Compoziția, structura personajelor, semnificația simbolică a acestora şi identificarea structurilor prozei urmuziene Algazy şi Grummer, mizând pe elementele clasice şi pe distorsionarea lor parabolică, de fabulă grotescă a avangardei
Povestirea Algazy & Grummer a apărut postum, în anul 1928, în publicația poetului, considerat modernist, Tudor Arghezi, „Bilete de papagal” (I,16) şi este o compoziție literară aproape perfectă, atent finisată, o parodie cu multe sensuri şi semnificații, cu personaje bine conturate şi chiar memorabile. La prima citire, compoziția este una clasică, având început sau introducere, personaje bine conturate, cuprins ori desfăşurarea acțiunii, un conflict între personaje şi un epilog sau un sfârşit. Una din primele surprize plăcute ale paginilor non-conformistului Urmuz, atât a prozei Algazy şi Grummer, cât şi ale celorlalte povestiri, este aceea a speciei destul de riguroase, de o aparență clasică (s.m.), pe care ciudatul scriitor şi-a ales-o drept „mod al exercițiilor sale literare”, numite „portretul-destin”1. Nicolae Balotă consideră că toate textele urmuziene ar aminti de Caracterele francezului La Bruyère, în opera românului găsindu-se portrete, descrieri de figuri absurde, excentrice, tipuri caracteristice, deşi în opinia mea este greu să faci asemănări între fabula urmuziană Cronicari, de pildă, şi Caracterele moralistului francez2, care este o culegere de scurte piese literare, ce ilustrează spiritul secolului al XVII-lea, în unele caractere denunțându-i pe impertinenți, grosolani, palavragii, orgolioşi, linguşitori etc., autorul parizian neinventând personaje sau tipuri, ci creându-le din ceea ce observă în jurul său: „Îi dau îndărăt publicului ceea ce mi-a dat cu împrumut…”. Totuşi, Balotă recunoaşte că în afara structurii oarecum clasice, comune, este o distanță imensă între „caracterele” moraliştilor sau descrierile romancierului balzacian şi „portretele-destin” urmuziene.3 Astfel, între tipurile eterne pe care le schițau clasicii şi bizarele ficțiuni ale lui Urmuz a intervenit „răsturnarea unei întregi viziuni estetice”, iar Paginile bizare pot fi plasate, crede Balotă, în linia literaturii „fantastic-ironice romantice”, regizată de o estetică a „caracteristicului”, decât pe aceea a clasicelor (s.m.) Caractere labruyèreriene.4
Proza Algazy & Grummer are, după cum indică şi titlul, două personaje, clasice am spune: Algazy, care este un bătrân simpatic, ştirb, zâmbitor şi cu barba rasă şi mătăsoasă, care nu vorbeşte nicio limbă europeană, dar posedă prăvălie, şi Grummer, coasociatul lui Algazy la prăvălia cu pricina, dotat cu un cioc de lemn aromatic care are o fire închisă şi un temperament bilios. Într-o notă de subsol a povestirii, Urmuz precizează că Algazy & Grummer este fosta firmă a unui cunoscut magazin de geamantane, portmoneuri etc, din capitală, rămasă atunci sub un singur nume. Tot despre Algazy aflăm, însă, numai în epilogul melodramatic al povestirii că avea mai multe soții (una din ele, ce-i drept sub formă de… mătură, îi aruncă la gunoi pe Algazy şi Grummer, sau cadavrele lor, ori ce mai rămăsese din ei!), avea un harem (oricum numele lui exotic este apropiat de unul arăbesc sau turcesc!), am putea presupune, era, deci, un adept al poligamiei, ar fi putut fi un adevărat… mormon autohton!
Revenind la onomastică, Urmuz dezvoltă o adevărată teorie a numelui, pornind de la Algazy sau Grummer, după imaginile ce trezesc prin „muzicalitatea lor specifică” – rezultat al „impresiunii sonore ce produc în ureche”, nu par a coresponde aspectului, dinamicii şi conținutului acestor doi „simpatici şi distinşi cetățeni”, aşa cum îl ştim noi din realitate (s.m.), mergând parcă pe urmele celebrului dialog Cratylos al lui Platon, arătând cum ar fi trebuit şi cum ar fi putut să fie un Algazy sau un Grummer „in abstracto”, dacă ei nu ar fi fost creați de o întâmplare, de un destin, de o „karma”, am putea adăuga, care mai deloc nu ține seama dacă „obiectele creațiunilor ei corespund, în forma şi mişcarea lor, cu numele ce li s-a hărăzit”5.
Ne reamintim că Platon în dialogul Cratylos, s-a gândit, la/ pentru început că toate numele, inclusiv cele proprii, poartă în ele un adevăr, că fiecare lucru poate fi denumit cu un nume statornicit de o persoană, dar poate fi denumit cu un nume decis de altă persoană, apoi a vorbit despre simpla consistență ori stabilitate a lor, aceasta fiind redusă, ulterior, la cea de a fi un instrument, nu numai de comunicare, ci şi de investigație.6 Pe de altă parte, există o problemă estetică importantă: onomastica literară; autorii, scriitorii fiind adevărați „onomaturgi”, adică instituitori de nume, iar numele propriu este, după cum spunea şi filozoful Constantin Noica, „cea mai delicată condiție a denumirii, când e vorba de aflat justețea şi firescul ei”7.
Față de numele dat oamenilor reali, care nu sunt definiți de la început, ci se definesc ca oameni abia maturizându-se şi primind atunci ca o „pecetie”, în ființa lor, numele lor, continuă C. Noica, numele ce le fusese exterior la început, numele eroilor literari sau mitici are sorți să fie potrivit de la început.8 Autorul îşi deține eroul, îi cunoaşte traiectoria, oricâte surprize ar pretinde el că are de la propriile lui creații, şi aici Urmuz este plin de surprize în toate prozele sale, astfel încât trebuie să-i închipuie şi numele potrivit, existând chiar creatori care susțin că până nu au obținut numele eroului lor nu l-au „văzut” cu adevărat, într-atât de hotărâtor ontologic este rolul numelui şi în cadrul ficțiunii.9
Revenind la Platon şi la „dreapta potrivire a numelor”, el invocă pentru „instituitorul de nume” criterii care pot fi puse în joc şi de creatorul literar, dar sunt mai ales ale lumii şi societății reale, înțelepciunea lumii etc.10
Autorul curt-argeşean crede, în stilul său absurd-parodic, dar ingenios şi bizar, că remediul nu ar putea fi decât unul singur: sau să-şi găsească fiecare alt nume, „în adevăr adecvat realității lor personale (cum spunea şi Platon), sau să se modifice ei înşişi, cât mai e timpul, ca formă şi ca roluri”, după singura estetică a numelor ce poartă, dacă vor să le mai păstreze…11
Pe de altă parte, Urmuz ironizează mentalitatea românului care consideră că este o decădere să faci comerț, să ai magazine şi o onoare să fii numit într-o funcție, oricât de mică, lucru ce apare evident în povestirea Ismail şi Turnavitu. Astfel, cei doi deținători ai firmei „Algazy & Grummer” au nume străine, exotice, orientalo-germano-evreieşti, comerțul fiind în perioada în care scria Urmuz în „mâinile străinilor care aveau capitaluri, credit şi experiență de lucru şi experiență economică, într-un cuvânt erau mai bine dotați pentru lupta economică”12.
Revenind la povestire, Urmuz mai oferă amănuntul că Algazy nu ia mită, deşi o singură dată s-a pretat la o asemenea faptă venală, reprobabilă şi scârbavnică, pe când era copist la Casa bisericii, dar nu a luat totuşi bani, ci numai câteva… cioburi de strachini, „din dorința de a face dotă unor surori ale sale sărace, cari trebuiau să se mărite toate a doua zi…”, Algazy fiind, nu-i aşa, o ființă generoasă şi dezinteresată.
Urmuz mai narează că, cea mai mare plăcere a lui Algazy, desigur absurdă şi dementă sau demențială, este să se înhame de bunăvoie şi nesilit de nimeni la o… roabă şi urmat la doi metri de coasociatul lui, Grummer, să alerge turbat prin praf şi arşița soarelui, „străbătând comunele rurale, în scopul unic de a aduna cârpe vechi, tinichele de untdelemn găurite şi în special arşice, pe cari apoi le mănâncă împreună, după miezul nopții, în tăcerea cea mai sinistră”.
În opoziție cu Algazy, Grummer este perfid, are un „cioc de lemn aromatic”, asemănător personajului Gayk, ceea ce-i dă un „aspect păsăresc”, care ar putea trimite la bestiariile medievale, dar şi o privire piezişă, îl face pe Algazy, prin tot felul de „manopere”, să părăsească prăvălia (unde mai există un al treilea personaj, un băiat de prăvălie cinstit!), iar apoi atrage câte un client, îl ține de vorbă, conversând despre sport şi… literatură, şi mi ți-l plesneşte de două ori cu ciocul peste burtă, „de te face să alergi afară în stradă, urlând de durere”.
De remarcat, că ambii eroi au nişte obiecte montate pe cap: Algazy un grătar sub bărbie („înşurupat sub bărbie”, cum spune pitoresc-absurd Urmuz), înconjurat de sârmă ghimpată (limitând astfel contactul cu ceilalți, afecțiunea, prietenia etc, dar şi apărându-se ca într-un turn de fildeş), suport pentru barba sa rasă, iar Grummer are, pe lângă frumosul său cioc aromatic, o băşică de cauciuc cenuşie înşurubată, sau „înşurupată”, ca şi capacul de pian al lui Cotadi, de exemplu, puțin deasupra feselor. Strâns îngrozitor de băşica de cauciuc, Grummer se metamorfozează într-o „uriaşă jucărie” care țopăie rigid, ca o păpuşă mecanică, scoțând sunete stridente.
Pentru a nu-şi pierde clienții, Algazy este nevoit să alerge după vizitator, să-l aducă înapoi în prăvălie şi, în schimbul unui produs cumpărat cu mai mult de 15 bani, îi dă voie „să miroasă ciocul lui Grummer şi, dacă vrea, să-l strângă cât de tare de o băşică cenuşie de cauciuc, pe care o are înşurupată la spate, puțin deasupra feselor, ceea ce îl face să sară prin magazin fără să mişte din genunchi, scoțând şi suntele nearticulate…” Abia în epilogul povestirii, aflăm că talentatul domn Algazy este… poligam, având mai multe soții, dintre care una avea formă de… mătură!
Scenariul prozei este următorul: Într-una din zile, Grummer, fără a-i da de veste lui Algazy, a luat roaba şi a pornit singur în căutare de cârpe şi arşice, dar la înapoiere descoperă din întâmplare şi câteva resturi de… poeme. Grummer se preface bolnav şi îngurgitează, înfulecă poemele singur pe furiş, dar Algazy observă cu groază, în stomacul coasociatului său că „tot ce mai rămăsese bun în literatură fusese consumat şi digerat”. Drept răzbunare sau în compensație, Algazy mâncă toată băşica lui Grummer, în timp ce acesta dormea!
