Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

O metaforă a pustiului existențial

O metaforă a pustiului existențial

 

Radu Ulmeanu
Siberii
Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2017)

 

Дaлeko Сибиpь! Titlul romanului scris de Radu Ulmeanu, Siberii (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2017), induce prin severitatea cuvântului imprimat pe coperta cărții un ecou frisonant. Mai ales că substantivul utilizat la plural nearticulat amplifică senzația de îngheț spiritual şi pustiire fără limite. Dimpotrivă, Siberia nu e aşa de departe, ne sugerează autorul, şi fiecare traversează în viață Siberia lui, singurătatea şi pustiul lui existențial, după cum eroii romanului amintit străbat „Siberiile lor” într-o lume dominată de dogmatism odios precum cea închistată în lozincăraie rizibilă şi ideologie comunistă. În această noapte încețoşată a totalitarismului românesc îi este dat să trăiască lui Vlad, eroul romanului, care, de mai multe ori, „simțea năruindu-se peste el tone de singurătate”. Deşi în semantica substantivului din titlu s-a strecurat, din anii stalinismului, conotația sinistră, traductibilă prin groaza deportărilor, prozatorul are în vedere doar „Sibirul des pomenit în anume literaturi pravoslavnice, ținuturi îndepărtate, claustrate, sugerând un delir al pustiului, fizic sau sufletesc, după caz”. Aceste trimiteri sunt făcute când Vlad, ajuns prin forța împrejurărilor profesor suplinitor la Baia de Aur, după repetate încercări de a-şi afla un rost în viață, traversează cea mai cumplită perioadă a existenței sale şi devine captivul unor stări şi gânduri suicidare. Criza trece, dar gustul amar al deambulărilor personajului prin ceața vieții persistă şi este chiar amplificat în urma unor experiențe nefericite cu semenii, colegi, nomenclaturişti, securişti.
Amprentele apăsat autobiografice ale romanului sunt combinate cu ficționări elocvente proiectate pe fundalul epocii, reconstituire tranşantă, agrementată cu ironii şi invective, cuprinsă în două perioade „glorioase” din trecutul României: înainte şi după decembrie 1989. Între ele nu e contrastul sperat, visat dintre noapte şi zi, ci acelaşi pustiu devastator ca o Siberie simbolică, definitiv cuibărită în sufletul eroului decepționat de degringoladele istoriei. Prima parte a narațiunii, intitulată Benedict, se poate citi ca un bildungsroman ce-l are ca protagonist pe Vlad, străveziu alter-ego al autorului, venit din Scuteni (Satu Mare) să studieze în „Clujul nenapocalizat” la Filo, dar, fire mai boemă, frecventează mai mult birturile decât sala de curs, acumulând absențe şi, implicat într-un scandal la cămin, este exmatriculat de decanul Mircea Zaciu, obligat să ia drumul pribegiei. Se întoarce în oraşul provincial din nord, lucrează periodic, se mută cu studiile în „dulşele târg al Ieşilor”, unde se simte străin, dar îl întâlneşte pe Negoiță Irimie din Cluj, invitat la o manifestare literară. Ține legătura cu colegii clujeni, scrie poezii şi proze scurte, unele inserate în textul romanului, cunoaşte alți scriitori importanți ai perioadei şi caută să se afirme în publicistica literară. Debusolarea eroului transpare sub formă onirică, oglindită în ceea ce scrie: un personaj dintr-o schiță se îndrăgosteşte de o salcie. Cunoaşte succese, dar şi dezamăgiri, toate notate cu umor picant şi acut spirit de observație. Narațiunea curge firesc, în cascade nestăpânite, ca la o şuetă, comentariul dezinhibat şi calin. Noaptea totalitară nu e chiar aşa de sumbră. Tinerețea triumfă şi întâmplările evocate au hazul lor. Unda de nostalgie a acestor căutări şi rătăciri din anii de studenție şi poststudenție este concentrată în laitmotivul preluat alintător din poetul Ben Corlaciu, un alt exilat în Siberia lui, „pe care comuniştii au încercat să-l şteargă din istorie”: Doamne, ce tânăr era/ şi ce frumos îl chema Benedict!

Partea a doua, Răsărit şi apus, trasează linii de conivență cu un destin asumat prin forța împrejurărilor, repovestit în cheie ironică şi analizat lucid, cu cugetul curat. Vlad e de fapt un revoltat funciar, portretizat laconic aşa: „Cam toată viața lui fusese o confruntare cu Autoritatea.” Strategiile narative utilizate de Radu Ulmeanu în acest roman au scopul de a urmări din diferite unghiuri pe Vlad, dar şi de a comenta cu vervă nepotolită evenimentele istorice prin care trece. Povestirea la persoana a treia îi permite o minimă detaşare, mai mult un moft auctorial, în vreme ce relatările la persoana întâi ale celor doi angajați ai Securității, doamna Marchiş şi ofițerul de la Bucureşti, îmbogățesc dosarul urmăririi şi salvează de la liniaritate subiectul, îmbogățindu-l cu picanterii sexiste. Cronologia faptelor e deseori întreruptă ex abrupto de lungi dezbateri aproape pe marginea evenimentelor trăite, constituind ele însele material de documentare şi reflecție, deoarece scriitorul le trece cam pe toate prin filtrul propriei judecăți. Sunt reveniri obsesive la evenimentele din decembrie 1989 din Bucureşti şi Scuteni, felul în care „emanații” s-au cățărat în funcții pe principiul „la vremuri noi, tot noi”, felul în care s-a făcut instaurarea puterii comuniste în România, momentul (nefructificat) de glorie al Tovarăşului din august 1968, după invadarea Cehoslovaciei, alături de întâmplări cu scriitori, cum este întâlnirea cu adulatul Nichita Stănescu şi plimbarea lui prin diferite sate din județ ca prinț al poeziei.
În timpul când îndeplineşte „apostolica misie” de profesor într-o localitate de munte, „la Valea Neagră din deal” (absurdul e şi toponimic, nu numai politic!), Vlad cunoaşte agresivitatea arivistului Petru Cionteleu, profesor de istorie şi secretar de partid pe şcoală, care şi-a ucis copilul născut din legătura incestuoasă cu sora lui Letiția. Ca să nu-i strice lui „strălucita” carieră politică, Letiția îşi asumă în întregire crima, dar se sinucide în închisoare. De la crima politică la cea familială, infracțiunile însângerează viața societății, numită mai târziu „multilateral dezvoltată”. Ironiile nu lipsesc nici în modificările jucăuşe ale unor ziceri: „Doamne (sau Tovarăşe) păzeşte!” După ce primeşte un post de profesor la o şcoală de periferie din Scuteni, Vlad îşi intensifică drumurile periodice la Bucureşti, legând prietenii literare cu Geo Dumitrescu, recent debarcat de la România literară de Nicolae Breban, apoi întreține corespondență cu Florin Mugur în vederea publicării unui volum de versuri. Aici se vede câte vise îşi făceau tinerii poeți din perioada „toarăşului şi a toarăşei” şi cât de greu puteau să ajungă, uneori numai prin concurs, să fie cuprinşi în planurile editoriale. În paralel cu aceste restricționări şi programări era teroarea urmăririlor de către oamenii securității, mai ales că Vlad înființează la Scuteni un cenaclu literar, pentru a promova cultura locală şi bârfeşte pe la colțuri cu cenacliştii. După Revoluție se ciocneşte tot de vechii nomenclaturişti, înființează o editură cu unul din fruntaşii oraşului, Mircea Mocanu, cu care porneşte în Olanda după o tiparniță modernă. Aventura acestui drum făcut cu o rablă de maşină este un episod tragi-comic scris cu măiestrie de autentic umorist. Ceremonia înmormântării asociatului său Mircea Mocanu este extinsă în mod joycean şi cuprinde acide comentarii despre oamenii politici de azi. În pagini de acest fel recunoşti imediat pe editorialistul Radu Ulmeanu din Acolada unde se războieşte, din păcate în van, cu mentalități, obtuzități, cutume. Altă breşă în narațiune conține o incursiune la sânge asupra soartei evreilor din România, vina lui Antonescu văzută prin prisma lui Teşu Solomovici (evreu român), care adoptă o poziție cât se poate de obiectivă asupra controversatei probleme în biografia scrisă despre mareşal. Epilogul alipit artificial, cu „exercițiile de respirație integratoare” ale eroului, dă o tentă poetică viziunii compozite de reintegrare în sacralitatea hristic-maternală.
E greu să rezumi într-o pagină conținutul epic şi ideatic al unui roman atât de complex cum este Siberii de Radu Ulmeanu. Pornind de la datele autobiografice, prozatorul vrea să cuprindă şi reuşeşte în mare măsură să panorameze virulent, cu patimă de prozator versat, o întreagă epocă de creştere şi descreştere a regimului comunist din România, la care adaugă răsăritul şi apusul iluziilor noastre despre democrație. Nu ştiu dacă Siberii este „capodopera autorului”, aşa cum subliniază entuziast Ion Cristofor în prefață. Asta ar însemna să-i ignorăm creația poetică, şi ea exemplară, dar sunt sigură că nu greşesc considerându-l un roman de referință scris în ultimii ani la noi.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg