O pasăre

O pasăre scăpată din laț
amețită de primăvară îmi bântuise noaptea
cu neliniştea unei inimi
divizată în fiecare venă.
Aş vrea s-o atingi: sub degetele tale
ar învia buimacă
şi-ar lua zborul
cu violența
fiecărei celule în care exişti.

Să guşti libertatea

Gustam respirația subtilă a vieții
aer de munte filtrat printre explozii
păstram pe retine
frunzele ucise ale copacilor.
O gustam împreună cu cei
care au hotărât să însemne pe tălpile picioarelor
harta de piatră blestemată a Balcanilor
să fie generoşi
cu cei care iubeau speranța
frântă şi renăscută în sârma ghimpată.
Împreună cu cei ce vedeau marea în pustie
ademenită cu multe promisiuni
când marea-deşert le ciugulea
pielea încinsă.
Mă chinuia libertatea ca drumurile de nisip
pe încăpățânatul beduin
oaza din care îşi ia
doar câteodată viața.

După şcoală

Nu se grăbesc să ajungă acasă
elevii din cartier deshamă
gențile le aruncă sub porți
se împing se încaieră se cotesc.
Doar vremea prea scurtă îi obligă să nu scrie
şi câte o pagină sângeroasă
într-un conflict local:
îi atrag
porțile unor case de secole
care lasă să se vadă în fundul curții nucii încă
necăutați de ciori
şi aceştia îi sorb cu lăcomia unei zile de toamnă.

Deposedare

Într-o zi trupul său plecase din învelişul
sonor cu care fusese cunoscut.
Numele a început atunci să protesteze
cum protestează un far
lângă navele
care mai au nevoie țărm.
Îl locuia numai vântul îl făcea să alunece
ca o nucă ciobită de ciori pe trotuar.
Între timp privirea hrăpăreață a tinerilor
trecea prin el ca prin ferestrele
unei sparte iubiri.

Plajă de aşteptare

Plaja de aşteptare-i fără nisip
faruri vapoare odgoane şi chei.
Pot să o populez
cu de toate: pun marea să te mângâie
să te înfurie
pescăruşii să nu uităm pescăruşii
bestii ce miros a peşte stricat
nu o să-ți placă mirosul de alge
ele te țin legată de mâini şi picioare
tu ai nevoie de mişcare eşti
un fel de argint viu degeaba
îmi închipui că ai putea ajunge vreodată
pe plaja mea de aşteptare.

Când

Când nu a mai rămas nimic
pe urme au rămas urmele. Nu duceau
undeva duceau altundeva
mai sus chiar decât s-ar putea
crede. „Uite, ți-ar fi putut spune ceva
urma asta care duce nicăieri?”
Întrebarea căzuse anapoda.
Bâigui: „Când eşti tânăr
nu te sperii dacă apa îți îmbătrâneşte
imaginea. Este altceva atunci când
nu va mai fi nici o diferență
între ceea ce se vede şi ceea ce eşti!”

Cuvintele

Cuvintele încep să se elibereze de tunica
militară în care au stat prostite
crezând că viața-i o defilare
sar dincolo de gard
se fugăresc
„opriți-vă!” se aude un strigăt
„nu vă aprindeți prea tare
ora e crudă
aveți timp berechet
să pecetluiți un destin”.

Tunel

Când se ieşea din ceață
se intra într-alta la fel de lipicioasă
umplea gura nările urechile
şi mai ales ochii
se devenea cârtițe
chiar hainele se transformau în blană
de atâta umblat pe sub pământ
prin ceață
nu mai era nevoie de ochi
nu mai voiau să vadă
instinctul le sugera să meargă lipiți de ceva tare
pereții unui tunel fără ieşire.

Încă

Am învățat să privim îndărăt
dar mergem înainte
cârd de recruți împinşi în luptă
de urletele unui nădrăgar de profesie.
Ne temem de ce-am lăsat în urmă
de mâinile întinse să ceară ajutor
să nu ne apuce de spate
să nu ne împungă
cenuşa lor
devenită răsuflare spartă de vânt.

Noaptea de decembrie

Orele trec: ziua încă aşteaptă
într-o turmă de oi pe colinele Transilvaniei.
Odată cu ea se stinge
țipătul în sughițuri al anului:
şi în fiecare dintre cei ce rămân
se cuibăreşte noaptea o cloşcă
care-şi prăseşte puii cu greu.