Incurabil visător, inventiv, ludic, fantasmatic și poematic, purtând în suflet „cerul de-acasă”, „amintirile și mormintele” de-acolo, Ștefan Mitroi, pornind în lume dintr-un sat teleormănean (Siliștea) s-a vrut regizor de film, a terminat Dreptul și a visat să ajungă scriitor. Ceea ce chiar s-a întâmplat! I s-a cășunat, zice, să scrie literatură, debutând – ca poet – la Astra și a atacat toate genurile; el, doldora de întâmplări, scrie „cu aceeași inimă” și crede în căldura cuvintelor, dorind să emoționeze. Trecut prin gazetărie, procuror (o lună!) la Alexandria, „optzecistul fără generație” (cum constatase, cu îndreptățire, Ana Dobre), adăpostit sub cupola realismului magic de sorginte folclorică, rămâne un neîncadrabil. Luase startul ca „poet onorabil”, prezent la Festivalul ieșean (1978), păstorise (ca redactor-șef) Opinia studențească și, după ’89, Tineretul liber, debutase cu o colecție de reportaje etnologice (Nimic despre singurătate, 1986) în numele unui viril expresionism țărănesc și vădise o izbitoare „știință compozițională”. „Poate a unui prozator”, strecurase observația Artur Silvestri, într-o cronică luceferistă, comentând volumul. Profeția, iată, s-a adeverit! Pe urmele lui Zaharia Stancu (Mitroi, în acte!), a lui Marin Preda (venit dintr-o altă Siliște), vecin cu Noica (din Vitănești), gardat de aceste nume mari, Ștefan Mitroi s-a încumetat să eternizeze, altcumva, satul teleormănean, gelos (bănuim) că Preda i-o luase înainte. Prozator al satului de câmpie, categoric, cu „grămada” lui de porecle, „pedepsit” de memorie, intrând în visătorie, închegând o Scurtă istorie a veșniciei, el ne propune, de fapt, o interminabilă poemă rurală în chingile unui realism fabulos, redimensionat, mereu în mirare. „Retrăirile” sale, ne avertizează, înfrunzesc prin poezie; cuvintele au gust de pâine, puterea de a iubi, populată cu amintiri, înveșnicește spațiul matricial, molcomind „depărtările timpului”. Fiindcă viața este „un lung șir de întoarceri”, convocând, din „veșnicia de dincolo”, figurile tutelare (părinții, vocea casei, copilăria aciuată în curte etc.). Și, desigur, Poezia, „o fată de la țară”, urmele ei „răsărind pe cer”. Pregătiri de Înviere (2020), de pildă, sau versurile adunate în O sută și una de poezii (2021) sunt, negreșit, poeme epice. Sentimental fără frână, Mitroi, sfătuit să-și țină nostalgia în frâu, nu cade, însă, în pelteaua sentimentaloidă. Câte o tușă ironică („o să treacă și veșnicia”) intervine corectiv în saga sa teleormăneană, precum în cele trei romane din Dulce ca pelinul, încununat cu Premiul Academiei Române. Original și profund, sedus de vraja cuvintelor înlănțuite, captând seva viului, prozatorul deapănă, sub rotirea anotimpurilor, întâmplări miraculoase, închegând o lume suficientă sieși, pulsând între trudă și visătorie. Să fi devenit el un transmodern, cum crede Theodor Codreanu?
Posibil, Bâlciul de argint (2015) fiind și un aspru rechizitoriu al jafului postdecembrist („decolectivizarea”) în Văjiștea, un sat în destrămare, acolo unde Fănuță Saredulce are „amintirile și mormintele”, provocând dialogul umbrelor. O lume apusă, revizitată și un trecut viu, reînviat, placat pe o geografie reală, trezind memoria afectivă într-o existență dublă; concretul cotidian se întrețese cu planul metafizic, ceremonialurile de trecere pun față în față viii și morții, „momâile” își retrăiesc anii tineri, bocetul, în „cuvinte cântate”, întreține tragismul viziunii, balansând între adineauri și acum. Dacă într-un alt roman (Să locuiești într-un lătrat de câine, 2014) candoarea dictează tonul narațiunii într-o lume bolnavă, a copiilor străzii, cu Nelu-Mucea și ai lui, Dacă Dumnezeu ar muri (2011) desfășoară o intrigă polițistă, în vălmășagul ipotezelor, cu transferuri de identitate, propunând, prin vocea criminalistului de la județ, o „teologie judiciară”. În fine, fără a trece în revistă toate titlurile, Jocuri de nenoroc (2015), amestecând sacrul și profanul ne invita, elegiac-regresiv, într-un sat cosmic, podul casei fiind „raiul cel adevărat”; dacă Guantanamo (2014) denunța „epidemia de bătrânețe”, aici e vorba de călătoria spre moarte, parcurgând drumul „de la răsăritul soarelui până la răsăritul somnului”. Și Poveștile cerului, poveștile pământului, reținând texte culese în Lumina, tot spre trecut îndeamnă, în așteptarea morții. Nesăturându-se de privit, rememorând chipurile celor dragi (părinții, bunica Nicula, mamaia Tudora), eroul nostru, același pui de țăran Fănuță, scrie direct pe cer, primăvara însemnând „scoaterea cerului din pământ”. Atunci când era mereu duminică (2017) tot în fabuloasa lume a copilăriei, a bucuriilor mici, ne îmbie. Parcă în lunga duminică blagiană („fără de seară”) poposim, în tovărășia naratorului-copil, în continuă mirare, descoperind cu ingenuitate lumea și definind-o animist (curcubeul-zmeu, oameni-ploi, balaurul plecat din icoană etc.), cu tangențe soresciene. Monologul acestui mic scamator, pentru care cerul e „un sat apropiat”, scriindu-i lui Dumnezeu, recreează lumea. Un roman-poveste este și Adu-ți aminte să nu uiți (2022), topind adevărul documentelor în plasma ficțională. Scris „împotriva uitării”, imaginarul lui Ștefan Mitroi, asumându-și spațiul teleormănean, cheamă pe cei plecați din „zarea cețoasă a veșniciei”, narând nașterea Orașului („Alexandria mea”) pentru a scăpa de „povara dajdiilor”, prins într-o „fierbere fără seamăn”. Convocând evenimente istorice și nume reale (cazul lui Dumitru Bălăureanu, de pildă, hoț de cai, un picaro valah), volumul pare, mărturisea însuși prozatorul, „un fel de Înviere” pe întinderea unui veac. Ștefan Mitroi scrie scurt, precis, cu infuzie lirică și duioșie la vedere etc., despre trecerea timpului, despre marea Istorie, dar – mai cu seamă – despre „istoria sufletelor”, despre dragoste și moarte. Îngemănând acolo destinul omului, împlinind veacul, și al locului (orașul), atât fiul Dobriței, cât și Lisăndria, „lățită” în timp, fiind copii din flori. O scriitură polifonică, abolind, prin magma fabulatorie, hotarul dintre lumi; groparul Simion, de pildă, îi consideră pe cei plecați „în același timp și în viață”.
Firește, „rețeta”, testată cu succes, se păstrează și în volumul de față, Pisica surdo-mută și alte unsprezece povestiri. În Bâlciul, deschizând noul volum, magicienii circului stârnesc, datorită scamatoriilor, un vifor năprasnic și o cavalcadă de întâmplări, de neoprit. Dacă Dragoste oarbă ne aduce în față un cuplu de proaspăt însurăței, Silvia, adolescenta-femeie fiind, pe fundalul timpului reversibil, în așteptarea lui Ion, Ararat ne introduce într-o familie de armeni („fără amintiri”), a căror fiică, Anaid, ajunsă în America, într-un oraș nebun (New York), nu găsește timp pentru a-și urma nevoile inimii. Va reveni, însingurată, îmbătrânită, cu urnele celor doi, ascultând „glasuri de cenușă”. Cealaltă, cu un final excepțional, deapănă povestea Mihalei, cea bătută și iubită de „omul ei”, înmormântându-și soțul cu poza (lui) în mână. Alb ne instalează într-o abil regizată confuzie (anotimpuri, vârste), Ștefan Mitroi jonglând, prin visul lui Emilian Crivăț, cu elasticitatea timpului, stârnind, în plină vară, ninsori abundente (cu boabe de grâu, măzăriche galbenă, făină). Profesorul Stanomir, avocat și poet, făcând „glume cu moartea”, provoacă încurcături la propria-i înhumare (v. Cântecul cucului), cei veniți pentru cuvântul de adio, după un popas la cârciuma Mai bine aici decât dincolo, ajungând după ce tristul eveniment se consumase. În Decolare, doctorul Horațiu Biolan, un „croitor de inimi”, văduv și fără copii, sprijină pe cei merituoși, răsăriți la școala din satul său și asistă la „decolarea” unui tânăr medic. Pisica surdo-mută este, de fapt, o elegiacă despărțire de copilărie, îngropată odată cu moartea mamei. Iar sufletul ei, adăpostit în pisica portocalie, adună viețile tuturor pisicilor pe care le-a iubit. Armaghedon pune în discuție soarta supraviețuitorilor „ghinioniști”, în lumea-mormânt, cernând „făină de oameni”, de după războiul atomic. Proză de înalt nivel, ea consemnează „moartea trăită pe viu”, odată cu dispariția bruscă a timpului, propunând exerciții de uitare prin înjumătățirea amintirilor și putrezirea sufletului. În savuroasa proză Ziua recoltei, asistăm la pățaniile lui nea Dicu, operatorul-tractorist care proiectează filme încurcând rolele. Apare și un Godinel, colecționarul de ceasuri, obținând, așteptând-o pe răposata Aritina, „o grămadă de timp”; sau Șapte cai (adică Florin Piersic), iscând rivalități, tulburând mințile muieretului sătesc, prezent la astfel de vizionări sărbătorești. În fine, Câinele-spectator salvează o premieră teatrală, directorul Anchidim Olaru și amicul său, Ionel Rușanu, pasionați vânători, rătăcindu-se în ninsoarea apocaliptică. Cu Mirese zburând suntem în plin realism magic. Războiul, „iute de picior”, lăsase satul cu o mulțime de nunți amânate, rochiile albe ale mireselor nenuntite, văduve înainte de măritiș, putrezind prin dulapuri. Hotărând, ele, în așteptarea unei vijelii, să se desprindă de pământ, în pofida amarului de ani („atârnând greu”), pornind în căutarea celor meniți, cu dragostea „mereu tânără”, ajungând aproape de cer. Plutind deasupra satului, dispărând, fără a se întâlni cu sufletul-licurici al aleșilor, roi ce se abătea peste sat, în căutare, pierzându-se apoi în tării.
Trecând, fugitiv, peste sumarul proaspătului volum, vom conchide că avem în Ștefan Mitroi un prozator puternic, recunoscut ca atare de supărăcioasa tagmă scriitoricească, sub semnătura unor critici calificați. Un însingurat meditativ, sentimental, vibratil și confesiv, prefirând – ca „povestitor al sufletului” – notații dense, cu iz aforistic. Dar Ștefan Mitroi se consideră, paradoxal, un „pierzător de meserie”. Trebuie să-l contrazicem. El, survolând toate genurile, are o Operă, chiar dacă n-a ajuns (încă) „scriitorul care visează să fie”, cum deseori mărturisea. Sau că, fugind de țară, și-ar fi ales „o viață greșită”. Comuniunea de altădată, risipită, e recâștigată prin cărțile sale, acolo unde vom descoperi, cu încântare, cum observase Rodica Lăzărescu, „fulgurații lirice mustind de tristețe”. Ca pecete inconfundabilă, plăsmuind, pentru noi, „un alt Macondo”. Rămâne să aflăm dacă Ștefan Mitroi, un povestaș din născare, se va dedica romanului (genofag, bulimic, obez, dar nu și gelatinos, respectând niscaiva rigori arhitectonice) sau va rămâne credincios formulei sale, neuitând că este poet, cultivând, cu știuta-i inventivitate năstrușnică, un epos poematico-fantasmatic, arondat Teleormanului.