Cum creează un (mare) scriitor? Într-un fel de transă, posedat, dezlănțuit, meticulos, în timpi scurți, pe perioade lungi, torturat, după îndelungate reflecții și schimbări de direcție, sau alternând mai multe dintre aceste modalități? Care sunt constantele funcționale care îi caracterizează și care sunt concluziile care se pot trage pe baza lor privind fie înclinațiile lor naturale, fie constrângerile impuse de natura proiectului pe care îl au în șantier. Ce este limpede consistă în faptul că o privire în intimitatea felului lor de a lucra ar ilumina și ar fi utilă celor care explorează creativitatea în general.
O întrebare de principiu înainte de a clasifica artiștii în categorii funcționale se referă tocmai la compatibilitatea asocierii unor personalități considerate atipice într-o categorie „tipică”, omogenă. Artistul este văzut de mulți drept un personaj „idiomatic”, „unic”. Totul îl diferențiază de restul societății. În practică însă, criticii, istoricii literari, editorii îi atribuie calificative precum laborios, metodic, spontan etc. care sunt caracteristici centripete social și se regăsesc în contradicție cu ei înșiși. În realitate adevărul este la intersecția acestor două viziuni. Scriitorul nu este unic: el utilizează limba comună ca și ceilalți membri ai comunității naționale, creează o operă care se înscrie într-un gen literar regentat de norme generale, se conformează unei logici anecdotice generale, reflectă realități sociale, istorice, psihologice cunoscute etc. El este așadar original dar nu unic, ceea ce permite integrarea lui într-o clasă.
Decurgând din interogația anterioară o altă problemă ne-a dat de furcă. O geneză este compusă dintr-o pluralitate de nivele conceptuale între etajul cel mai de sus: anecdotica și concepția generală exprimată în plan, apoi trecând printr-o pluralitate de probleme și nivele intermediare: alegerea genului literar, cultivarea unei forme perfecte împinsă până la pedantism à la Flaubert, sau a unui stil ultraspontan à la Céline, chit a accepta imperfecțiuni, și până la nivelul microscopic al frazei și jocul paronimic al cuvintelor. Întrebarea care decurge de aici privește comportamentul creatorului la toate aceste nivele și sub toate aceste aspecte. Este el la fel de minuțios și exigent la toate etajele genezei între forjarea viziunii generale și până la nivelul microscopic al turnurilor frazeologice sau alegerii cuvintelor? Iar în caz contrar, comportamentul său nefiind omogen, cum am putea să-l asociem unei singure ipostaze funcționale? În acest sens ne vom sprijini pe constatările deja emise de specialiștii diverșilor autori dar și pe observații proprii.
Înainte de a deschide discuția asupra acestor categorii supraindividuale ținem să precizăm faptul că după opinia noastră bazată pe sute de observații concrete, generalul în sensul comun, total, al cuvântului nu există în domeniul centrifug al literaturii, artelor, creației. Ce există este un general parțial, fascicule de trăsături comune unui grup uman, fără ca acest grup să se suprapună peste totalitatea umană. Finalmente, ceea ce este important este ceea ce depășește individualitatea și se dovedește expresiv pentru natura umană în numeroasele ei declinări circumstanțiale.
Asumând dreptul la această generalitate parțială, transindividualã, putem discerne, cu titlu provizoriu, două tipuri genetice fundamentale de scriitor: orfic sau rapsodic (spontan, exploziv) şi artizan (metodic, inginer)1. Am putea să-i adăugăm un al treilea tip, modern, care fixează proteismul genetic al unor autori, facultatea lor de a fi când spontani, când constructori meticuloşi şi calculaţi. Această ubicuitate ar putea fi datorată obiectivelor pe care respectivii autori și le propun în cadrul fiecărei geneze. Când este vorba de obiective la îndemâna lor și o materie resimțită profund – să luăm la întâmplare Adolphe al lui Benjamin Constant sau Atala lui Chateaubriand – scriitorul scrie de manieră rapsodică, dintr-un singur suflu. Când este vorba de un proiect extrem de complex punând probleme de ordin filosofic precum Faust, de documentare amănunțită, precum Salammbô sau Bouvard și Pécuchet, sau pur și simplu de concepție structurală ca Le Grand Meaulnes, scriitorul se metamorfozează în artizan. Și nici nu are de ales: dificultățile problematice necesită timp și investiție cerebrală. Așa se face că geneza lui Werther a durat 25 de zile, cea a lui Faust, cu întreruperi, 60 de ani.
O asemenea tipologie este necesară pentru navigația exploratoare în spațiul genetic. Ea anunță de la bun început la ce să ne așteptăm și previne asupra capcanelor etichetelor absolute. Pentru că, a caza un scriitor într-o categorie sau alta nu epuizează problema dinamicilor lui creatoare. Creează doar un orizont de așteptare relativ.
Categoriile instalate sunt pur genetice. Ele nu au nimic de a face cu tipurile estetice corespunzătoare valabile în planul operei ne varietur, al istoriei literare. Un scriitor clasic la nivelul static al textului final precum Valéry poate fi modern sub raport genetic, la fel de bine cum un modern la nivelul textului final precum Flaubert poate fi hipermetodic la nivel genetic. Iar când un autor de felul lui Roger Vailland afirmă: „[…] un roman începe printr-o lansare de zaruri” este evident că nu poate fi decât un orfic sau, eventual, un modern.
Orficii
Orficii sunt cei care nu au avantext, manuscrise preliminare de lucru, iar la nivel de suprafaţă, al aparenţelor, zămislesc opera fără ezitare şi de cele mai multe ori dintr-un singur suflu. Fenomenul orfic se manifestă în special în poezie și în teatru, genuri scurte, unde este posibil de aruncat pe hârtie o creație, într-un moment de inspiraţie, dintr-un singur suflu. „[…] Poetul primeşte ordine, dar le primește dintr-o noapte pe care secolele au acumulat-o în persoana lui, unde el nu poate coborî, el care vrea să meargă spre lumină, și căruia nu îi este decât umilul vehicul.” (Cocteau 1953, 18) Este un adevăr imens. Scriitorul trebuie însă să fie pregătit să înfrunte riscul de a fi acuzat „de orgoliu, de artificiu și de erezie […] până la a fi ars în piaţa publică.”(Ibidem) A încerca să se sustragă acestui daimon interior, inconștientul, „[…] a se judeca superior tenebrei sale” înseamnă a impune propriul artificiu futil: a-şi rata misiunea. Există însă autori pentru care detenta creativă unică, explozivă, este regula. Iar ei se numesc: John Milton, Diderot, Stendhal, Restif de la Bretonne, Cehov, Nietzsche, Louis Aragon, Marcel Jouhandeau etc. Restif de la Bretonne, autor licenţios din secolul al XVIII-lea, își compunea cărţile cu o mare uşurinţă, direct la tipograf. Caz unic după cunoștința noastră în istoria literelor. Dacă acest lucru presupunea o reflecție anterioară, o coacere a materiei, n-avem întotdeauna de unde să știm. La nivel de suprafață el este însă un orfic. Nietzsche relatează în Ecce Homo că a compus 32 de paragrafe din al său Așa vorbi Zarathustra într-un fel de transă, fără hârtie și creion. Pentru Murakami, dovada o produce el însuși. „Autor de romane” lungi, Murakami, care în general se așază la masa de scris și scrie, pare un orfic deplin. Dar „Cum sunt esențialmente un alergător de fond, am nevoie de un anumit timp și de o anumită distanță pentru a putea percepe diversele elemente în totalitatea lor în mod tangibil […] îmi trebuie să pot să iau imaginea dintr-un avion […]”.
Față de asemenea dezvăluiri suntem tentați de următoarea ipoteză. Cum prima meserie intelectuală atestată în istoria omenirii oarecum pretutindeni, înaintea filosofilor, a matematicienilor, a oamenilor de știință în general, a fost cea de bard popular, de aed, analfabet de geniu, mentalul acestui tip uman ni se pare un amestec de puternică creativitate și memorie. Homer prelucrase mental și memorizase cele 27 000 de versuri ale Iliadei și Odiseei. Iar cum această situație a durat aproape trei milenii, ipoteza noastră este că literatorii moderni de tip rapsodic conservă structurile mentale care i-au făcut pe predecesorii lor să se facă remarcați în cetățile antice. Cuvântul rapsodic sau orfic este înșelător. Avem, fără îndoială, un tip uman care, urmare și a unei moșteniri congenitale în care memoria ocupă un loc prodigios și a unor antrenamente intensive, parvine la o facilitate a improvizației iar acesta este autenticul orfic, dar avem un alt tip, dotat cu o memorie prodigioasă care inventează și prelucrează mental o materie, de tipul Murakami, iar acesta este un fals orfic.

 

 

Referințe bibliografice
Cocteau, Jean (1953) Journal d’un inconnu, Paris: Editions Bernard Grasset.
Guitton, Jean (1986). Le Travail intellectuel. Paris: Aubier.
Istrati, Panait (1985). Cum am devenit scriitor. Bucuresti: Editura Minerva.
London, Jack (2016), Profession écrivain, Paris: Les Belles Lettres. http://www.lettersofnote.com/2012/04/you-must-deliver-marketable-goods.html
Woolf, Virginia (1965), A Writer’s Diary, Edited by Leonard Woolf, London: The Hogarth Press.

 

 

Note
1 Revulsat de adjectivele «infamante» de laborios şi artificial care i se atribuiau, Claude Simon se livrează în Discursul său de recepție a Premiului Nobel de la Stockholm la o adevărată apologie a adjectivului «artificial» în sensul celei pe care deja Oscar Wilde o făcuse: «imiter l’art», mergând până a a-l cita pe Marx pentru care valoarea unui obiect este dată de cantitatea de muncă umană materializată în el.