O noapte anume

nici o cascadă nu s-a rostogolit mai rapid ca lacrimile
nici un vertij n-a fost mai amețitor decât zbaterea
nici o atingere n-a fost mai apropiată ca orizontul
nici un delir n-a fost mai ramificat decât cuvântul
nici o oglindă n-a înmulțit mai prolific umbrele ca viața
nici un uragan n-a spulberat mai puternic ca spaimele
nici o veșnicie n-a fost mai lungă decât visul rămas singur

acum aștepți o noapte anume să se apropie
mai misterioasă decât ceața mai scormonitoare decât gândurile
să te crucifice definitiv între plecare și rămânere

 

Doar încearcă

seara descătușează uragane

nu te atinge
doar încearcă penițele pe trupul tău

inima rămâne captivă
precum scorpionul în chihlimbar

 

Preț de o suferință

ziua stă chircită cu genunchii la gură
culorile se scurg bulucindu-se

prin ungherele sufletului cineva sapă din greu
scoate un trup răstignit de prea multe ori
cu uimirea sculptată pe frunte cu spinii înfloriți

febril cauți o limbă
în care să înțelegi tăcerile neatinse de clopot

până atunci
le pictezi iar și iar aerul îmbătrânit de singurătăți felurite
mirosind a frică a stele îmbăiate în albia nopții

și încă mai crezi că drumul tău se va netezi cu un cer
preț de o suferință măcar

Îți face semne

necazurile dau în pârg

tristeți în fiecare farfurie
și luna ca o nălucă a universului făcându-ți semne

în răni încărunțesc așteptările

se-aud orchestre în nori
iar între lacrimile viorilor inima ta scrie poeme

 

Un nou drum

în timp ce nimeni nu reușește să arunce nebunia pe fereastră
traduci cu sârg solilocviile înserării
înfășurate în jurul tău mai strâns decât ghinionul

păianjeni remaiază aerul luând pulsul misterelor
întunericul mocnește în tablouri halucinante

oare cine îți va deschide un nou drum
precum o constelație de greieri în febra creației

prin inima ta mai trece o pasăre însingurată
căreia i-a rămas doar un cântec

 

Cele douăsprezece porunci

să nu râvnești salturile îndoielilor
să nu imiți frumusețea păsărilor
să nu porți minciuna ca pe-o podoabă
să nu te lași strivit de sunetul clopotului
să nu ispitești culcușul pământului

să înveți la perfecție limba nălucilor

să nu desenezi siajul gândurilor suicidare
să nu străbați depărtarea ce locuiește în stele
să nu te-ndoiești de nimic din Cântarea Cântărilor
să nu lași noaptea să te-nvețe cum se furișează prin vene
să nu ucizi inocența

și mai presus de orice
să nu te plângi niciodată când în tine fierbe lumina
Înșiră verigele
văzduhul sfârâie
ca niște tablete efervescente în paharul cu apă
iarba se ridică pe vârfuri asmuțindu-și păunii
ceața apelor se-agață cu disperare de tufe

se-aude Cântatea Cântărilor cum își smulge aripile
dintre dinții încleștați ai pământului

luna refuză să se mai înhame la odgonul nopții

degete cosmice înșiră verigele lipsă dintre viață și moarte

din codul genetic al greierilor se revarsă un recviem
mai tulburător decât Simfonia destinului

 

Se îndepărtează

peste catedrala orașului
ca un monstru colțuros și aspru
se ridică umbra verde a apusului

cu inima zvâcnind
privești la îngerul tău păzitor
cum se îndepărtează cu fâlfâiri de liliac

cel ce veghează la hotarul dintre vise
insidios precum igrasia
oferă un spectacol doar de tine văzut