Se dedică lui Alexandru Pavel Horga

 

 

Într-o carte publicată pe la sfârșitul anilor 90, Andrei Oișteanu prezenta un model utopografic al satului arhaic și tradițional, pornind de la ideea că pentru individ sau familie „un centru consacrat și stabilit într-un mod magico-ritual consacrat” (Andrei Oișteanu, Mythos & Logos, București, Editura Nemira, 1997, p. 156) este vatra în jurul căreia gravitează casa, pridvorul, ograda, satul și țarina.
Începutul romanului Moromeții oferă o imagine sugestivă a gospodăriei țărănești: „Cât ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să deshame şi să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche şi se culcase peste ea gemând. La fel făcuse şi al doilea fiu, Nilă; intrase în casă şi după ce se aruncase într-un pat, începuse şi el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca şi când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furişase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita şi Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde. Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruţa sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu ţigarea în gură (…). Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva… Oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era timpul de ieşit în drum”.
O cunoscută secvență a romanului surprinde interiorul casei, vatra, focul și masa ocupând un loc important: „Cât ieşeau din iarnă şi până aproape de sfântul Niculaie, Moromeţii mâncau în tindă la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma. Fără să se ştie când, copiii se aşezaseră cu vremea unul lângă altul, după fire şi neam. Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca și când ar fi fost gata să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. (…). Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El şedea bine pe pragul lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie”.
Moromete domină interiorul propriei case, ea însăși un univers, o lume, așezat pe un prag cu semnificațiile sale. Nu este pragul care desparte interiorul casei de afară, ci un prag interior, dintre o tindă comună și o odaie la care accesul este totuși limitat. Ivan Evseev reamarca faptul că „strâns legat de simbolismul porții (ușii), pragul (…) poate fi o trecere dintr-un spațiu profan în unul sacru” (Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2007, p. 338). Pragul îi conferă o autoritate lui Moromete, de care personajul este conștient: el îi stăpânește pe toți spiritual, cu privirea.
Evocându-l pe Horia Bernea, Gabriel Liiceanu amintește plăcerea cu care artistul vorbea despre pridvorul casei țărănești: „În curtea unui țăran mi-a vorbit minute în șir despre minunea care e pridvorul ca spațiu de mijlocire între «afară» și «înăuntru»”. În romanul Moromeții rolul acestui spațiu „de mijlocire” îl are prispa, locul unde dorm Nilă și Birică și unde este așteptat Moromete de cei doi agenți fiscali: ei nu îndrăznesc, deocamdată, să intre în casă, dar stau pe prispă afișându-și autoritatea. Pe aceeași prispă sunt surprinși Niculaie și Ilie Moromete, într-o secvență semnificativă a romanului.
Dacă în ogradă nu se consumă evenimente deosebite, se cuvine menționată în schimb grădina. Intrarea în grădină pare să primească valoarea unei inițieri pentru Nilă, care își urmează tatăl trecând printr-o poartă ce metamorfozează. Pe de altă parte, în aceeași modestă grădină, tatăl și fiul sunt înfiorați de sentimentul morții: „Nilă intră sub şopron după secure. Moromete deschise poarta grădinii şi-i făcu iarăşi semn să vină după el. Deodată se opriră amândoi. Un glas lung începu să se jelească pe undeva pe aproape, urmat apoi de altele. – Ce făcuşi, Ioane, cui mă lăsaşi, de ce murişi, Ioane? se auzea bocetul”. Mai mult însă, grădina este locul în care Moromete se definește pe sine prin tăierea salcâmului. Pentru ceilalți, salcâmul este o prezență aproape mitică, un reper, bine individualizat: „Toată lumea cunoştea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară şi-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau mija, alegându-l ca loc de întâlnire. Toamna viroaga se umplea cu apă, iar în timpul iernii îngheţa. Când erau mici, Paraschiv, Nilă şi Achim curăţau şanţul de zăpadă şi gloduri şi netezeau cea mai lungă gheaţă de prin împrejurimi. Lunecuşul pornea de undeva din susul grădinii şi se oprea la rădăcina copacului. În fiecare iarnă era aici o hărmălaie nemaipomenită. Ajungând la capătul gheţuşului, vrând-nevrând, copiii îmbrăţişau tulpina salcâmului, lipindu-şi obrajii înfierbântaţi de scoarţa lui neagră şi zgrunţuroasă. Primăvara, coroana uriaşă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice de albine şi Achim se căţăra ambiţios în vârful lui să le prindă. Salcâmul era curăţat de crăci în fiecare an şi creştea la loc mai bogat”. Tăind salcâmul, Moromete se desparte de un mod de a gîndi, devine într-adevăr cel din urmă țăran. De aceea, tăierea pomului este un lucru firesc, de care se miră doar proștii, după cum îi răspunde el lui Nilă.
În sat, Moromete este prezent în poiana fierăriei lui Iocan, un centru simbolic, locul în care personajul se dezvăluie pe deplin, dar și un loc în care Din Vasilescu încredințează artei trăsăturile esențiale ale personajului, fără a neglija fapul că în această poiană se reține dorința lui Moromete de a fi în alt univers, al marelui centru care este Capitala.
În sfârșit, Moromete este suprins la piatra de hotar, loc cu atât mai semnificativ cu cât în „structurile duale sau în cele tripartite ale lumii, specifice culturilor arhaice și tradiționale, orice limită (graniță, frontieră, hotar) este un semn al discontinuității spațiului, fie pe orizontală, fie pe verticală. Hotarul desparte, dar și unește zone și nivele diferențiate valoric; marchează momentul de echilibru și de cumpănă, conține, concentrată în sine, energia ambelor spații polare, antagoniste sau complementare, de unde rezultă ambivalența sa, adică echivocul valoric al acestui simbol” (Ibidem, p. 188). Ivan Evseev menționează însă și altă semnificație a hotarului: „Orice trecere înseamnă schimbare, ce poate fi în bine sau în rău” (Ibidem, p. 188). Moromete nu este rupt de lume, dar vine la hotarul acesta deplasându-se dinspre un centru simbolic, al casei, al fierăriei lui Iocan, spre margine, de unde începând se întinde lumea, nu obligatoriu agresivă, dar cu siguranță altceva. Gânditorul de la Siliștea Gumești este suprins într-o anumită ipostază: „Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini şi încerca să dea de curgerea până mai ieri a gândirii sale liniştite, îndârjit şi hotărât să nu cruţe nimic pentru a o regăsi, simţind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul şi că moartea n-ar fi mai rea decât atât. Nu se întâmplase nimic atât de cumplit încât să nu fie repus totul sub lumina vie a minţii. Nu cumva timpul era undeva acelaşi? Nu cumva trecerea lui era egală şi dacă o dată te ocrotea fărâmiţând primejdia, când te credeai scăpat îţi distrugea de asemenea speranţele clădite peste legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca să nu-şi înţeleagă părinţii, fără ca mai întâi să se rătăcească, şi de aceea părintele e părinte, ca să-i ierte şi să sufere pentru ei? (…) Mi-au spus ei mie ceva să le dau şi nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine şi eu am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! Întâi lumea şi pe urmă şi ei cu ea”.
Aș vrea să reamintesc un scurt fragment descriptiv, de după tăierea salcâmului: „Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși, arătau bicisnici. Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile”. De data aceasta, seara cu sugestiile ei, câmpia, aceeași amenințătoare câmpie, și întunericul cu norii săi de ploaie proiectează asupra personajului o umbră amenințătoare. Personajul se întoarce acasă, la „centrul” său, unde, după cum știm deja, el nu se va regăsi pe sine: „Se apropia seara. Câmpia îşi lăsa în jos, nesimţit, pleoapa ei uriaşă. La răsărit era întuneric, se vedeau urcând nori de ploaie. Când, într-un târziu, se uită în jurul său, îşi duse mâna la frunte, se clătină câteva clipe, apoi îşi reveni și porni încet să se întoarcă acasă”.