Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

O Volgă neagră şi doi ochi albaştri

O Volgă neagră şi doi ochi albaştri

Până la urmă, cu toate precauțiile specifice unui profesor de matematică, Petre se hotărî să forțeze ușa. Venind într-un suflet peste grădină, constată că cele spuse de George, când l-a chemat cu îngrijorare, erau adevărate. Mâncarea și laptele stăteau neatinse în fereastră, acolo unde le-a pus cel care îi dăduse alarma. După cum era convenția cu Voluntaru. I se spunea așa, deși nimeni nu a auzit să fi fost el voluntar în vreo bătălie, oricât de neînsemnată. Cum nimeni nu a pătruns vreodată la el în casă, George îi lăsa mâncarea și laptele în fereastră. Unde să n-ajungă nici cățelușa Fetița sau pisica. Or altul din câinii pe care obișnuia să-i hrănească. Atunci când reușea să facă rost de oase.
Ziarul era și el în ușă. Neatins. Chitucii din nucii tăiați cu câteva zile în urmă, că amenințau să se prăvălească peste acoperișul căsuței, și ei la locul lor. Cu numai câteva zile în urmă, stătuseră amândoi pe ei tăifăsuind la o bere. De fapt, ca să fim exacți în exprimare, au stat la trei beri, pe care Voluntaru le-a cumpărat pe banii dați de el. Era o iarnă fără zăpadă și așa au sărbătorit ei ziua de 1 Decembrie. În curte, pe chitucii de nuc.
Ce s-a putut întâmpla între timp? Ei doi se considerau și chiar erau un fel de neamuri, după neveste. Moarte acum amândouă. Tanța îi venea Elenei drept nepoată de frate. Acesta fiind motivul pentru care l-a alertat George, cel care pune, de bună voie, în mod voluntar deci, mâncarea și laptele în fereastra celui de-i zic câte unii Voluntaru. Pentru că e o poveste și cu numele acesta. Poate vom avea ocazia să revenim la el. Dar acuma timpul, cum spunea Marin Preda, nu pare a mai avea răbdare.
Logica cea mai elementară îi sugera oricui că ceva nu era în ordine. Așa că Petre se hotărî, fără să mai stea prea mult pe gânduri, să forțeze ușa. Îl izbi deodată în față un curent mai rece decât frigul de-afară al iernii fără zăpadă. Apoi instinctiv își duse mâna la nas, simțind cum amețește din lipsă de aer. Era cât se poate de clar că în camera unde pătrunse cu forța nu se făcuse nici foc, nici curățenie, de prea multă vreme.
Dezmeticindu-se după acest prim contact neplăcut și de-a dreptul șocant, zări pe pat, nemișcat, un bărbat cu barba mare, pe jumătate dezbrăcat. Iar pe piept îi stătea o pisică. Liniștită, ca într-o tandră îmbrățișare a mortului. Pentru că era cât se poate de clar că omul din fața lui, pentru care forțase ca un infractor ușa, era mort. Pe care el în vede cel dintâi. Așa realiză deodată că el, profesorul Petre, putea deveni principalul suspect într-o crimă. Și de urgență anunță poliția. Care trebuia să constate și să dea o rezoluție asupra celor întâmplate.
Însă, aflată la numai câteva sute de metri de casa în care aștepta mortul, poliția nu părea să se grăbească. Dându-ne astfel și nouă răgaz să facem mai bine cunoștință cu cel plecat subit și straniu din această lume. Ca un adevărat personaj de roman. De care s-au și ocupat de altfel, dar n-au scris chiar romane despre el, prozatorii Vasile Bogdan și Ion Marin Almăjan. Iar Viorel Marineasa l-a descoperit cu surprindere în Arhivele fostei Securități.
Era prin anii 1950, într-un sat bănățean de pe malul Dunării. Pe vremea când, de la o zi la alta, se ascuțea lupta de clasă. Tensiunea fiind cu atât mai mare aici, la granița unde Tito apărea mereu cu barda lui plină de sânge. Când le devenise comuniștilor clar că din zonă trebuia urgent să dispară dușmanul de clasă.
