Urmuz: Un artist ciudat, hipersensibil şi abisal

 

Urmuz, pe numele adevărat, mai întâi Demetru Dem. Ionescu-Buzău, apoi, când a fost înscris la şcoală, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, a fost proclamat aproape unanim drept model, pre şi proto-mergător al avangardei româneşti, el datorându-şi pseudonimul artistic de Urmuz modernistului Tudor Arghezi, care a „extras” din numele anonimului magistrat sau grefier, cu oroare de dosare şi cazuri, „câteva particule”, compunând astfel „emblema nominală a literaturii negatoare în destrucție estetică”1. Totuşi, bizarele sale texte circulaseră asiduu deja de vreo 10 ani în manuscrise, când, în 1922, Arghezi, fascinat de ele, i-a publicat două în publicația „Cugetul românesc”, Urmuz fiind „primul scriitor avangardist popularizat” de canonicul autor al Cuvintelor potrivite, într-o listă care, până în 1940, a inclus şi „o mare parte a tinerilor modernişti români”2. Din fericire au supraviețuit, în ediția realizată de avangardistul Saşa Pană a Paginilor bizare, mărturii despre „omul hipersensibil”, estet, amorezat de muzică şi artă, dotat cu o conştiință artistică de-a dreptul abisală şi înclinat spre „meditație spirituală”3. Sinuciderea lui, mai mult decât misterioasă şi tenebroasă, ca să-l parafrazăm, închide un „cerc ermetic” în jurul unui artist superior, ciudat, aflat „sub vremi” şi doborât atât de faptul că nu a putut să se realizeze ca scriitor sau muzician, cât şi de indiferența celor din jur şi de meschinăria societății în care trăia. Legat de sinuciderea lui Urmuz, Saşa Pană susține că autorul Paginilor bizare se săturase să-i amuze pe „cretinii” şi „profitorii” care au dominat scena literară a Bucureştiului şi, hotărât să-şi transforme personajul literar în „praf şi pulbere”, şi-a asumat riscul de a-şi distruge „eul fizic”4. Criticul G. Călinescu a afirmat că există o filosofică rațiune „care rezona teribil cu secolul său”: „el a vrut să moară într-un mod original, fără vreo cauză sau vreun scop precis”5.

 

Relația dintre sexualitate şi violența militară şi Relația dintre universul privat şi cel politic, în proza urmuziană Emil Gayk

 

Istoric-literar vorbind, schița sau povestirea urmuziană Emil Gayk a fost publicată în numărul 9 pe 1925 al revistei Punct, dar ea nu a fost compusă/concepută în perioada 1907-1908, când se pare că au fost scrise cele mai multe din Paginile bizare, ci, mai degrabă, în timpul neutralității României, deci în prima parte a Primului Război Mondial, 1914-1916. Emil Gayk este o parodie a demenței belicoase, sub forma unei parabole ivindu-se „realitățile impuse de starea de război sau de neutralitate impusă”6. De remarcat că Urmuz a ajuns la gradul de locotenent şi a fost chemat sub arme de două ori, prima dată în 1913 cu ocazia celui de-al Doilea Război Balcanic, împotriva Bulgariei şi apoi în Primul Război Mondial, când România s-a alăturat Puterilor Antantei.7
La prima vedere, sau vedenie, ca să parodiem stilul urmuzian, avem următorul palier narativ: un bizar personaj, pe nume Emil Gayk, dotat cu un nas ascuțit, un gâtlej totdeauna supt şi cu un moral foarte ridicat, se pregăteşte de intrarea în Primul Război Mondial, fiind „singurul civil care poartă pe umărul drept un susținător de armă”. Cu unghiile netăiate şi cu fața ciupită de vărsat, Gayk este gata să aterizeze pe oricine pentru a-l… ciuguli. Personajul urmuzian ține să fie bine pregătit pentru orice eventualitate, dormind numai în frac şi mănuşi albe şi păstrând ascunse sub pernă o notă diplomatică, o cantitate respectabilă de pesmeți şi… o mitralieră! Aici, fracul, mănuşile albe, susținătorul de armă, mitraliera de sub pernă, pesmeții trimit rapid la semnificația militară/ militaristă/ cazonă / soldățească din povestirea urmuziană.
Din frica de a nu ieşi din neutralitatea hotărâtă de România în perioada 1914-1916, Emil Gayk îşi petrece timpul „înotând continuu 23 de ore”, din 24 (sic!), însă numai în direcțiunea nord-sud. Gayk, despre care se bănuieşte că ar putea fi diplomat sau jurnalist, a dat şi „o nouă îndrumare” în politica externă a Regatului României, emițând „cel dintâi” şi „cu multă autoritate” că ar trebui ca România (încă Mică pe atunci) ar trebui să ia pe transilvăneni fără Transilvania şi că ar trebui obținut, prin intermediul Vaticanului (sic!), Năsăudul cu trei kilometri, situați nu împrejur, ci „aliniați unul lângă altul, în lungime alături de oraş şi cu direcția spre ducatul de Luxemburg, ca semn de admonestare pentru că a permis să i se violeze neutralitatea de armatele germane”.
Mai aflăm despre Emil Gayk că în viața privată nu are copii, dar că a adoptat o nepoată, pe când era încă elev în gimnaziu, lucru absurd şi imposibil, totuşi, în momentul când aceasta lucra la gherghef! Unchiul Emil a făcut sacrificii pentru a-i da nepoatei o educație aleasă, având grijă să-i trimită, la institutul unde o internase, câte un… chelner care să o roage să se spele în fiecare sâmbătă pe cap, dar să-şi facă şi o cultură generală. Se întrevede aici obsesia burgheziei româneşti de atunci în a asigura o educație bună şi cuviincioasă progeniturilor, trimiterea fetelor la pension, curățenia trupului, formarea unei culturi generale, etc. Pe de altă parte, Urmuz ironizează stereotipurile şi maniile micilor burghezi români de pe la 1900, de a fi cât mai onorabili nu numai față de boierimea autohtonă ci şi în adoptarea antimaioresciană a unor modele occidentale în educație şi morală de formă şi goale în conținut.
Ajunsă la maturitate, nepoata i-a cerut unchiului să o elibereze din pension pentru a se întoarce acasă, la câmp, dar şi accesul la… mare, aici Urmuz parodiind limbajul diplomatic şi cel istorico-politic din cele două Războaie Balcanice şi din preajma Marelui Război din 1914-1918. Apoi, cei doi participă la conflagrație, luptând cu foarte mult eroism, Emil Gayk fiind chiar avansat… „mareşal pe câmpul de luptă”, adicătelea cel mai înalt grad militar în armatele (de uscat ale) unor țări (Germania, Rusia, Anglia şi… România).
În fine, după ce se face un schimb de prizonieri la casa Teatrului de operațiuni, s-a ajuns la încheierea unei păci ruşinoase, aluzie, probabil, la foarte ruşinoasa, pentru România, Pace de la Buftea din 1918, când au fost cedate, fără luptă, Puterilor Centrale, Dobrogea şi versantul Carpaților. În urma acestei păci „ruşinoase”, considerată de istoricii români un „veritabil diktat” sau „pacea punică”, accesul României la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui culoar, unui „îngust drum militarizat” Cernavodă-Constanța.8 Această stipulație a păcii este ironizată subtil şi superb de Urmuz prin obținerea de către nepoata lui Emil Gayk a acelei fâşii late „de doi centimetri până la mare, însă fără dreptul de a se dispensa de pantaloni de baie”, autorul nostru fiind foarte atent la realitățile istorice şi diplomatice ale vremii!
Cu această ocazie, Gayk şi-a luat angajamentul să renunțe „pentru totdeauna” de a mai ciuguli pe careva, mărginindu-se de aici înainte numai la „câte o litră de grăunțe” ce se obliga nepoata să-i aducă zilnic „sub garanția şi controlul Marilor Puteri”! Aici întâlnim altă aluzie genială a lui Urmuz, care trimitea la o altă prevedere a păcii de la Buftea-Bucureşti: România trebuia să cedeze Germaniei „întregul surplus de cereale”, astfel împuținarea rației, scăderea consumului alimentaro-cerealier al lui Emil Gayk potrivindu-se perfect situației alimentaro-nutriționale a românilor din acea perioadă teribilă, nepoata fiind reprezentanta Puterilor Centrale.9 Astfel, starea de război a fost înlocuită cu „starea de ocupație”, lucru observat şi inserat semnificativ în Emil Gayk, iar Puterile Centrale, şi în special Germania, au scos din România milioane de tone de… grăunțe!10
Finalul schiței urmuziene este amar şi ironic, pentru că, deşi unchiul şi nepoata rămăseseră pe deplin satisfăcuți, clauza secretă, cum altfel, a tratatului le dădea dreptul să-şi poată ridica fiecare pe viitor, nu vreo casă sau vreun palat pe fâşia dobândită, ci moralul!
După criticul Ov. S. Crohmălniceanu, care consideră că textele lui Urmuz sunt printre „primele exerciții predadaiste din lume, fiindcă circulau în cercul amicilor autorului înainte de 1916, în Emil Gayk avem de-a face cu o schiță în care „răsturnarea logică este căutată, şi nu întâmplătoare, iar solemnul înlocuieşte sistematic familiarul după o logică întoarsă, dar la fel de strictă”11.
Totuşi, după cum a amintit poetul Mihail Cruceanu care s-a întâlnit la Alexandria cu Urmuz, acesta din urmă a fost mai degrabă captivat de revolta artistică desfăşurată în Italia de către grupul Futurist şi în special de poezia lui Filippo Tommaso Marinetti, liderul futuriştilor.12 Potrivit istoricului literar Tom Sandqvist, Urmuz ar fi putut citi mai întâi despre inițiativele italiene în revista politică, economică şi literară Democrația din Craiova, care a publicat Manifestul viitorimii al lui Marinetti în nr. 19 din anul 1909 şi, ca urmare a întâlnirii cu poetul Cruceanu, el a decis să includă, ca subtitlu la unul din manuscrisele sale, cuvintele: „Schițe şi nuvele… aproape futuriste”13.
Criticul Ion Pop consideră că proza lui Urmuz conține un univers agresiv, în care „sfera libidinală” şi „sfera puterii” interferează în susținerea unui comportament „sado-masochist”, o lume unde totul este de fapt de o extremă precaritate, iar neantul pândeşte de pretutindeni, mai ceva decât un război mondial.14 Pe de altă parte, Urmuz ne spune că Emil Gayk este ascuțit, încovoiat ca un arc, adică încordat, iar ticul său este „ciugulitul”, acțiune care are, evident, conotații sexuale, fiind, după N. Balotă, un „om-pasăre”15, iar ciugulitul ar avea o triplă semnificație: operație slujind nutriția, un act de violență pură şi un rol erotic de nuanță sadică.16
Avem, însă, în Emil Gayk, şi un caz tipic de incest, analizabil din punct de vedere al psihanalizei freudiene, şi nu numai, fiind chiar un concept fundamental, un mit fondator al ştiinței menționate, care porneşte de la complexul Oedipian. Relațiile incestuoase ar fi, după majoritatea dicționarelor de psihologie, relații consangvine considerate imorale, care au loc între persoane al căror grad de înrudire depăşeşte limita impusă de legislație şi morală.17 Gradul de înrudire variază, însă, de la o societate la alta şi de la un stat la altul; unele societăți permit căsătoria între veri, unchi şi nepoate, mătuşi şi nepoți, altele nu, dar în povestirea lui Urmuz (care era un om al Legii!) avem de-a face cu o încălcare a oricărei morale şi legi, în sens absurdo-ironic, desigur. Totuşi, incestul produce puternice tulburări emoționale, mai ales la adolescente şi adolescenți, aceştia din urmă putând avea dorințe incestuoase trecătoare care însă le creează sentimente puternice de vinovăție.18 Cel mai cunoscut caz de incest este, după cum spuneam, drama lui Oedip, de unde Freud a derivat „complexul lui Oedip”: acesta este încărcat de gelozie totală agresivă față de părintele de sex opus şi îşi are rădăcinile în dorința de acaparare a afecțiunii totale a acestuia.19 Părintele rival trebuie eliminat chiar dacă în actul de gelozie este implicată foarte multă admirație pentru câştigarea iubirii părintelui respectiv concurent la iubire; dar complexul Oedipian priveşte în special pe tată.20
În Emil Gayk, însă, nepoata ajunge la maturitate şi atunci când este atacată şi „ciugulită”, ea ripostează, declarând război sau se consideră în stare de război, astfel violența sexuală casnică este transferată celei militare. Aici avem mai puțin un complex Oedipian, deoarece nepoata lui Emil Gayk nu are un rival concurent la iubire, cât un act de violență, dublat de sadism.
Violența de natură erotică, incestul etc, prin războiul dintre Emil şi nepoata sa, se termină totuşi printr-o „pace ruşinoasă”, iar E. Gayk îşi ia angajamentul „de a nu mai ciuguli (s.m.) pe cineva, mărginindu-se de aci înainte la câte o litră de grăunțe ce se obliga nepoata să-i aducă zilnic sub controlul Marilor Puteri…” Astfel, agresivitatea se reduce, iar ciugulitul se întoarce la sensul „domestic-digestiv”21. În opinia mea, războiul dintre sexe este probabil amânat de acea pace ruşinoasă, dar el poate reizbucni oricând, impulsul erotic fiind unul irezistibil.
Pe de altă parte, universul privat al povestirii Emil Gayk este reprezentat de drama familiară, familia însemnând la Urmuz un conflict sau tot un fel de război. În proza menționată observăm un adevărat război familiar între unchiul Emil Gayk, care nu avea copii, şi nepoata sa, lupta izbucnind în momentul în care nepoata pretinde la un moment dat libertatea.22 Ciocnirile dintre agresor şi cel agresat înseamnă de fapt viol din partea primului şi rebeliunea celui de-al doilea, între unchi şi nepoată erupând un adevărat război care se poartă, „enormitate grotescă”, pe un front de şapte sute de kilometri!23 Acest război domestic, să-i spunem, este transferat, prelungit astfel în războiul cel mare, Primul Război Mondial, pe care însuşi Urmuz l-a făcut în întregime, într-o Moldovă în care a fost chinuit de „febră recurentă”, după această conflagrație întorcându-se acasă „plictisit şi destrămat”24. De altfel, Marele Război l-a bântuit pe Urmuz în câteva din povestirile sale, experiența fiind transpusă, evident, în stilul său propriu şi inconfundabil.
Un fapt cumoscut din cadrul Primului Război Mondial ținea de modificarea avantajelor în cadrul balanței de forțe existente din marele conflict, fiecare dintre cele două coaliții/tabere gândind să antreneze în conflict statele neutre europene, printre care şi micul Regat al României. Aceasta nu putea să rămână indiferentă la marea bătălie la care asista ca spectator (cum face, într-o primă etapă, Emil Gayk!), căci orice modificare importantă adusă statutului teritorial continental sau orice schimbare profundă a echilibrului de forțe între Marile Puteri nu întârziau să îi afecteze siguranța şi interesele.25 Unele dintre statele neutre, printre care şi liliputanul Regat al României, aveau chiar interese imediate, urmărind desfăşurarea evenimentelor cu o atenție particulară, precum personajul Emil Gayk am adăuga, acestea erau statele care doreau să elibereze de sub dominația străină „o minoritate națională” şi să readucă sub suveranitatea lor teritoriul în care trăia respectiva minoritate.26 Astfel, România privea către populațiile de limba română care trăiau pe teritoriul rus (Basarabia) sau pe cel austro-ungar (Transilvania despre care vorbea ironico-absurd Urmuz: luarea transilvănenilor fără Transilvania, Banatul de Timişoara, Bucovina), încă de la debutul ostilităților, Puterile Centrale promițând guvernului român Basarabia, cu condiția respectării tratatului de alianță care îl lega, începând din 1883, de Austro-Ungaria cea kakaniană, vorba lui Musil.27 Pe de altă parte, Antanta lăsa României marea speranță că, dacă ar intra în război de partea sa, ar putea obține Transilvania, cu tot cu transilvăneni, am spune noi.28 Declarația de neutralitate (s.m.), dată de guvernul Regatului României la 3 august 1914, lăsa deschisă posibilitatea unor viitoare negocieri cu ambele grupări beligerante, care se vor purta până în vara lui 1916, ca într-un joc al duplicităților, laşităților şi oportunismului, tipic românesc, şi nu numai, la fel s-au purtat frații noştri latini, italienii în anul 1915!29 Parțial, aşa s-ar putea explica absurdul lui Urmuz, prin noile îndrumări date de Emil Gayk în oportunista noastră politică externă. Totodată, autorul avangardist parodiază limbajul patriotard şi clişeistic al ziarelor româneşti din acea perioadă, dar şi limbajul diplomaților români, care este la fel de patriotic, naționalist şi agresiv-beligerant. Sunt pastişate automatisme verbale, clişee cazono-diplomatice şi de drept internațional, invadate de numeroase verbe, adjective şi metafore ca: „de teama de a nu ieşi din neutralitate”, „a reuşit în curând să ne dea o nouă îndrumare în politica noastră externă”, „nu pregetă mai târziu să ceară să i se garanteze şi accesul la mare”, „contra oricărui uz internațional şi fără niciun aviz prealabil”, „se consideră în stare de război”, „conveniră să încheie o pace ruşinoasă” şi altele.
În concluzie, tot ce a învrăjbit omenirea apare în apologul povestirii (cel cu obligarea nepoatei de a-i aduce lui Emil o litră de grăunțe…) absurd, futil, grotesc, războiul lui Emil Gayk cu nepoata lui fiind o repetiție parodică a tragediei trăite şi relatate cotidian în publicistica belicoaso-patriotică din vremea Primului Război Mondial.30

 

 

Note
1 Dan Grigorescu, Dicționarul avangardelor, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 685.
2 Dan Grigorescu, op. cit., p. 685 şi Paul Cernat, Avangarda românească şi complexul periferiei: primul val, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2007, pp. 48 şi 340.
3 Dan Grigorescu, op. cit., p. 685.
4 Saşa Pană, Viața romanțată a lui Dumnezeu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2006, pp. 70-71.
5 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 888.
6 Nicolae Balotă, Urmuz, Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 115.
7 Tom Sandqvist, Dada East. The Romanians of Cabaret Voltaire, Cambridge, Massachusetts & London, MIT Press, 2006, p. 227.
8 Anastase Iordache, România în anii Primului Război Mondial, în Istoria Românilor, tratat, vol. VII, tom II, coord. acad. Gh. Platon, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 449.
9 Anastase Iordache, op. cit., p. 449.
10 Ibidem, p. 450.
11 Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 56.
12 Paul Cernat, op. cit., p. 91.
13 Tom Sandqvist, Dada East. The Romanians of Cabaret Voltaire, Cambridge, Massachusetts & London, MIT Press, 2006, pp. 22 şi 237; Carmen D. Blaga, Marinetti şi Urmuz: similitudini de forme funcționale, disjuncții în substratul ontologic, în the West University of Timişoara Anale. Seria Ştiințe Filologice. XLII – XLIII, 2004–2005, p.323; Paul Cernat, op. cit., pp. 91, 340 şi 381.
14 Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, Editura Minerva, 1990, p. 58.
15 Nicolae Balotă, op. cit., p. 28.
16 Nicolae Balotă, op. cit., pp. 46-47.
17 Ursula Şchiopu, coord., Dicționar de psihologie, Bucureşti, Editura Babel, 1997, p. 359.
18 Ursula Şchiopu, op. cit., p. 359.
19 Ibidem, p. 163.
20 Ibidem, p. 163.
21 Nicolae Balotă, op. cit., p. 47.
22 Ibidem, p. 104.
23 Ibidem, pp. 104-105.
24 Geo Bogza, Biografie, în Urmuz, Pagini bizare, Bucureşti, Editura Mondoro, 2013, p. 29.
25 Pierre Renouvin, Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p. 21.
26 Pierre Renouvin, op. cit., p. 21.
27 Ibidem, pp. 21-22.
28 Ibidem, p. 22.
29 Ibidem, p. 22.
30 Nicolae Balotă, op. cit., p. 117.