A doua zi, Grummer l-a luat în cioc pe Algazy, l-a urcat cu furie pe vârful unui munte înalt şi între cei doi are loc o luptă titanică, care poate trimite la miturile şi legendele antice greceşti, până când Grummer, învins, se oferă să restituie toată literatura înghițită, vomitând-o în mâinile simpaticului şi ştirbului Algazy… Aici, în opinia mea, Grummer ar putea simboliza pe zeul grec Cronos (numit de romani Saturn) care, în loc de înghițirea copiilor săi, devorează ceea ce mai rămăsese din literatura bună, valoroasă, după ce-l urcă pe un munte înalt, ce ar semnifica Olimpul. Cronos era, în neamul Titanilor, cel mai mic dintre fiii lui Uranos şi al Gaiei sau Geei, întruchipând Cerul şi Pământul, aparținând primei generații divine, anterioare celei a lui Zeus şi a celorlalți zei din Olimp.13 Cronos recurge la nişte gesturi monstruoase, astfel, îi taie tatălui său Uranos testicolele, cu ajutorul secerei date de mama lui Gaia ori Geea, îşi aruncă frații, Hecatonhirii şi Ciclopii în Tartar şi se căsătoreşte cu sora lui Rheea.14 Ajuns „stăpânul lumii”, abominabilul Cronos îşi înghite fiii, imediat ce se năşteau, dar este păcălit de soția şi sora sa, Rheea care înveleşte o piatră în scutece şi prezintă „copilul” lui Cronos, acesta devorându-l.15 Coincidențele şi similitudinile cu povestirea lui Urmuz continuă, astfel, când ajunge mare, Zeus, ajutat de Gaia sau de Geea însăşi, i-a dat lui Cronos să bea o licoare (în proza lui Urmuz, Grummer înghite literatura bună!), în urma căreia a trebuit să-şi vomite/ elibereze toți copiii înghițiți.16
Revenind la povestirea urmuziană, bătrânul Grummer, „în pântecul căruia fermenții băşicii înghițite începuse să trezească fiorii literaturii viitorului, găsi că tot ceea ce i se oferă este prea puțin şi învechit…” Urmuz simte parodico-genial că el reprezintă viitorul literaturii române, propunând o nouă paradigmă literară. Având în vedere că zeul Cronos a fost asimilat treptat cu conceptul de timp, în această privință, speculația începând încă de la pitagoreici, continuând cu Platon (care în dialogul Timaios precizează diferența dintre timpul ca „entitate” şi timpul văzut în raport cu „viața omenească”), am putea să interpretăm personajul Grummer ca pe un fel de Cronos, care distinge nu numai între literatura bună şi cea rea şi viitorul literaturii române, ci şi între timpul real, timpul ca entitate şi timpul uman. În fine, atunci, „înfometați şi nefiind în stare să găsească prin întuneric hrana ideală de care amândoi aveau atâta nevoie”, Algazy şi Grummer reluară lupta cu puteri îndoite şi începură să se muşte cu furie „mereu crescândă”, până când „ajunseră ambii la ultimul os… Algazy termină mai întâi…”
Povestirea, schița, proza urmuziană are şi epilog interesant, un amestec de fapt divers, jurnalism de senzație şi absurd, astfel, a doua zi, la poalele muntelui, trecătorii au găsit / văzut în şanț, aruncate de ploaie, „un grătar cu sârmă ghimpată şi un mirositor plisc de lemn…” Finalul este apoteotico-kafkian: înainte ca autoritățile să vină la fața locului, una din soțiile poligamului, „sultanului cu harem”, Algazy (nume cu conotații exotico-orientalo-turceşti sau arăbeşti), care avea formă de mătură, apăru brusc şi mătură tot ce găsi, la gunoi…” Consider că, finalul povestirii reprezintă un fel de sfârşit al lumii, un mit al creației, dar, din păcate, fără o regenerare a lumii, Urmuz fiind sceptic în a întrevedea o lume renăscută.
Criticul Marin Mincu crede că în această povestire, Urmuz sugerează în mod parabolic (s.m.) situația precară a literaturii ca „hrană spirituală” care nu mai e suficientă în dozele tradiționaliste, fiind iminentă „o distrugere a acesteia şi o recuperare în alți termeni”17. Pe de altă parte, Grummer mănâncă şi digeră literatura de consum, dar, ulterior o vomită, o expectorează, de fapt, o respinge. Mincu constată protocronistic, din păcate, pe urmele unui Edgar Papu, că Urmuz, în ipostaza lui de „precursor absolut”, premergătorul, „cel dintâi de aici şi de aiurea”, după cum spunea poetul Geo Bogza, are intuiția genială a crizei totale a conceptului de literatură în momentul său de răscruce; un fel de „devorare reciprocă între semnificant şi semnificat” (temă dragă semioticienilor francezi şi mai ales italieni, precum Umberto Eco!), fără nicio speranță pentru vreunul din ei.18 Astfel, Urmuz operează având conştiința clară, limpede că literatura de până la el a ajuns într-o fundătură şi că ar fi nevoie de o intervenție salutară în căutarea unor „noi posibilități discursive, în măsură să-i dea un impuls înnoitor, cât mai eficient”19. Criticul şi istoricul literar Mircea Scarlat este de părere că din „consumarea” literaturii existente s-a născut gustul pentru acea „hrană ideală” reprezentată de „literatura viitorului”, aceasta din urmă fiind posibilă chiar pentru Urmuz, într-un mod nesugerat însă de autor.20
Făcând o paranteză, de pildă, un arhetip urmuzian al „literaturii viitorului” este celebra antifabulă Cronicari, compusă după regulile „formale şi retorice”, dinamitând în schimb orice semnificație.21
Deja faimosul episod final din Algazy şi Grummer este comentat de Ion Pop din punctul de vedere al unui militant avangardist care ar putea să semneze acele rânduri de „burlescă perspectivă” asupra „spațiului literar”; coborâte printre cârpe şi arşice „resturile de poeme” apar încă o dată „consumate” şi „digerate” în forma şi mai degradată a „vomisurii”22. Pop crede că versul lui Paul Verlaine din Ars poétique s-ar întrupa, hilar la Urmuz, într-o viziune eshatologic-parodică, de sfârşit al lumii în cheie parodică, iar în fața acestui „tot literar” care se dovedeşte a fi „prea puțin şi învechit”, în caricaturală asociere cu „fermenții băşicii înghițite”, treziții „fiori ai literaturii viitorului” nu înlătură gustul scepticismului radical al prozatorului argeşean ce oferea un exemplu briliant celor pe care îi precede întru negație, nihilism.23
Finalul povestirii urmuziene este similar, în cinismul lui exemplar, cu cel din nuvela Metamorfoza lui Franz Kafka, în epilogul de „roman realist melodramatic”, doar protezele lui Algazy şi Grummer, grătarul cu sârma ghimpată şi „un mirositor plisc de lemn”, mai rămân pentru o secundă într-un şanț, la poalele muntelui, până când totul va ajunge la gunoi grație uneia din soțiile lui Algazy24, cei doi devorându-se reciproc.
Lupta şi autodevorarea din această „fabulă grotescă a avangardei”, Algazy şi Grummer, ar porni de la o „înverşunată sete de comunicare”, cei doi protagonişti dorind din răsputeri să completeze şi să se cunoască mai bine, într-un cuvânt vor să se unifice.25 Încleştarea celor doi are ceva grotesc, dar şi titanic totodată, prin anularea lor reciprocă, asemănătoare şarpelui care-şi muşcă coada şi se autodevorează pe sine, totul ducând la transformarea fabulei groteşti urmuziene într-o parabolă (s.m.) a neantului, a nimicului sau al nihilismului absolut.26

 

 

Note
1 Nicolae Balotă, Urmuz, Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 40.
2 Nicolae Balotă, op. cit., p. 40.
3 Ibidem, pp. 42-43.
4 Ibidem, p. 43.
5 Urmuz, Algazy şi Grummer, în Pagini bizare, Timişoara, Editura Hestia, 1998, p. 32.
6 Platon, Cratylos, în Opere III, Bucureşti, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, 1978, pp. 173 şi 254.
7 Platon, op. cit., p. 176.
8 Ibidem, p. 176.
9 Ibidem, p. 176.
10 Ibidem, p. 176.
11 Urmuz, op. cit., p. 32.
12 Frédéric Damé, Bucureştiul în 1906, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007, pp. 74-75.
13 Pierre Grimal, Dicționar de mitologie greacă şi romană, Bucureşti, Editura Saeculum, 2003, pp. 128-129.
14 Pierre Grimal, op. cit., p. 129.
15 Anna Ferrari, Dicționar de mitologie generală, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 254.
16 Anna Ferrari, op. cit., p. 254.
17 Marin Mincu, Avangarda literară românească [De la Urmuz la Paul Celan ], Constanța, Editura Pontica, 2006, p. 19.
18 Marin Mincu, op. cit., pp. 20 şi 537.
19 Ibidem, p. 21.
20 Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, vol. III, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 16.
21 Dan Grigorescu, op. cit., p. 686.
22 Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, Editura Minerva, 1990, p. 51.
23 Ion Pop, op. cit., p. 51.
24 Urmuz, op. cit., p. 34.
25 N. Balotă, op. cit., p. 92.
26 Ibidem, p. 92.