Începuse deci trimiterea în Bărăgan a familiilor de chiaburi desemnate de organele locale. Sub stricta supraveghere a Miliției și Securității, se pregătea și în respectivul sat de la Dunăre îmbarcarea în vagoanele de vite, cu minimul necesar, a celor desemnați și de fapt blestemați să-și lase casa, agoniseala de-o viață, pentru a lua drumul bejeniei. La un moment dat totul părea să se oprească, oamenii se dădeau la o parte, lăsând cale liberă să treacă o atât de temută Volgă neagră a vremii. Din care coboară un tânăr mai degrabă scund, în nelipsita haină de piele după care-i recunoșteai pe marii mahări.
După felul cum îl priveau și îl ascultau cei din jur, mai ales milițienii și militarii, acesta era precis unul dintre cei mari. „Dumneata, părinte, rămâi, că mai ai treabă în sat”, își amintea mai târziu pictorul Bebe, fiul popii Cojocaru, aceste cuvinte dintr-o scenă trăită intens de un copil. Și așa a rămas. Așa a fost salvat de la deportare un preot, spre a mai alina creștinește sufletul oamenilor din sat. Nimeni n-a crâcnit atunci, n-a avut curajul să zică altfel decât tânărul acela, abia trecut de 20 de ani, în haină de piele și coborând din Volga lui neagră. Cu care a și plecat în grabă. Revoluția n-avea timp să aștepte.
Peste ani, același personaj, care de acum nu mai era prefect, dar mai îmbrăca totuși haina de piele, parcă-mi amintesc și eu de ea, deși l-am cunoscut mult mai târziu, ajunsese un simplu responsabil de cinematograf în capitala Banatului. Mai grav părea a fi faptul că dăduse în patima gravă și fără leac a poeziei. Nu se despărțea încă de atunci, dar se spune că nici mai târziu, de un carnețel, în care-și nota brusc ceva numai de el știut. Unii ziceau că ar fi versuri.
Căuta mereu anturajul boem al tinerilor poeți studenți, pe care-i și sponsoriza, numai să-l rabde în preajma lor. Așa cum reiese mai târziu din notele fostei Securități, cică se înhăitase cu unii scriitori suspecți, cum erau Sorin Titel și Nicolae Ciobanu, care intraseră sub urmărire operativă. Nici el nu putea să scape de vigilența foștilor tovarăși, pe care tare i-a mai dezamăgit. Care îl schimbaseră între timp și de la șefia regionalei de tineret, pe motiv că un frate de-al lui a fost un pic legionar. Iar obiceiul acesta cu scrisul intempestiv de poezie era de la început suspect. Se pare că, totuși, un poem dedicat lui Nicolae Ceușescu și publicat în 1971 în revista „România literară”, l-a scăpat de năpasta urmăririlor operative.
Mai târziu se produse inevitabilul. Într-o zi, unul din tinerii boemi sponsorizați cândva, ajuns director de editură, primește propunerea de a-i publica personajului nostru o carte de poezie. Încercă directorul să pareze cu „știi, nu avem hârtie, e criză mare de hârtie”. Dar nu ținea o asemenea manevră cu un ins voluntar, crescut cu convingerea că totul se poate. „Cam câtă hârtie vă trebuie?”, veni replica lui imediată. „Vreo două vagoane”, răspunse directorul, convins că a găsit soluția de a îndepărta elegant o cunoștință veche, un autor în care evident nu avea încredere. Dar nici acest mod de a scăpa de el n-a ținut. Peste puțină vreme, pe adresa editurii timișorene chiar au sosit cele două vagoane de hârtie. Un redactor primește sarcina să se ocupe de el și astfel apare cartea de poezie semnată de Horia Guia.
Nevasta nu i-a înțeles anturajul acesta boem și aventuros cu poeții. Mai ales nu-i putea ierta prăbușirea ierarhică din schema de partid. Era un renegat al partidului. Deși aveau copil, îl reneagă și ea. Divorțează de poetul în devenire. După care el, eliberat de ceva vreme de sarcinile de partid și mai nou de obligațiile familiale, în buzunar cu cartea ca un certificat de proaspăt trubadur, pleacă-n neștiute și mereu surprinzătoare peregrinări. Asupra cărora, deși lăsa urme pe unde trecea, va rămâne mereu un aer de mister.
Cum nu ne putem azi pronunța cu siguranță dacă fratele lui a fost sau nu legionar, sau era o obișnuită lucrătură a unor tovarăși care-i voiau postul, tot așa nu putem ști cum a ajuns și al cui trimis era la comisia de împăciuire de pe lângă primăria din Anina. Unde o cunoaște pe Elena și rămâne subjugat de frumusețea ei. Aici i-a remarcat întâia oară fascinanții ochi albaștri. Parcă sătul de drumurile și de traiul burlacului, deși era mai în vârstă ca el, o cere de nevastă, cu aerul celui care nu concepe refuzul. Și nici n-a fost refuzat.
Casa noii sale familii era aproape în centrul orașului. La numai câțiva pași de clubul minier. Unde începe să-și găsească un rost, de om bun la toate. Are tot felul de idei. Unele cam trăsnite. Face texte pentru brigăzile artistice care se înmulțeau ca ciupercile. Ajută la probleme administrative. Ca scriitor cu carte tipărită, o raritate în acei ani, preia firesc conducerea cenaclului literar. Îmi amintesc de o vizită pe care mi-o face la redacția „Flamura” din Reșița. Purta în buzunar ziarul „România liberă”, unde pe pagina întâi era tipărită o poezie semnată Horia Guia, muncitor.
A fost vreodată Voluntaru muncitor? Cu siguranță, iată și un lucru de care putem fi siguri, putem răspunde: nu! Prin 1976, când erau în toi lucrările la Termocentrală, își căutase un rost pe lângă cei mulți și atât de diverși de pe platforma Crivina. Îi organiza și îi însoțea în oraș pe cei dornici să-și completeze studiile liceale. Că începuse atunci o epidemie, care i-a cuprins mai ales pe milițieni. Studiile de toate gradele nu se mai făceau, se completau. Deși se clevetea cu o anume discreţie că era și el direct interesat să-și procure o diplomă. Că în realitate nu ar fi absolvit decât patru clase.
Fost prefect cu patru clase? De ce nu? Câte din astea nu s-au văzut în anii aceia tulburi, de după 1944! Iar el era, orice s-ar spune, un fiu defel vitreg, ba chiar tipic, al acelor ani ziși revoluționari. Tupeist. Întreprinzător fără complexe. „Ai probleme? Eu le rezolv.” „Fii atent că facem un protest”. Și atâtea alte asemenea mostre care dovedeau că dospea încă în el spiritul revoluționar al tânărului în haină de piele, coborând la puțin peste douăzeci de ani din Volga neagră a puterii discreționare. Tipărește o Foaie a Aninei și, din când în când, scoate la vedere, doar așa ca o părere, o enigmatică legitimație. Pe care doar o flutura prin fața ochilor celui ce s-ar putea îndoi de el. Apoi repede o băga în buzunar, fără ca cineva să fi văzut vreodată ce scrie în ea.
Mai de pomină decât misterioasa legitimație a rămas însă o întâmplare ca o poveste de iarnă. Anotimp care se anunța geros la Anina, orașul dintre munți. Unde creștea firesc îngrijorarea privind imposibila încălzire peste iarnă a clubului minier. Mai ales că țara toată părea cuprinsă de febra economisirilor de tot felul. Iar nimeni nu recunoștea c-ar fi vorba cumva de vreo criză. Când s-a oferit el să rezolve problema, l-au privit mai mult decât neîncrezător. Cu un fel de zeflemea ce voia să spună fugi nene cu ursu de-aici, cine-i fi tu să poți face rost, în vremurile astea, de lichid de calorifer? E aur curat acum, în prag de iarnă. „O să vedeți voi”, a zis.
Și a fost plecat o vreme prin Capitală. Cel puțin așa lăsase vorbă. Nimeni nu-și făcea probleme sau iluzii. Se obișnuiseră deja cu asemenea dispariții periodice ale lui. Până când, ziceți-i cum vreți, Deus ex machina, hocus-pocus, alba-neagra, sosiră în gara Anina vagoanele cu așteptatul combustibil salvator. Ceea ce avea să-i întărească și mai mult renumele de Voluntaru, care pentru toate se oferă și pe toate le rezolvă. Rămânând pe mai departe nerezolvată o nouă enigmă. Oare pe la ce uși a bătut, prin ce birouri a intrat cu misterioasa lui legitimație, dacă cu ea o fi intrat, de-a obținut ceea ce nimeni n-ar fi crezut? Birouri în care mai era la putere vreunul dintre cei de pe vremea în care umbla în Volga neagră și putea el însuși decide soarta oamenilor. Cine trebuia să fie deportat în Bărăgan și cine să fie scutit, salvat de la un asemenea naufragiu uman în câmpie. Iată că unul din tovarășii lui de-atunci, din secta lor agresiv revoluționară, putea decide peste ani din pix dacă niște vagoane cu combustibil să meargă sau nu într-un anumit loc, care oameni aveau sau nu dreptul să se încălzească peste iarnă. Să fie oare aceeași semnătură care-a trimis vagoanele de hârtie la editura timișoreană? Un pix care nu-și uitase, cum se întâmpla de obicei la cadrele comuniste, când începe devorarea reciprocă pentru funcții, vechiul și ponositul tovarăș.
