Relaţia dintre sexualitate, critică socială, violenţă şi Elementele imaginarului literar al decadentismului, în povestirea-microroman Ismail şi Turnavitu

 

Ismail şi Turnavitu este a doua şi ultima proză urmuziană, tipărită antum, cu sprijinul poetului Tudor Arghezi, în revista „Cugetul românesc” (I,3) din anul 1922. Și aici, ca în majoritatea povestirilor lui Urmuz, avem de-a face cu un cuplu de personaje, Ismail şi Turnavitu, dar spre deosebire de Algazy şi Grummer, acest duet sau tandem are o valoare mai degrabă negativă, ele, personajele, neputându-se completa, ci fiind în opoziţie, după un început oarecum de atracţie vag pederastă între cei doi.
Primul personaj care apare în debutul schiţei, Ismail, este compus din ochi, favoriţi şi… rochie şi se găsea atunci „cu foarte mare greutate”. Odinioară, Ismail creştea şi în Grădina Botanică, dar, graţie progreselor ştiinţei moderne, a fost fabricat unul pe cale chimică, „prin syntheză”. Criticul G. Călinescu vedea aici un portret de bufon burghez, compus din perspectiva celor trei regnuri: animal, vegetal şi mineral, cu un exces de importanţă dat laturii minerale a omului.1 Ocupat, probabil, cu analiza altor opere literare, „divinul critic” expediază povestirea lui Urmuz, considerând că este doar o fabulă pură, „condusă după canonul clasic, dar fără sens”2. Spre deosebire de un Algazy, care umbla pe străzi înhămat la o roabă şi urmat de coasociatul său Grummer, Ismail rătăceşte în zig zag pe o singură stradă (Arionoaiei), însoţit de un… viezure, „de care se află strâns legat cu un odgon de vapor şi pe care pe timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie…” Mai aflăm că Ismail are o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde creşte alţi viezuri, cu care se hrăneşte, dar îi şi „necinsteşte”!
Dacă într-o primă fază putem lăuda spiritul întreprinzător, de adevărat capitalist al lui Ismail, suntem şocaţi/ înspăimântaţi de comportamentul aberant din punct de vedere sexual al personajului Ismail. Freudian şi psihanalitic vorbind avem de-a face de-a dreptul cu un caz de zoofilie, în faza de dragoste morbidă cu nuanţă erotică pentru animale, în etapa a doua confruntându-ne cu un viol în toată regula, efectuat asupra unui animal, iar raporturile erotice leagă omul de o făptură din altă specie (viezurele), cuplul erotic fiind compus din fiinţe aparţinând unor regnuri diferite, care ar putea trimite, am spune, rigăi Crypto şi laponei Enigel.3 Seducţia este practicată aici ineluctabil asupra unor făpturi, animale având o anumită inocenţă.4
Tot din punct de vedere al sexualităţii, Ismail cunoaşte voluptăţile exhibiţionismului, ale „travestismului” – îmbracă diferite rochii, evadând din cadrul autorităţii părinteşti, el se travesteşte în femeie, îmbracă rochii şi se expune „privirilor” celorlalţi.5 Astfel, Ismail recurge la două operaţiuni sau acte cu tentă psiho-sexuală, exhibiţionismul şi travestismul; primul face aluzie la obiceiul sau actul de a arăta sau a lăsa să se vadă în public, în mod indecent, părţi ale corpului ce obişnuit se află sub veșminte.6 Psihologii susţin că exhibiţionismul este frecvent la anumiţi arieraţi grav sau la encefalopaţi (în povestirea lui Urmuz, Ismail este compus doar din ochi, favoriţi şi rochie!), la care sunt dereglate mecanismele de control şi apare în anumite stări psihotice severe, confuzionale sau exito-motorii.7 Aceste manifestări pot fi însoţite de agresări în public şi de masturbări, sau de „tentative de mutilaţie”8, dar la Ismail exhibiţionismul se manifestă printr-un fel de act de striptease şi de atentat la pudoare, atunci când el se agaţă de grinzi „pe la diferite binale”, cu „scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă”.
Adoptarea obişnuită a veșmintelor proprii celuilalt sex,9 adică travestismul, relevă nonconformismul şi anticonvenţionalismul lui Ismail, spiritul lui original, la urma urmei. Psihologii freudieni şi post-freudieni acordă şi o semnificaţie de „tendinţe homosexuale latente”10, prezente la cei care îmbracă rochii sau veșminte proprii celuilalt sex, în cazul de faţă obiceiul lui Ismail, totodată, travestismul ismailian putând fi interpretat şi ca o dorinţă a acestui personaj de a fi altceva decât pare, sau altcineva, amintind de binomul filosofico-literar platoniciano-shekespearian „a fi – a părea”.
Celălalt personaj, Turnavitu, are „urâtul obicei” de a profita de situaţia favorabilă care-i permite să pretindă solicitatorilor lui Ismail să-i „promită corespondenţă amoroasă, contrar ameninţă cu răsturnarea”, aici Urmuz servindu-ne sau punând pe platou o… siluire, seducătorii purităţii fiind „fără pic de mustrare de cuget”11.
Raporturile erotico-sexuale din universul fictiv urmuzian aparţin, după Freud, Nietzsche şi… Balotă, în acelaşi timp, sferei libidinale şi sferei voinţei de putere, iar fantezia debordantă a scriitorului din Curtea de Argeş este dominată de formele diverse ale violenţei, între sexualitate şi aceasta din urmă existând o legătură evidentă. O adevărată obsesie „sado-masochistă” se iveşte constant în prozele sale, în povestirile lui Urmuz găsindu-se „postulatul unei violenţe permanente în relaţiile dintre oameni sau „făpturi”12. Violenţa erotică ar fi mecanismul „transgresiunii limitelor şi frontierelor celuilalt”, iar „erosul ca seducţie şi corupţie” este o violentare a eului, după cum spunea şi psihanalistul Sigmund Freud.13 Astfel, Ismail îşi „siluieşte” viezurii, iar Turnavitu îi „obligă” pe solicitanţi la corespondenţă amoroasă, raportul erotic fiind de fapt un raport de putere în care ambiţia, afronturile şi brutalitatea joacă un rol fundamental.14 Viziunea extrem-sadică, am spune, din Ismail şi Turnavitu apare în legarea viezurilor prin „odgoane de vapor”, în vederea consumării lor, violarea/ necinstirea de către Ismail a viezurilor, „rând pe rând şi fără pic de mustrare de cuget”, după care urmează consumarea/ îngurgitarea animalului crud şi viu, după ce „mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie…”15.
Componenta masochistă apare şi ea, în opinia mea, în bizara povestire „Ismail şi Turnavitu” a ciudatului Urmuz. După cum se ştie, termenul masochism avea în vedere, la început, perversiunile sexuale şi fantazările în care satisfacţia sexuală este obţinută prin suferinţă, prin faptul de a fi bătut, torturat, siluit, înrobit, umilit16, flagelat, martelat, hăcuit etc. Sigmund Freud recunoscuse că aceste perversiuni şi fantazări sexuale erau înrudite cu tendinţa generală de a suferi mai rău decât un câine, adică printr-o trebuinţă care nu are vădite baze sexuale; această din urmă tendinţă fiind taxată drept „masochism moral”17. La Turnavitu există mai întâi un masochism fizic, atunci când acest personaj îşi scoate cei patru canini din gură şi se decide să recurgă la sinucidere, dar şi un masochism moral, el suferind pentru a-i face pe plac stăpânului său Ismail. Hotărârea lui de a se sinucide s-ar explica mai degrabă prin ipoteza lui Freud cu privire la instinctul morţii, care presupune că în om operează două forţe biologice predominante, hegemonice: instinctul vieţii şi instinctul morţii, acesta din urmă având drept scop autodistrugerea, atunci când se asociază cu „impulsiile libidinale” generând fenomenul masochismului.18 De asemenea, psihanalistul din Freiberg a echivalat principiul plăcerii-neplăcerii cu „principiul Nirvanei”, acesta trebuind să stea întru totul „în serviciul impulsiei morţii”, al cărei obiectiv este „trecerea vieţii nestatornice în stabilitatea stării anorganice”19. Celebrul principiu al Nirvanei, care ţine de impulsia morţii, a suferit o modificare în organismul viu, susţine Freud, prin care a devenit principiu al plăcerii; în concluzie, principiul Nirvanei exprimând tendinţa impulsiei morţii, iar principiul plăcerii susţine cerinţa libidoului şi modificarea acestuia, principiul realităţii reprezentând influenţa lumii exterioare.20
Cu toate această ipoteză freudiană, Karen Horney explică masochismul din punct de vedere psihologic, afirmând că tendinţa de a suferi este legată de înţelegerea discrepanţei dintre posibilităţi şi realizările efective, senzaţia de a fi captivul lipsit de speranţă al unor anumite dileme (s.m.), reacţia hipersensibilă la cele mai mărunte ofense, dispreţul de sine generat de faptul de a fi nevrotic.21
Într-adevăr, Turnavitu ajunge captivul lipsit de speranţe al lui Ismail şi atunci când este ofensat, jignit şi eliminat chiar prin concediere ajunge, dincolo de dorinţa de răzbunare pe fostul său patron/ stăpân, sau chiar „padre padrone”, cum ar spune italienii fraţi cineaşti Taviani, să se dispreţuiască pe sine, terminând în moarte, în sinucidere.
Pe de altă parte, Turnavitu este dominat de complexul de inferioritate, sentiment care se lasă clar sesizat în sentimentul de imperfecţiune, de neîmplinire şi în „permanentele năzuinţe” ale omului şi umanităţii.22 Chiar şi cei care nu înţeleg sentimentul de „comuniune socială” din viaţa psihică a omului, cu a sa zicere creştinească, „iubeşte pe aproapele tău” – şi la început Ismail, „inimă caritabilă”, îl iubeşte pe aproapele său Turnavitu, luându-l sub „protecţiunea sa”, toţi cei care sunt înclinaţi să descopere doar câinele din om sau „viezurele” în cazul povestirii urmuziene, care cu astuţie se face mic spre a nu fi recunoscut şi pedepsit (ca Turnavitu) sunt un fel de „îngrăşământ natural” pentru umanitatea care aspiră să ajungă mai sus. 23 Sentimentele lor de inferioritate caută o compensare personală, ar spune psihanalistul Alfred Adler, întemeietorul şcolii de psihologie individuală, în convingerea că toţi ceilalţi sunt lipsiţi de valoare.24 Complexul de inferioritate al lui Turnavitu, adică manifestarea permanentă a consecinţelor sentimentului de inferioritate, stăruinţa în acest sentiment se explică prin „marile carenţe ale sentimentului de comuniune socială”, atât la el cât şi la Ismail, care avea un tată autoritar şi care trăise în lipsa sentimentului de comuniune socială25, ar bifa şi reitera Adler, prima figură importantă care s-a desprins de psihanaliză pentru a forma o „şcoală independentă de psihoterapie şi teorie a personalităţii”, faptul având loc după ce Freud a declarat ideile lui Adler prea diferite, chiar contrare ideilor sale şi a ajuns să dea, dictatorial, un ultimatum tuturor membrilor Societăţii (pe care Freud o păstorea autoritar, tiranic) să-l părăsească naibii pe Adler sau să se supună excluderii, dezavuând astfel dreptul democratic la disidenţă.
Întorcându-ne la proza urmuziană, despre Turnavitu mai luăm la cunoştinţă că acesta era un simplu… ventilator pe la diferite cafenele murdare, greceşti, de pe strada Covaci şi Gabroveni, care, săturându-se de mirosurile aspirate acolo, se apucă de… politică şi reuşi să fie numit… „ventilator de stat” la bucătăria postului de pompieri „Radu Vodă”.
Dincolo de absurdul, parabola şi spiritul parodic şi pastişant al prozelor lui Urmuz, există chiar în pasajul de mai sus elemente ale realului, vieţii sociale şi economice, o anume atmosferă istorico-socială cu accente pitoreşti, astfel avem imaginea cafenelor greceşti de pe str. Covaci şi Gabroveni şi postul de pompieri „Radu Vodă”, acestea trimiţând la atmosfera şi ambientul sfârşitului de secol XIX şi începutului de veac XX din Bucureşti. Trebuie subliniat că în acea perioadă, ce coincidea cu Belle Époque, perioada modernă, cu salturi marcante în toate domeniile şi viaţă tihnită până la începutul Primului Război Mondial, convenţional datată de la sfârşitul Războiului franco-prusac în 1871 până la izbucnirea Marelui Război în 1914, avem o perioadă caracterizată de „optimism, pace regională, prosperitate economică, un vârf al imperiilor coloniale şi inovaţiilor tehnologice, ştiinţifice şi culturale”. De remarcat neapărat că în climatul perioadei, mai ales la Paris, artele au înflorit, multe capodopere ale literaturii, muzicii, teatrului şi artei vizuale câştigând recunoaşterea şi nemurirea; Belle Époque fiind numită în retrospectivă, când a început să fie considerată „Epoca de Aur”, spre deosebire de hidoşeniile Primului Război Mondial)26, comercianţii din Bucureşti nu aveau nevoie de magazine mari, de vitrine spaţioase, ca în zilele noastre, pentru a seduce ochiul trecătorului şi a atrage clientela; astfel prăvăliile erau mai degrabă nişte „magherniţe mizerabile” – exact ca acele cafenele greceşti murdare urmuziene- pe care era de ajuns o scânteie să le facă scrum (de aceea era important postul de pompieri „Radu Vodă” din povestirea lui Urmuz!)27. Probabil va fi fost nevoie de un cataclism, de o catastrofă, de un incendiu urieşesc ca să se edifice nişte magazine solide şi ignifuge. Incendiile izbucneau mereu în acel Bucureşti, amintit fugar şi de Urmuz, în care casele erau acoperite cu şindrilă sau cu stuf, în care numeroase biserici şi majoritatea prăvăliilor (s.m.) erau din lemn.28
În perioada menţionată, întreg comerţul bucureştean era concentrat în spatele Palatului Domnesc, pe străduţele care dădeau în Uliţa Mare – devenită celebra stradă Lipscani şi care purtau numele comercianţilor care se instalaseră aici, printre care strada Gabrovenilor (negustori din Gabrovo), pomenită de Urmuz.29 Pe de altă parte, încă din 1740, comerţul românesc a trecut în mâinile străinilor, mai întâi greci apoi evrei, şi că în jurul boierilor au apărut funcţionari, mici boieri, ajunşi în funcţii prin metode josnic-astuţioase, ca în Ciocoii vechi şi noi, veşnic târându-se în faţa celor mari, servili faţă de puternicii zilei, duri şi ticăloşi cu cei mici pe care-i spoliau fără ruşine; această „clasă” conţinea un număr mare de greci (s.m.), tot din rândul acestora provenind, alături de evrei şi armeni, negustorii, deţinătorii de cafenele, de unde şi notaţia lui Urmuz referitoare la murdarele cafenele greceşti.30
Cele două personaje animalico-vegetalo-minerale fac cunoştinţă la o serată dansantă, unde Ismail îl ia pe Turnavitu sub protecţia sa, promiţându-i-se să i se servească de îndată câte 50 de bani pe zi şi tain, cu singura obligaţie pentru „ventilatorul de stat” de a-i servi de… şambelan la viezuri! De asemenea, printre atribuţiile lui Turnavitu intrau călcarea viezurelui pe coadă, „spre a-i cere apoi mii de scuze pentru neatenţie şi măgulirea lui Ismail pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiţă, urându-i prosperitate şi fericire…” Şi tot spre a place protectorului său, Turnavitu trebuia să ia forma de…bidon, o dată pe an, iar dacă era umplut cu gaz, ca un balon sau zeppelin, putea să facă o excursiune îndepărtată, exotică „de obicei la insulele Majorca şi Minorca”, la urmă trebuind să se întoarcă în patrie…
La fel ca în Algazy şi Grummer, între personajele principale Ismail şi Turnavitu izbucneşte o dispută, un conflict, după ce, într-una din călătoriile sale îndepărtate, Turnavitu contractează „un guturai nesuferit”, molipsind la înapoiere pe toţi viezurii lui Ismail, încât, din cauza „deselor lor strănuturi Ismail nu îi mai putu avea la discreţie oricum”. Nervos, Ismail îl concediază pe Turnavitu, care are gânduri de sinucidere, scoţându-şi în prealabil cei patru dinţi canini din gură, dar acesta se hotăreşte să se răzbune pe fostul lui protector. Astfel, înainte de moarte, Turnavitu a pus să-i fure lui Ismail toate rochiile, apoi le dădu foc cu gaz, pe un maidan. Compus numai din ochi şi favoriţi, Ismail abia mai avu putere să se târască până la pepiniera din Dobrogea, dar acolo căzu în stare de „decrepitudine” şi „în această stare a rămas până în ziua de azi…”
Mergând cam pe urmele existenţialistului nobelizat Albert Camus (mai ales din Omul revoltat), Nicolae Balotă consideră că Paginile bizare ale lui Urmuz reprezintă „o literatură de revoltă”, deşi autorul lui Ismail şi Turnavitu nu este un scriitor realist şi, deci, nic măcar unul de critică socială şi poate a fost mai bine aşa. Totuşi, prozele urmuzene sunt pline de aluzii la o societate reală.31 Critica lui Urmuz nu este o punere în lumină a aspectelor negative, o demascare moralizatoare, o denunţare ipocrită de tip socialist a societăţii capitaliste în care a trăit, ci o provocare dinlăuntru a crizei, Urmuz produce o explozie dinăuntru, o implozie, acţionând ca o bombă cu neutroni.32
La urma urmei şi vrând-nevrând, personajele lui Urmuz înfăţişează micii burghezi, mici, mici de tot (vorba regizorului de film italian Mario Monicelli), de la începutul secolului al XX-lea, o lume de slujbaşi şi, precum în lumea lui Franz Kafka ori în cea a lui Italo Svevo, de pildă, în care comis-voiajori, funcţionari de bancă, arpentori, agrimensori sunt puşi în situaţii ciudate sau bizare care le afectează umanitatea, tot aşa funcţionarii, negustorii şi comersanţii lui Urmuz sunt, în acelaşi timp, făpturi bizare cu „apetituri perverse”, având o experienţă la limita umanului.33
Ca şi Gregor Samsa, metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare, pentru că a renunţat la libertate, Turnavitu este redus la categoria de unealtă, el fiind „ventilator” pe la diferite cafenele murdare de pe străzile bucureştene Covaci şi Gabroveni, apoi făcând „mai multă vreme politică” ajunge să fie numit „ventilator de Stat” (sic!) la bucătăria postului de pompieri Radu Vodă.34
Avem în aceste pagini, ca şi în celelalte proze urmuziene, câteva elemente de critică socială, sau de realism critic, astfel suntem introduşi într-o lume a cafenelelor murdare, ce-i drept greceşti (aici, Urmuz este puţin naţionalist!), a corupţiei moravurilor româneşti electorale (analizate magistral şi de un savuros I.L. Caragiale), sau a condiţiei mizere şi paupere a muncitorilor de la începutul veacului al XX-lea, fără însă a se situa pe poziţii de stânga, ori tezist-demonstrative.
Trebuie spus, însă, că a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi izbucnirea Primului Război Mondial a fost o perioadă decisivă pentru dezvoltarea economică şi socială a României, în multe domenii acesta înaintând către formele moderne (dar fără fond, vorba lui Maiorescu!), populaţia a sporit constant şi a devenit într-o mai mare proporţie urbană, industrializarea a luat avânt şi a început să se completeze infrastructura unei economii relativ avansate, am spune.35 Partidele Liberal şi Conservator au încurajat întreprinderile private, dar rolul statului ca „întreprinzător şi regulator” s-a dovedit indispensabil pentru progresul economic, susţine Keith Hitchins, ba am putea sublinia nemarxist că şi atunci capitalismul de tip românesc s-a făcut cu ajutor de la stat, ori s-au realizat multe afaceri cu statul.36 În acelaşi timp, însă, au cam persistat numeroase caracteristici ale unei ţări de-a dreptul subdezvoltate, cvasi-africane, am adăuga, agricultura rămânând baza economiei, iar marea majoritate a populaţiei a continuat să vieţuiască, să supravieţuiască, mai degrabă, la ţară, nemaivorbind de faptul că la început de secol izbucnise una dintre cele mai mari răscoale ţărăneşti din lume, cea din 1907, care aproape că a distrus vechea şi tradiţionala agricultură românească.37 În aceeaşi perioadă, sărăcia era larg răspândită, la fel analfabetismnul, iar rata mortalităţii rămăsese ridicată, din cauza alimentaţiei precare, a condiţiilor sanitare groaznice şi a asistenţei sociale necorespunzătoare.38
La cumpăna dintre secolele XIX şi XX, muncitorii manuali (s.m.) deveneau o „componentă însemnată a populaţiei urbane”, ei fiind angajaţi în special în industria alimentară şi alte industrii orientate spre consum, în mine, industria petrolieră şi în transporturi.39 Majoritatea proveneau de la ţară, fuseseră „ţerani”, vorba lui Nicolae Iorga, unde suprapopularea devenise o mare şi spinoasă problemă socială, iar alţi muncitori proveneau din „rezervorul în creştere al meseriaşilor sărăciţi”, ambele categorii de proletari sau chiar lumpenproletari prestând munci necalificate şi fiind plătite foarte prost, spune K. Hitchins.40 Consecinţa ineluctabilă: exces de durată de mână de lucru necalificată, menţinerea salariilor la nivel scăzut şi condiţii de viaţă insuportabile.41
În ciuda absurdului şi bizareriei operei lui Urmuz este imposibil ca scriitorul să nu fi ştiut sau intuit aceste stări cam dezastruoase de lucruri, dar, oricum, ele transpar în povestirile urmuziene, însă fără iz socialisto-comunist.
Totodată, Urmuz critică şi corupţia şi birocraţia funcţionărimii române de atunci, prin imaginea „solicitatorilor de posturi, ajutoare băneşti şi lemne” din „Ismail şi Turnavitu”, apoi, personajul Turnavitu se învârte în lumea politică de atunci, şi accede într-un post mai înalt doar prin intermediul politicii, a înscrierii într-un partid politic, eventual, în fine, prin factorul politic, reuşind să fie numit „ventilator de stat”!
Istoricii susţin că o dată cu dezvoltarea sistemului bancar, a industriei şi a comerţului, un număr din ce în ce mai mare de funcţionari şi membri ai profesiilor libere au intrat în rândurile clasei de mijloc, iar administraţia publică a contribuit şi ea în mod constant la creşterea burgheziei pe măsură ce administraţia centrală şi sucursalele ei din judeţe şi-au asumat responsabilităţi noi.42
Pe de altă parte, într-o imagine/ secvenţă realistă dar şi halucinantă, Ismail ar fi putut fi acuzat de „abuz de putere”, deoarece primea zilnic sute de solicitanţi de posturi, ajutoare băneşti şi lemne, care erau obligaţi să clocească fiecare câte puţin ouă, fiind umiliţi de Turnavitu în timp ce sunt căraţi într-un vagonet de gunoi al Primăriei spre locul audienţei. Acelaşi Ismail, fiind impresionat/ preocupat de drama „muncitorimii” din perioada de dinaintea Primului Război Mondial, deşi abia după război, prin anii 1929-1933, vor apărea probleme majore pentru aşa-zisa „clasa muncitoare”, se gândeşte la o metodă originală şi absurd-bizară în acelaşi timp, de rezolvare „într-o însemnată măsură” a „chestiunii muncitoreşti”, mergând travestit şi agăţându-se de grinzile unei binale, în ziua când se serbează tencuitul, „cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă şi împărţit la lucrători”43!
În altă ordine de idei, s-a spus că proza lui Urmuz conţine elemente ce prezintă caracteristicile Decadentismului, astfel, din perspectivă strict estetică, literatura „decade” ori de câte ori… „ignoră, contravine sau ratează condiţia artei”, de fiecare dată când poezia şi literatura sunt substituite prin „nonpoezie şi nonliteratură”44. În acest sens, ideea de decadenţă ar echivala cu noţiunea de nimic, de „neant artistic”, de „absenţă” estetică, de unde şi definiţia cam negativă, „net polemică” a decadentismului („non-artă”), atestată şi în literatura română de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului al XX-lea.45 Reperele ar fi următoarele: literatura decade dispărând capodoperele, se produce doar „proză”, se realizează opere de o calitate „net inferioară” nivelului maxim atins, apar numeroase opere minore, epigonice, de mică valoare estetico-literară, care fac figură „decadentă” faţă de capodoperele precedente şi de scrierile canonice.46 Totodată, scriitorii decadenţi sunt „rebelii epocii, sunt singularizaţi, agresivi, excesivi, cu o bună doză de emfază şi cabotinism”, caracteristici care se potrivesc mai degrabă „decadentului” italian Gabriele D’Annunzio decât „decadentului” Urmuz.47 După Alexandru Macedonski, „visul urmărit de decadenţi” constă în „a crea o artă nouă, artă ce nu s-ar îmbrăca cu nicio regulă amintită”, abia acest lucru putând fi trecut în dreptul lui Urmuz.48
Întrebarea care se pune este dacă Urmuz poate fi un decadent sau dacă opera lui conţine elemente ale imaginarului decadentist. Imaginarul decadent s-ar compune, vorba lui Urmuz, din: exhibiţionismul, travestismul şi homosexualismul (adepţii zeloşi ai corectitudinii politice şi ai LGBT-ismului din zilele noastre l-ar considera pe Urmuz un precursor şi în acest sens!), chiar latent al lui Ismail (şi „decadentul” Oscar Wilde era exhibiţionist şi sodomist!), din „corupţia moravurilor noastre electorale”, cafenelele „murdare” greceşti, „vagonetul de gunoi” al primăriei, necinstirea viezurilor (un obicei zoofilico-decadent, nu-i aşa!) şi altele.
Pe de altă parte, personajele urmuziene nu dau dovadă de „atrofierea energiei vitale”, de oboseală, de „epuizare fizică şi morală”, după cum spune Adrian Marino, ba din contră, ele sunt pline de energie, de voinţă, deşi unele sunt bătrâne (de pildă Algazy) de spirit bătăios, apar tot timpul în situaţii violente şi se luptă, ce-i drept, până la epuizare.49 Nici autorul prozelor nu poate fi suspectat de extenuarea puterii de creaţie şi mai ales de decăderea (s.m.) capacităţii de invenţie estetică, Urmuz fiind un inovator în literatura română, pe care o înnoieşte profund şi duce dincolo de curente, cu adevărat decadente, aş sublinia, cel puţin din punct de vedere estetic şi european, ca „Sămănătorismul” şi „Poporanismul”.
