ştii
că te-ai aşezat într-o baltă de pişat
a unuia care-şi stăpâneşte mai greu fricile decât tine

 

 

aici zace ion

 

 

la etajul doi scrie sub fereastra cu o muşcată roșie
voi v-ați scris epitaful? al lui e simplu vecinii au pus să le fie sigilate bătute în cuie ușile ion
nu a sigilat că dacă va veni timpul liberării să fie primul
nu şi-a luat animal de companie nu are decât o floare în fereastră camuflaj pentru cămașa verde și fața roșie de acolo a văzut cum în fiecare dimineață omul care caută prin gunoaie poartă
conform regulamentului mănuși şi mască sau cum în nu știu ce zi polițiștii o amendează
pe mama fetiței cu sindromul adhd au fost pârâte de vecina polițistă de la etajul 4
au ieşit afară în pandemie nu e voie
de acolo le-a văzut pe cele două mama şi fiică alergând pe platoul dintre blocuri
cu o colivie
strigând canarul care scăpase şi se vântura pe sârme şi stâlpi nu a ieșit din perimetru sărea
şi cânta l-au momit cu tovarășul lui de colivie când l-a auzit cântând s-a apropiat

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg