Ioan Groşan
Lumea ca literatură. Alte amintiri
Iaşi, Editura Polirom, 2017

 

După Lumea ca literatură. Amintiri (Polirom, 2014), Ioan Groşan publică, la aceeaşi editură, în 2017, Lumea ca literatură. Alte amintiri. Un biscuit narativ savuros, uşor picant, semnat de cel care în studenție fusese una dintre mințile strălucite ale grupului de satiră şi umor clujean Ars amatoria. Şi care a publicat, apoi, trei dintre cele mai reuşite volume de proză ale generației optzeciste – Caravana cinematografică, Trenul de noapte, Un om din Est – construcții suple, postmoderne, alerte, omagiu oblic şi histrionic adus literaturii monumentale a lui Nicolae Breban, pe care autorul îl reunoaşte şi astăzi drept „maestrul literar al tinereții mele”. Aşa cum amintirile lui Mircea Ivănescu erau, uneori, dereglate şi mistificate pînă deveneau poem, anecdotele reținute de Groşan devin povestiri memorabile, patinînd la granița dintre estetica ficțională a lui Hemingway şi bancul politic, dintre basmul pervers şi neantologia cehoviană. Pentru eroul acestor „alte amintiri” esențial este să nu îți pierzi cumpătul şi buna dispoziție în mijlocul dezastrului. Să-ți ştergi molozul de pe sacou şi să porneşti în noua zi fluierînd. O zi din comunismul monstruos al anilor 1980 sau din protocapitalismul deloc mai drăgălaş al anilor 1990-2000.
Fie că publică în Iocan, revista consacrată autorilor de short stories, sau îşi întreține spiritul destins-pamfletar în paginile din Cațavencii, fie că semnează – stîrnind mînia homerică a mamei – o suită de texte erotice în nou apăruta ediție românească din Hustler, Groşan îți lasă impresia că transformă, cu lejeritate, orice subiect în proză scurtă, în narațiune tonică. Amendează, caragialiano-pintilian, o întreagă lume românească: combinația suprarealistă de Chomsky şi palincă maramureşeană (în povestirea De ce nu-l suport pe Noam Chomsky), delirul prefăcătoriei din regnul comunist (Concursul de Miss „Muncă, tinerețe, frumusețe”, Costineşti, 1988 sau ciclul hustlerian Eros în socialism), figura plagiatorului dovedit Eugen Barbu, transformat fără de voie – şi de nevoie – în negustor (Eugen Barbu şi comerțul cu nutrii). Se amendează, autoironic, cu bonomie de copil răsfățat perpetuu, pe sine (în excelentele Cum am devenit scriitor şi Un tată slab povestitor – cea din urmă, parodiind structura basmului, mi se întipărise în memorie dintr-unul din numerele revistei Iocan).
Există însă un nucleu sumbru în colecția istorioarelor din Lumea ca literatură. Alte amintiri. O tristețe şi o gentilețe sufletească, o candoare paradoxală – am fi tentați să spunem, rememorînd titluri mai vechi din bibliografia autorului – tipic groşaniană. Şi mă gîndesc la povestirile O sinucidere ratată, Bunicul şi americanii sau la schița cu deschidere sociologic-antropologică Duminica spre prînz, în crîşmele de fraternizare: „…Cele mai frumoase momente din crîşmele de fraternizare din orice cartier bucureştean sînt diminețile de duminică spre prînz. Atunci eles-au golit de bețivii de cu o seară sau o noapte din ajun, o femeie, de regulă mai tuciurie, dă pe ciment cu un mop umed, goleşte scrumierele, şterge mesele de lemn, iar barmana ciufulită, abia mascîndu-şi un căscat ecologic, e toată numai un zîmbet. Şi-atunci, pe la unsprezece, unsprezece şi-un sfert, apar ei. Sînt pensionarii. Dar nu orice fel de pensionari, nu sunt genul de bătrînei care joacă table sau şah prin scuarurile din jur şi nici nu pariază la Stanleybet ori Fortuna. Sunt îmbrăcați de duminică, în costume ponosite, dar curate, la gît cu cravate care-au văzut şi grozăviile din «obsedantul deceniu», cu unghii îngrijite, cu pantofi bine lustruiți, bărbieriți proaspăt, fiindcă la unii din ei se mai observă o mică tăietură la bărbie. Cîțiva au şi baston, dar încă se țin bine. Se duc la bar şi comandă, invariabil, o sută de «amestecată», rachiu sau votcă cu sirop, şi-apoi se aşază, totdeauna singuri, la o masă. Şi-atunci merită să-i priveşti, desigur fără ca ei să bage de seamă: iau o gură din pahar, savurează discret gustul pe care îl cunosc de ani şi ani şi-apoi se uită oblic în jos, spre tăblia mesei. Cu siguranță că imediat, răscolite de savoarea «amestecatei», îi năpădesc, ca pe personajul proustian cu madlena lui, amintirile. Ce amintiri, nu poți decît să bănuieşti: poate nişte întîmplări de pe vreun şantier din tinerețe, poate chipul vreunei iubite cu care nu s-au mai căsătorit, poate ceva din armată. Amintirile vin în ordine: fiecare înghițitură cu amintirea ei”.
La fel cum, da, în textele acestea lipsite de pretențiile marii literaturi (dar asumîndu-şi, libertin, mizele şi rigorile ei), amintirile vin în ordine. Pentru că Ioan Groşan manevrează, ca un ceasornicar elvețian, mecanismul gîndit de el. Care ni-i revelează, mai vii ca niciodată, pe rudele şi prietenii defuncți (apare, la o masă de restaurant, chiar întunecatul Mazilescu) sau still alive, pictori şi graficieni şi regizori documentarişti (aici hrabalian-ereticul Copel Moscu), poeți şi prozatori, jurnalişti, plus o duzină de figuranți (secretari de partid, țărani cooperatori, pensionari, tractorişti). O lume care sparge ferestrele şi smulge din țîțîni porțile giganticului, delirantului, sordidului carnaval românesc.