Consiliul
Județean Cluj
O odă cvasiinedită închinată lui Vasile Alecsandri

Între cărțile de veche literatură bisericească din Biblioteca Blajului se află și o culegere de predici de Zaharia Boiu (1838-1903). Iată câteva date biobibliografice din Conspect asupra literaturii române și literaților de la început și până astăzi în ordine cronologică de Vasile Gr. Pop, București, 1875, singura istorie literară românească în care autorului nostru îi este consemnată activitatea:
„Zaharia Boiu s-a născut pe la anul 1838 în Sighișoara (Transilvania) unde a terminat și studii gimnaziale, după care se înscrise la Facultatea de drepturi din Sibiu. Având însă mai multă vocațiune pentru cariera preoțească fu trimis ca bursier al eparhiei Sibiului la Facultatea teologică din Lipsca, de unde reîntorcându-se pe la anul 1860 fu numit profesor la Institutul Teologic al Mitropoliei din Sibiu. În același an a editat o broșură de poezii intitulată Doruri și suspine dintre care unele s-au și popularizat. Pe la anul 1864 a editat în Sibiu un Abecedar ilustrat, foarte practic pentru școalele elementare și ca atare foarte răspândit. Actual (adică în 1875, n.n.) se ocupa mai mult cu literatura bisericească, funcționând ca preot al cetății Sibiului și ca asesor al Consistoriului Mitropolitan.” (op. cit., p.265)
Și-a adunat o parte din predici cu un titlu frumos arhaic și latinizant, Semințe din agrul (ogorul) lui Christos. Cuvântări bisericești…, Sibiu, 1892. Între aceste cuvântări ne-a atras atenția una rostită la „parastasul serbat de tinerimea română din Sibiu pentru Vasile Alecsandri” (2/14 septembrie 1890). La o săptămână de la trecerea poetului Ostașilor noștri la cele veșnice, preotul sibian rostește un vibrant panegiric închinat poetului ce a cântat momente înălțătoare din istoria neamului: Unirea Principatelor, Războiul de Neatârnare, subliniind identitatea, concordanța exemplară dintre ideile din poezia sa și cele profesate ca om politic și diplomat: „Mărimea lui Vasile Alecsandri este că poezia lui este expresiunea fidelă a simțămintelor și convingerilor lui, călăuza și soția cea mai credincioasă a faptelor lui. Căci pe când poetul Alecsandri cânta de libertatea poporului, pe atunci boierul Alecsandri, contra intereselor sale particulare, rumpe cel dintâi lanțul sclaviei și de pe cea mai de jos pătură a poporului. Pe când în scrierile sale deșteaptă conștiința națională, pe atunci în camera țării și chiar în fotoliul ministerial la care-l cheamă vocea datorinței, el propagă aceleași principii, aceleași idei ale libertății și demnității omenești și naționale. Și astfel până la capătul vieții sale este, precum poetul cel mai iubit, așa și patriotul cel mai devotat al țării sale; și numele lui se va săpa nu numai în analele patriei recunoscătoare, ci și mai vârtos în inima poporului său.”
Preoții de odinioară obișnuiau să-și ilustreze adevărurile învățăturii creștine cu poezii de inspirație religioasă ale poeților noștri. Sau dacă aveau har poetic, cum este cazul acestui preot sibian, cântăreț al Independenței (prezent în antologia lui Gh. Cardaș Poeți ardeleni și bănățeni până la Unire) să izvodească ei înșiși stihuri omagiale, cu care își încheiau panegiricul. Așa procedează și Zaharia Boiu adăugând la cuvintele de prețuire această odă, în care, după acorduri lirice elegiace de la început, adaugă stihurile de înflăcărată prețuire omagială. Ca un precursor al lui Victor Eftimiu, în evocarea poetului din ciclul Rapsozii, și aici oda se constituie prin integrarea în evocarea lirică a titlurilor cunoscute de volume și a unor personaje din poezia sa: Lăcrămioare, Senitinela romană, Peneș Curcanul, Fântâna Blanduziei.
Transcriem această odă cvasiinedită într-o formă adaptată ortografiei actuale ca un omagiu aniversar la împlinirea bicentenarului nașterii sale.
O almă (-hrănitoare) Muză a poeziei
Acordă jalnic lira ta:
Alesul fiu al României
Închise astăzi gura sa
Alecsandri, dulce lumină
Latinei ginte ce-a lucit,
Cu soarele deodată-nclină,
Înalta frunte spre sfințit!
Din toate colțurile tale,
O, românime ce-l iubești
Aleargă în veșmânt de jale
La lunca verde din Mircești.
Bocește-n sfântă pietate,
Și-ngroapă pe poetul tău
La rău, la bine ție-ți bate
În cântul său sufletul său.
Acoperă-l cu Lăcrimioare,
Ai primăverii dragi copii,
Săpați-i groapa-n loc cu soare
În vesele grădini și vii.
La cap îi puneți sfântă cruce,
Al țării vechi, străvechi odor;
Ea a condus, ea va conduce
Mărețul gintei viitor.
Stați sentinelă-neadormită
Păziți mormântul de dușmani.
Popor iubit, țeară iubită,
Păstori, plugari, vieri, Curcani,
Și a Blanduziei fântână
Cu nesecatul ei izvor
Să-i cânte:inimă română
În veci te-ncinge cu-al său dor!