Dar Petre, ca vecin de peste grădină și neam cu el după nevestele moarte și ele, n-avea cum ști chiar toate astea despre Voluntaru. Era convins că murise de hipotermie. Că își dorise chiar să moară. Putem doar bănui că în ultima clipă se va fi văzut purtat de aceeași Volgă neagră. În care de fapt începuse întâi și-ntâi să moară. Iar el, profesorul care forțase ușa și îl găsise primul fără suflare, în mizera încăpere fără foc în timp de iarnă, putea fi, până una alta, primul suspectat de crimă. Și poliția tot întârzia. Înăuntru nu se putea sta, era irespirabil, nici vorba de priveghi. Aștepta afară și se gândea, la trecerea timpului, cum a fost atunci, la moartea Elenei.
Aceasta fusese o femeie frumoasă, cochetă. Mai în vârstă, dar conștientă de puterea ei de seducție. Și mai ales îl fermecase pe Voluntaru cu ochi ei mari și albaștri. Pe care și de lângă sicriu, în acele clipe de despărțire, acesta îi privea parcă hipnotizat. Abia băga în seamă că Popa Tudor terminase slujba și voia să acopere sicriul cu capacul. Dar mai întâi trebuia să închidă, după cuviință, ochii moartei. Însă Voluntaru se opunea cu îndârjire. Nimeni nu-l putea lămuri și aduce la o atitudine rezonabilă. Ochii aceia albaștri trebuia să rămână deschiși, să-l privească și de dincolo de mormânt. Și așa a rămas. Cum a vrut el. Voluntaru din el a învins din nou. Cum nu se mai întâmplase nimănui, niciodată, Elena a fost înmormântată cu ochii deschiși.
Ochi cu care poate vedea de dincolo cum abia a doua zi vine Poliția. Care constată că nu sunt urme de violență și suspiciuni de crimă. Voluntaru ei a murit de frig, natural și voluntar. De vreme ce-a fost găsit pe vreme de iarnă fără foc în casă, pe jumătate dezbrăcat. Încălzit doar la figurat de credincioasa pisică ce i se culcușea pe piept. Prin urmare, mortul putea fi îngropat. Dar nu mai era nicio Volgă neagră prin jur.
Trecuse deja destulă vreme de la deces. Nu mai era timp pentru nu știu ce toaletări specifice. În curtea unde-avea să se ridice viitoarea pensiune Anghelina, unde nu s-au mai găsit ulterior și nu au fost recuperate poate miile sale de hârtii scrise într-o viață, bărbați străini l-au așezat într-un sicriu simplu, pornind cumva în grabă spre locul lui de veci. Care și acesta s-a dovedit dificil de găsit. Familia Ene nu l-a primit în cripta ei, să fie mereu lângă Elena lui. I-au găsit până la urmă un loc nerevendicat de nimeni, la rădăcina unui brad, dintr-o margine de cimitir. De unde și crucea simplă de lemn, pe care scria numele adevărat, Horia Guia, a dispărut destul de repede.
Prin mirosul reavăn al buruienilor de pe șanț, dacă te pleci îndeajuns spre înțelesul vieții, mai poți simți adierea speranței lui Voluntaru că va fi mereu vegheat de ochii albaștri ai Elenei. Pentru totdeauna deschiși către el, de undeva de sus, unde vârful bradului se întâlnește cu albastrul cerului. Se va urca din rădăcinile care-l îmbrățișează, deodată cu sevele. Mereu spre ei. Dincolo de ochii cei tulburi ai unei revoluții trădătoare. Când poate fără să-și dea seama râvnea la o Volgă cu ochi albaștri. Alături de ochii poeziei, pe care-i visa tot albaștri, senini, dar îl priveau incolor, mustrător, pe când el nu se mai poate smulge dintr-o Volgă neagră, care-l ține legat mai tare ca un sicriu.

(Reșița, 23-25 august 2018)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg