Consiliul
Județean Cluj
O triadă insolită: Herta, Ada, Anca
Începem cu Herta Müller. Din Timișoara, a emigrat în 1987 în Republica Federală Germania. A fost hărțuită de poliția politică a regimului comunist. A suportat 50 de interogatorii în beciurile Securității. Nu au reușit s-o racoleze ca turnător. Sacrificii, spaima de sistem, scrisul ca mod de supraviețuire. A fost hulită chiar de propria comunitate. Apoi, deodată, în 2009, e laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, pentru „densitatea poeziei și sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaților”. Finis coronat opus! Și Herta stă alături de ceilalți germani distinși cu Nobel: Thomas Mann, Herman Hesse, Elfriede Jelinek, Heinrich Böll, Günter Grass. Herta nu vrea să uite trecutul, nici să-l cosmetizeze. E convinsă că dacă o singură persoană e nedreptățită, toată omenirea e afectată. Limbajul său poetic poate deveni, deodată, tăios.
Continuăm cu triada… Ada Milea aduce literatura Hertei spre marele public prin spectacolul Cântece de speriat frica, realizat după texte din Patria mea era un sâmbure de măr, Mereu aceeași nea și mereu același neică, Regele se-nclină și ucide. Premiera a avut loc în 18 aprilie, 2024 – producție a Teatrului Național din Cluj-Napoca. Spectacolele Adei Milea înseamnă mereu un omagiu adus literaturii, care se îngemănează cu muzica, într-o interacțiune memorabilă. Aici reapar pregnant Radu Dogaru (chitara electronică), Cristian Rigman (tobe), Mihnea Blidariu (clape și bas). Spectacolul n-a început încă, dar securistul cinic (Miron Maxim) ne dă târcoale, cu priviri perfide, persistente, otrăvite. Trecutul se insinuează frisonant, demonic. Să nu uităm că mama Hertei a stat mulți ani într-un lagăr de muncă forțată. În spectacol, Adriana Băilescu e mama care știe să măture, să calce batistele, să strecoare fiori de empatie, durere, spaimă. Scenografia concepută de Alexandra Mureșan conține și un ecran alb, circular, în spatele căruia personajele devin umbre persistente, obsedante. Personajul central este EA (Anca Hanu). Singură sau cu securistul, cu mama, cu o prietenă. De fapt, asistăm la frânturi din biografia Hertei Müller. O supraveghere toxică, perpetuă. Securistul grobian strivește orice cu pantofii, iar zgomotul persistent de mătură duce spre aceeași frică viscerală, îmblânzită prin cântece. Să nu uităm de metronomul ce îți dă fiori, ca un verdict iminent, pornit încă de la intrarea în sală. Ca un avertisment. Frica Hertei a fost abolită prin literatură. Înfrântă progresiv prin speranță. Da, arta e curativă întotdeauna, iar reziliența e posibilă.
Iar acum… Anca Hanu, actriță cu talent poliedric, cu voce de neignorat, ce glisează între sensibilitate și parodic/ludic (când textul o cere). Ea deține forța candorii, care își păstrează demnitatea. Spectacolele Adei Milea nu au cum să strălucească fără Anca: versatilitate, vitalitate, aplomb, virtuozitate. Spectacolul e absolut necesar: a nu uita spaima oribilă. Știm bine: cine uită trecutul, riscă să-l retrăiască. Spectacolul-concert regizat de Ada Milea îi invită pe spectatori „în interiorul lumii propuse de noi, printre cuvinte, lumini, pași, respirații, instrumente, întâmplări, personaje și batiste” (Ada Milea).