Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

O unică şi ultimă dorință

O unică şi ultimă dorință

 

Junikiro Tanizaki
Jurnalul unui bătrân nebun
Iași, Polirom, 2016

 

 

Romanul lui Junikiro Tanizaki, Jurnalul unui bătrân nebun, Polirom, 2016, 230 p. (traducere fluentă din limba japoneză și note de Magda Ciubăncan), scris sub forma unui jurnal, îl are drept protagonist pe Tokusuke Ursugi, un ultraseptuagenar înstărit, dar plin de beteșuguri, aproape cu un picior în groapă. În această stare disperată, face o fixație pentru tânăra Satsuko, nora sa cam cochetă. Tokusuke notează evenimentele zilelor și, cu precădere, gândurile lui fetișiste provocate de noră. Avem de-a face, am crede după parcurgerea primelor pagini, cu un roman psihologic și erotic, numai că, treptat, ne vom convinge că aceste trăsături sunt prea timide, mai mult aluzive și prea puțin aprofundate.
Erotismul se mărginește la intențiile fetișiste ale bătrânului și la o meșteșugit-fugitivă provocare din partea lui Satsuko, astfel că acel joc erotic, ce părea că se înfiripă, se adeverește a fi o pură vulgaritate. Ea nu se joacă cu socrul ei de dragul unei plăceri ludice și perverse, ci pentru… bani. Oare există ceva mai vulgar pentru o femeie, în mentalitatea japonează, mai ales, decât să provoace un vârstnic pentru bani?
Erotismul în această carte se mărginește doar la un lins al picioarelor aceleia și la o picătură de salivă pe care nora o lasă să se scurgă în gura anxiosului Tokusuke. Marchizul de Sade ar crăpa de râs în mormânt, dacă ar citi asemenea umilințe și ingenuități. Nu e în intenția premeditată a autorului de a trata cu delicatețe tema erotismului senil, dat fiind comportamentul vulgar și primitiv al celor două personaje. Dacă totuși asta și-ar fi dorit Tanizaki, vom spune că nu a reușit.
Ca să nu mai pomenim de rudele ce știu de dorința prihănită a lui Tokusuke și îl încurajează, știindu-l bătrân, pe moarte, nebun și prefăcându-se că-l înțeleg. Nu doar că e dezgustător, dar și greu de crezut. Nu credem că bătrânul era nebun cu adevărat, căci a se lăsa purtat de gânduri erotice la vârsta lui este mai mult decât credibil. Dorințele lui tactile și senzual-fetișiste nu sunt alceva decât un fel de ultimă și unică satisfacție a vieții.
Din păcate însă, abordarea psihologică lasă de dorit în favoarea detalillor scabroase. Jucând rolul avocatului acuzării, credem că avem de-a face cu un bătrân răsfățat și capricios, iar nu cu unul care din pricina impotenței caută încă un pic de satisfacție, chipurile, sexuală, în fetișuri și mărunte jocuri erotice. Tokusuke nu pare un pervers genuin, ci un depravat arterosclerotic. Nici vorbă de delicateță în gândurile și jocurile erotice ale celor două personaje, ci de vulgaritate și josnicie.
Schimbând cheia de lectură și făcând pe avocatul apărării protagonistului, vom spune că îi putem înțelege confesiunea făcută în pragul morții. Incapabil de a se controla și evalua urmările faptelor sale, continuă să-și facă simțită nevoia de iubire, imperioasă și irezistibilă. Nu are importanță că acest lucru, din punct de vedere fiziologic, nu se poate realiza, și nici că jocul de seducție dintre bătrân și tânăra lui noră Satsuko este aparent un război fără tranșee în care fiecare încearcă fățiș să-l plieze pe celălat spre propriile dorințe, oferind minim spre a obține maxim. Așdar, s-ar putea conchide că Satsuko este cea care învinge, obținând, prin neobrăzata, superficiala și simbolica ei condescendență, avantaje materiale, de altfel inimaginabile, prin intermediul unor procedee ce par șantaje neîndoielnice.
Numai că viața bătrânului este o succesiune de vizite la specialiști, asistat fiind continuu de personal specializat ce-i condiționează împovărător viața, de relații tensionate cu rudele cele mai apropiate, care, focalizate fiind de rentabilitatea materială a vieții, par să fi uitat complet de el, să-l considere inutil și chiar să-l disprețuiască. Par să fi uitat de însemnătatea relațiilor omenești, al căror temei este a oferi și a primi dragoste.
Așa se face că Satsuko îi dă ceea ce el dorește cu ardoare, ceva la care nu poate renunța, dacă nu acuplarea fizică, măcar parfumul acesteia, conștiința de a dori și de a fi dorit. Nu are importanță cu ce preț obține acest lucru, orice pe lume are un preț – dar aici nu se pune problema banilor – mai ales în cazul protagonistului nostru.
Satsuko știe să se facă dorită, da, își cunoaște farmecele feminine, dar de-aici și până a fi acuzată de șantaj material și sadism, ce îl vor duce pe socrul ei la nebunie și trepatat spre moarte, e cale lungă. Este clar că acesta se află în preajma morții, asta din pricina unor limite fiziologice la care a ajuns. Tanizaki insistă asupra acestui lucru, da, Tokusuke se află încă de la începutul romanului sub spectrul și zodia morții, dar chiar acest fapt ne îngăduie să înțelegem cât de disperată e dorința lui de dragoste, urgentă, ireversibilă. Căci moartea e pe cale de a i-o interzice pentru totdeauna.
În pofida tuturor, bătrânul cu un gest de orgoliu suprem, decide să transfere această iubire pură, necontaminată de nicio reflecție intelectuală, de nicio cenzură conștientă sau nu, dincolo de moarte. Decide să-și aleagă un mormânt după tradiția japoneză (cartea e plină de frecvente și intense referiri la cultura tradițională japoneză). Cu greu se deplasează, dar nu în Tokyo unde locuiește, oraș pe care nu l-a înțeles și acceptat niciodată, ci la Kyoto, la o frumoasă mânăstire, unde vrea să-și depundă rămășițele pământești.
Alegerea pietrei de mormânt e și ea pentru un japonez o datorie sacră, căci închide în sine o complexă simbologie. Iar cea a protagonistului romanului va trebui să pomească de cele 5 inele (pământ, apă, foc, aer și vid). Se decide în fine pentru o piatră care să reprezinte acel bussoseki, urmele miraculoase lăsate de Budda Sakyamuni, ce pășea fără să atingă pământul. Numai că, făcând uz de abilitatea sa de caligraf, bătrânul așterne pe hârtie amprentele picioarelor lui Satsuko, care, pe baza schițelor sale, va să fie cioplite în piatră de dălțile unor artizani ce n-aveau cum să-i știe taina.
Așadar nu iubirea cerească îl va însoți pe bătrân dincolo de mormânt, ci cea pământească a lui Satsuko, care chiar și după moarte va continua să-i fie stăpână, va să pună peste el vrăjitul ei picior, fără ca spiritul bătrânului să vrea să-i reziste.
Concluzia este că romanul lui Tanizaki nu este o carte ușoară, ea poate deconcerta și descuraja. Cine cedează propriei slăbiciuni de a citi pe sărite și doar dialogurile, îl prevenim că tocmai s-a recuzat unui act de iubire a lui Tanizaki pentru propriii cititori.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg