O istorie a Cenaclului de Luni a tânărului cercetător brașovean Daniel Puia-Dumitrescu (1) este una dintre puținele lucrări de critică și istorie literară care are o metodologie de studiu coerentă, utilă demersului de recuperare a unui context și, mai ales, în acord cu intențiile explicit formulate de cercetător, să se focalizeze pe valori și să le transmită. Avem în vedere, așadar, o cercetare care își propune refacerea unui relief axiologic specific unui cadru formativ, prin intermediul unui instrumentar sociologic fără a aluneca în sociologie literară, într-o organizare deductivă a demersului, cu accent pe cercetarea de tip calitativ, apelând la interviul de profunzime cu martorii oculari la evenimentele analizate, la povestea vieții ca mod de percepere a evenimentelor și acțiunilor (în ciuda faptului că nu a fost posibilă intervievarea tuturor: unii nu mai erau în viață în perioada realizării interviurilor, alții au refuzat interviul, interpretând demersul brașoveanului ca fiind al unui „invadator în spațiul privat”, p.26). Adăugând acestui demers studierea arhivelor CNSAS și studierea articolelor de presă la care a avut acces, Daniel Puia-Dumitrescu a intenționat să obțină validarea demersului investigativ pentru reconstruirea întregului cunoscut în istoria literară drept Cenaclul de Luni: „Am apelat la această triangulație menționată mai sus pentru a verifica datele obținute pe cele trei căi (interviuri, dosare de securitate și presă), însă nu am dorit decât realizarea unei istorii a Cenaclului de Luni printr-o triplă validare” (p.44).
Cercetarea va dovedi utilitatea acestei triple abordări, deoarece percepțiile subiective ale subiecților și uitarea naturală au necesitat clarificarea pozițiilor diferite și apropierea de adevăr din unghiuri distincte.
Studiind dosarele CNSAS, Daniel Puia-Dumitrescu a constatat că membrii cenaclului erau încă promisiuni literare – doar Traian T. Coșovei a devenit, pe parcurs, membru al Uniunii Scriitorilor, alături de conducătorul cenaclului, Nicolae Manolescu –, prin urmare interesul securității nu a fost atât de ridicat în ceea ce privește tinerii participanți, care nu constituiau, la acel moment, o sursă de neliniște. Totuși, faptul că cenaclul a fost fondat pe principii opuse cadrului normativ al acelei perioade, dar mai ales faptul că tinerii scriitori își manifestau liber opiniile și creau o literatură netributară cerințelor impuse prin instrumentarul vremii, a determinat o treptată focalizare asupra activității acestora și o demantelare a produselor literare ale cenaclului – debuturile colective și cele individuale ale poeților lunediști – prin acțiunea directă și corozivă a publicației Săptămâna. Spre exemplu, notele informative inițiale nu includeau și o analiză a potențialelor consecințe privitoare la alinierea tinerilor poeți la valorile și principiile scriitorilor cu greutate și „cu atitudine potrivnică”, așa cum reiese din nota 100/0047167 din 18 octombrie 1982 (fila 8 din volumul 27 al dosarului 10966): „Un alt fenomen, considerat de persoane din afara grupurilor literare cu urmări imprevizibile deocamdată, ar fi apariția a numeroși tineri, cu opinii fluctuante, care aspiră la titlul de scriitori. Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Dan Deșliu și Dorin Tudoran, cunoscuți cu atitudine potrivnică față de politica culturală promovată de partidul și statul nostru, încearcă să atragă talente importante, recent lansate, precum Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Mircea Nedelciu și Florin Iaru. Până în prezent, aceștia încă nu și-au definitivat poziția” (p.71).
Campania de denigrare a tinerilor scriitori deschisă de Săptămâna (idei preluate din această campanie, construite prin notele informative, cum ar fi acuzația de plagiat adusă lui Mircea Cărtărescu, continuă până azi într-o anumită zonă a dezbaterii în rețele, sau mariajul eșuat al Marianei Marin cu Radu Călin Cristea, orchestrat în ochii securității de Nicolae Manolescu, „nașul” de facto ) este una grotescă, dar contribuie la succesul acestora, în contextul unor încercări de separare de politica oficială. A existat, chiar, intenția constituirii unei Uniuni a Scriitorilor paralele celei oficiale, propunere făcută de Liviu Ioan Stoiciu, sau o atitudine ostilă față de această instituție, manifestată prin, de pildă, reproșul lui Florin Iaru față de intenția lui Alexandru Mușina de a-și depune cererea de intrare în Uniune. Grupul de tineri a avut, prin urmare, și dizidenții săi, și actele sale de curaj: scrisoarea Marianei Marin sau protestul lui Viorel Padina, dar și colaboratori ai securității, printre care Ion Groșan (alias Radu Greceanu sau Gavrilă), sau colaboratori care nu au furnizat date, cum ar fi Mircea Nedelciu (alias Matei). Securitatea a încercat recrutarea multor tineri scriitori – există, în acest sens, probe scrise ale încercării de recrutare a lui Mircea Cărtărescu, de pildă –, dar, în general, grupul a menținut o politică de distanțare fățișă în raport cu ingerințele politice, o reacție care a continuat și în cenaclurile care au apărut în urma desființării celui lunedist. Spre exemplu, la Brașov, poziția lui Alexandru Mușina și a Angelei Nache au fost explicit în favoarea separării definitive a artei de politică, în scopul redării poeziei a libertății care i-a fost furată (p.107).
Datele culese din arhivele securității au constituit o primăm fază a cercetării, căreia i s-au adăugat în primul rând cele 14+1 interviuri și informații și mărturii incluse în alte surse documentare (spre exemplu, în lucrarea Porte de grup cu „Generația 80” a lui Mihail Vakulovski, publicată în 2010 la Tracus Arte), respectiv din diferite articole. Informațiile privitoare la cei din primul cerc de influență al cenaclului lunedist, comparate cu cele ale celor din cercul secund: Daniel Pișcu, Romulus Brâncoveanu, Ioan Buduca, Eugen Suciu ș.a., sau cu ale celor din afara grupării, dar în cunoștință de cauză, cum ar fi, de exemplu, Mircea Martin, ducând până la gradul de saturație suficient configurării concluziilor, au permis tânărului cercetător brașovean să lanseze o serie de aprecieri, închegate în teorii, cum ar fi teoria cercurilor de influență (p.125). Analiza tematică și focalizarea pe subiectele de referință privitoare la cenaclu – începând cu protoistoria sa și cu primele ședințe și încheindu-se cu etapa post-lunedistă – evidențiază o încercare de apropiere de tema analizată în acord cu adevărul intersubiectiv (cu un grad ridicat de obiectivitate) la care și-a propus să ajungă, nu în acord cu interesul de focalizare asupra anumitor actori. Pe fondul neapartenenței la Uniunea Scriitorilor, care a însemnat inițial menținerea la oarecare distanță de ochii securității cel puțin în faza incipientă, încercările de constituire a unei grupări cenacliste independente de orice constrângeri, plecând de la orizontul anului 1975, al cenaclului de la Casa Studenților „Grigore Preoteasa”, de la închegarea ideii în jurul unei reviste studențești libere, care a primit, în schimb, un nume nepotrivit, Convingeri comuniste, cunoscută în jargonul studențesc drept CoCo2, al cărui redactor-șef, Vasile Macoviciuc, asistent la ASE, a fost o persoană care a cultivat libertatea de exprimare, iar colaborarea cu Radu Călin Cristea sau Călin Vlasie a fost cu adevărat benefică pentru literatura optzecistă – în cadrul ședințelor de redacție de la CoCo a și fost lansată ideea aducerii drept coordonator sau mentor al cenaclului a criticului literar Nicolae Manolescu, asta după refuzul lui Eugen Simion și după neîncrederea lui Manolescu în propria reușită, referindu-se la dezastrul cenaclului de la Politehnică și la tezele constrângătoare din 1971 –, permițând cel puțin în prima fază posibilitatea de expunere a creațiilor studenților. În anii punerii în mișcare a motorului lunedist existau și alte cenacluri, printre care Junimea condus de Ov. Crohmălniceanu sau Charmides coordonat de N. Tertulian și I. Ianoși, dar libertatea pe care le confereau pe de o parte Nicolae Manolescu, o instituție în sine, instituție a exclușilor, cum îl gradulează Bogdan Ghiu (p.139), și care permitea configurarea unui salon al refuzaților, pentru a păstra nota expresiei fostului student lunedist, pe de alta aparent constrângătoare CoCo, au permis construirea unei alternative, chiar și metaforic vorbind, la ideologia marxistă (Matei Vișniec), un spațiu al proiectării nevoii de identitate și al mutării accentului pe realitate (Florin Iaru), un spațiu al dialogului neconstrângător, al prieteniei și libertății (Traian T. Coșovei). În aceste condiții, Cenaclul de Luni s-a născut într-o joi, la insistența lui Radu Călin Cristea și a lui Călin Vlasie, cu o zi înainte de cutremurul din 1977 – de notat e că Nicolae Manolescu propusese chiar acea zi pentru debutul lucrărilor – din dorința de a submina cenaclul oficios al Constanței Buzea de la Viața studențească.
Analizând toate aceste informații, Daniel Puia-Dumitrescu a propus înțelegerea mișcării literare lunediste în raport cu o serie de cercuri de influență, care îl plasau în centru pe mentorul Nicolae Manolescu alături de cei care erau prezenți la toate ședințele și care erau cei mai activi, până la marginalitatea prezenței ocazionale în cenaclu. Cenaclul a devenit important prin tocmai combativitatea nucleului său dur de comentatori, prin exuberanța și vehemența lui Iaru, sau prin sclipirea și inteligența lui Cărtărescu și Stratan, la care se adăugau intervențiile consistente ale lui Cristea, Coșovei, Lefter, Cârneci, Marin, Mușina, Mareș. A existat, în funcționalitatea cenaclului, un număr de membri care au ocupat poziții superioare, dar stricta organizare administrativă (luând în calcul cei patru studenți care au exercitat, de-a lungul timpului, funcția de președinte al cenaclului) nu a configurat și o dinamică gravitațională a cenaclului. Forța de atracție era exercitată în special de nucleul dur de cenacliști, un nucleu care, în teoria lui Puia-Dumitrescu poartă numele de cercul inițiatorilor, la care se adaugă un cerc al inițiaților, unul al membrilor simpli, apoi cel al participanților și, în cele din urmă, al invitaților (teoria sa este dezvoltată și exemplificată în lucrare, în acord cu rezultatele cercetării pe care a întreprins-o, v.p. 211-212).
În afara acestei stricte organizări circulare, gravitaționale, un alt aspect important care necesită lămuriri și un studiu amănunțit este cel al spiritului cenaclului, cumva pornit împotriva eului impersonal stănescian, cu preferințe pentru „poezia americană a anilor ’60 și ’70 și în general tot ceea ce avea o expresie directă, colocvială, concretă, descărcată de simbolistica ancestrală și anistorică” (Călin Vlasie, p.227), marșând în descoperirea avangardelor și generației pierdute, o apetență, așadar, pentru altfel de rădăcini, ale generației beat și a culturii anglo-saxone în general, incluzând muzica acelor ani, producând ruptura față de generațiile anterioare, aliniate la perspectivele sau inspirate din literatura franceză. Exista în Cenaclul de Luni o conștiință a apartenenței la o contracultură, care cerea alinierea la o „nouă sensibilitate” (Florin Iaru), a ceea ce peste Ocean se alinia la proiecția postmodernistă, dar existau și limite ale acestei producții, în acord cu mențiunea (indirectă) a lui Cărtărescu, în lucrarea lui Vakulovski: „Genul acesta de poezie a mers în anii ’80 și, după părerea mea, el s-a terminat în anii ’80” (p.243). Încercând să obțină eliberarea de orice formă de impunere, politica cenaclului a fost, în primul rând, politica esteticului, dar tocmai această nealiniere a determinat reacțiile dure din Săptămâna și Luceafărul, atât la desantul colectiv în paginile României literare (debutul s-a produs, în majoritatea cazurilor, în revista CoCo), grație mentorului Nicolae Manolescu, cât și la apariția lucrărilor de debut colectiv Aer cu diamante, respectiv Cinci. Textele lui Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor sau Artur Silvestri n-au făcut decât să asigure un grad mai ridicat de vizibilitate a tinerilor poeți lunediști.
Daniel Puia-Dumitrescu nu omite să ia în calcul și aspectele negative, să caracterizeze, în urma aplicării instrumentelor de cercetare, „eroii” proiectului optzecist. Nu sunt trecute cu vederea nici neglijența lunediștilor și a lui Nicolae Manolescu în a păstra o arhivă a cenaclului, nici ieșirile subiective și capricioase ale lui Iaru, în ciuda spiritului mediator al lui Manolescu, nici preferința subiectivă a mentorului cenaclului pentru un anumit tip de literatură: „el arăta doar că ceea ce vine din cultura de limba engleză este mai bun decât ce vine din cultura franceză” (p.313), dar, în ansamblu, oricare dintre aceste proiecții subiective nu s-au bucurat de mai mult decât simple observații, atâta vreme cât rolul grupării a fost unul reformator, capital în evoluția literaturii române. Daniel Puia-Dumitrescu are meritul de a se fi raportat echilibrat și echidistant, obiectiv față de gruparea literară pe care a studiat-o, propunând un studiu complex, care permite anumite interpretări inaccesibile în demersul cercetării oneste a grupării lunediste fără acest demers valoros. O istorie a Cenaclului de Luni devine, astfel, o verigă necesară în proiecția viitoarelor studii de istorie literare pe acea perioadă luminoasă din istoria literaturii române, care a produs emulație și o emanație de idei fertile, ca în cazul grupului de la Brașov condus de Alexandru Mușina în baza acelorași principii gravitând în jurul ideii de valoare și libertate de exprimare ca în cazul cenaclului lunedist. O cercetare similară focalizată pe cenaclul Universitas sau chiar pe cenaclul 19 de la Brașov, închis la intervenția muncitorului Vasile Șelaru, devenit ulterior cunoscut nu doar prin această acțiune, ci și prin cea de denigrare din cadrul Dicționarului scriitorilor brașoveni și al veleitarilor de la 1450 și până astăzi, ar fi utile în intenția de a reconfigura o istorie obiectivă a literaturii brașovene.

 

 

Note
1 Daniel Puia-Dumitrescu. (2015). O istorie a Cenaclului de Luni. București: Editura Cartea Românească. 460p.
2 „Universitatea București trebuia să dețină o revistă studențească exemplară. De aceea, după ce a evoluat și sub numele de Universitatea comunistă, dar și sub alte denumiri, aceasta a ajuns la titulatura Convingeri comuniste”, notează Daniel Puia Dumitrescu (p.128), justificând, mai târziu, această libertate: „În redacția de la Convingeri comuniste era o emulație de tineri studenți pasionați de literatură” (p.427).