Roberto Bolaño face parte din acea familie de scriitori a căror fascinație atinge apogeul în postumitatea imediată. Mort relativ tînăr (la nici cincizeci de ani împliniți), 1953-2003, va cunoaște procesul de starificare comun, mai degrabă, rockerilor sinucigași, alcoolici, heroinomani. Omul dusese o viață aparent curată. Ocolit, totuși, de premii, glorie, confort, ifose. Cărțile mari i se retipăresc astăzi în tiraje amețitoare (Detectivii sălbatici, 2666), iar microromanele, volumele de povestiri și poeme îi completează aura, demonstrînd – chiar celui mai sceptic dintre cititori – versatilitatea narativă enormă, imaginația monstruoasă, puterea balzaciană de a portretiza epoci și personaje. Re-cunoști Mexic și Chile, Belgia și Franța, Sierra Leone și Spania din scriitura viscerală patentată de Roberto Bolaño (și sintetizată, să recunoaștem, din ADN-ul marilor romancieri și povestitori sud-americani, al autorilor nord-americani de science-fiction, al suprarealiștilor franco-belgieni etc.)
Nu știu cum va mai fi (și dacă va mai fi) citit după încă un deceniu sau peste douăzeci de ani. Se scrie și se citește, azi, în regim de viteză accelerată, de neconceput – bunăoară – în urmă cu mai puțin de un sfert de secol, înainte de apariția invaziei www. Intri în modulul-lectură rapid (probabil și scriitorul actual operează la fel), ești orbit de liste și titluri, staruri și scandaluri, curente, mișcări și m(et)ode. Bolaño presează – cu toată măiestria și puterea artei sale – asupra romanelor lui Manuel Scorza sau Alejo Carpentier, pe care, trist și injust desigur, le uităm/ ignorăm/ îngropăm. La un moment dat (mai devreme decît am fi tentați să o credem!) o să identificăm un nou copil Mozart al cîmpului literar, un nou atlet jamaican gata să alerge, de unul singur, pe toate culoarele pistei de atletism.
Vreau să spun că – în ciuda editării nediferențiate, capricioase și lacome a operei – autorul Detectivilor sălbatici rămîne, în cele mai bune pagini ale sale, unul dintre cei mai atașanți povestași ai deceniului 1990-2000. Înflăcărat și patetic, cinic și în răspăr cu modele, cald ca un guștere încălzit pe granit în lumina de vară.
Ultimul volumaș antum, Una novelita lumpen (2002), a fost tradus excepțional la noi, de Simona Sora, sub titlul O povestioară lumpen (Univers, 2017, în seria de autor RB).
I-un mic roman cu subiect (lumpenproletar) italian. Scris în acea stare de grație și incandescență pe care (numai) Bolaño a știut s-o capteze și s-o păstreze – în (unele) romane, poeme, povestiri – de la primul la ultimul rînd. O introducere perfectă pentru cine nu a citit nimic pînă acum din chilianul bolnav de „mexicanitate absolută”.
În mai puțin de 125 de pagini autorul flirtează cu toate plăcerile, spaimele și obsesiile sale; reciclează strategiile literare care îi convin; parazitează psihicul adolescenților lumpeni (condamnați la pauperitate și promiscuitate, la delincvență și crimă); privilegiază, iarăși, ca în antologia de povestiri Tîrfe asasine, oroarea, sexualitatea deviantă, noctambulismul infernal; scuipă, și aici, peste dantelăriile capitalismului – așa cum ar face-o orice june marxist latino-american; se lasă, totodată, paradoxal-bolañian, sedus de fantasmele culturii pop – deconstruiește apoi enorma ei seducție, mașină de manipulare și alienare; construiește, din ritmuri și fraze, din monologul nereprimat al Biancăi, o Italie (Roma) a crizei, a șomajului, a contrastului social. Ce intrigă și te enervează (mai tare încă, la relectură) este cum, din patru sau cinci personaje, din o duzină de situații schematice, bolañiene, sintetizează, din nou, o lume intensă, credibilă, suprasaturată de adrenalină și hormoni, oribilă și ademenitoare, ostilă.
The Dreamers, filmul lui Bertolucci din 2003, fascina cam în același mod, prezentînd toate combinațiile posibile dintr-un triunghi de adolescenți, excitați și catifelați, din Parisul burghez și pseudo-comunist (1968). O povestioară lumpen inventează un frate și o soră orfani (ce convenabil!), ai căror părinți mor într-un accident de mașină și al căror apartament este invadat – pașnic și tocmai prin asta demoralizant – de un cuplu de escroci culturiști, identificați drept bolognezul și libanezul, tăcuți, maniaci ai curățeniei (vai, cît de simplu!). Visătorii lui Bertolucci baletează pe frișca tortului social. Adolecenții lui Roberto exasperează și se sufocă, striviți sub blatul de la suprafața farfuriei. Pînă la urmă ei (Bianca plus fratello culturist plus bandiții meridionali), nu Eva Green și amanții ei, sînt adevărații oniromanți, oficianți ai nopților orbitoare, practicanți ai visului care ține de foame (seiful cu aur ascuns în vila lui Maciste – numele de scenă al unui culturist ajuns Mister Univers în anii ’60, fost super erou în filme istorice italiene și, în prezentul povestirii, simplu erotoman).
Bianca renunță la școală și lucrează într-un coafor, absentă, lunatică, în vreme ce fratele abandonează școala pentru a deveni culturist: „Cu toate că era frig și nu aveam încălzire, își scotea cămașa sau tricoul și-mi arăta niște mușchi care se înălțau timid din corpul său, ca niște tumori, niște protuberanțe ce n-aveau nimic în comun cu imaginea mea despre corpul lui de adolescent slab și jigărit.” (p.15) Cînd fratele își pierde mica lui slujbă la sala de forță, cînd prietenii lui, bolognezul și libanezul, se mută în apartament, trăind cu spaghete și zile, cu emisiuni tv proaste și cu tensiunea acumulată într-un ritm infernal, Bianca va accepta să fie introdusă de cei trei în vila tăcută și întunecată a lui Maciste, unde va face menajul și va accepta scenariile erotice ale proprietarului elefantin, superpotent, pîndind și căutînd, cu fiecare ocazie, locul de taină al seifului. Viitoarea sursă a independenței financare, a visului lumpen: o sală de forță în nord, un restaurant la Tanger, o viață de dolce far niente.
Sau, cum ar spune o dată maturizată Bianca, bia­ta ragazza lumpen, într-unul din seria de monologuri care dau identitate povestirii:
„Zburam și halucinam, însă din cînd în cînd aveam picioarele bine înfipte în pămînt. Iar atunci mă gîndeam la seif, la banii și la bijuteriile pe care Maciste le păstra acolo și la viața care ne aștepta, pe mine și pe fratele meu (și într-un fel și pe nefericiții lui prieteni) cînd vom reuși să dăm, în cele din urmă, de comoară, o comoară care în mîinile lui Maciste era inutilă, pentru că el, din punctul nostru de vedere, avea toate cheltuielile acoperite și nici nu mai era tînăr, iar noi, în schimb, aveam toată viața înainte și eram mai săraci ca șobolanii.
Iar în aceste momente, nu știu de ce îmi imaginam monede de aur, nu aur pur și simplu, ci monede de aur. Un seif negru și insondabil ca burdihanul lui Maciste, în care se aflau, strălucitoare, monedele de aur pe care le adunase filmînd filme cu gladiatori. Viziunea era istovitoare. Și, de asemenea, inutilă.” (pp.110-111)