Dacă opera de artă implică, în orice ipoteză, „un minimum de coeziune şi unitate, o structură coerentă”, apariţia şi propagarea haosului, confuziei, „anarhiei” estetice a „detaliului” până la limitele disoluţiei, distrugerii unităţii şi coeziunii, în povestirile urmuziene, inclusiv în Ismail şi Turnavitu, ar reprezenta un „fenomen calificat de decadenţă”50.
Dincolo, însă, de absurdul prozelor urmuziene, de parodia şi pastişa diverselor curente literare şi realităţi sociale, opera sa conţine elemente dramatice şi tragice, unele demne de tragediile greceşti antice, şi Ismail şi Turnavitu confirmă acest lucru, Urmuz fiind în profunzimea sa un artist al tragicului.

 

 

Note
1 G. Călinescu, Istoria literaturii române, compendiu, Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2001, pp. 360 şi 364.
2 G. Călinescu, op. cit., p. 360.
3 Nicolae Balotă, Urmuz, Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 80.
4 Nicolae Balotă, op. cit., p. 80.
5 Ibidem, p. 80.
6 Ursula Şchiopu, coord., Dicţionar enciclopedic de psihologie, Bucureşti, Editura Babel, 1997, p. 276.
7 Ursula Şchiopu, op. cit., p. 276.
8 Ibidem, p. 276.
9 Ibidem, p. 705.
10 Ibidem, p. 705.
11 Nicolae Balotă, op. cit., p. 80.
12 Ibidem, pp. 82-83.
13 Ibidem, p. 83.
14 Ibidem, p. 83.
15 Urmuz, Ismail şi Turnavitu, în Pagini bizare, Timişoara, Editura Hestia, 1998, p. 22.
16 Karen Horney, Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Bucureşti, Editura IRI, 1998, p. 191.
17 Karen Horney, op. cit., pp. 191-192.
18 Ibidem, p. 192.
19 Sigmund Freud, Psihanaliză şi sexualitate, în Opere, vol. III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1994, p. 236.
20 Sigmund Freud, op. cit., p. 236.
21 Karen Horney, op. cit., p. 193.
22 Alfred Adler, Sensul vieţii, Bucureşti, Editura IRI, 1995, p. 75.
23 Alfred Adler, op. cit., p. 77; Urmuz, op. cit., p. 23.
24 Alfred Adler, op. cit., p. 77.
25 Ibidem, p. 77.
26 Cf. „La Belle Époque” (in English), at angelsmith.com, 15-01-2017.
27 Frédéric Damé, Bucureştiul în 1906, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007, pp. 61-62.
28 Frédéric Damé, op. cit., p. 69.
29 Ibidem, p. 62.
30 Ibidem, pp. 73-74.
31 Nicolae Balotă, op. cit., p. 112.
32 Ibidem, p. 112.
33 Ibidem, p. 112.
34 Ibidem, p. 113.
35 Keith Hitchins, Făurirea României Mari, în vol. Istoria României, redactat de Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea şi Pompiliu Teodor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999, p. 399.
36 Keith Hitchins, op. cit., p. 399.
37 Ibidem, p. 400.
38 Ibidem, p. 400.
39 Keith Hitchins, op. cit., p. 402.
40 Ibidem, p. 402.
41 Ibidem, p. 402.
42 Ibidem, p. 401.
43 Urmuz, op. cit., p. 22.
44 Adrian Marino, Dicţionar de idei literare (A-G), vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 519.
45 Adrian Marino, op. cit., p. 519.
46 Ibidem, p. 519.
47 Ibidem, p. 519.
48 Ibidem, p. 519.
49 Ibidem, p. 519.
50 Ibidem, p. 520.