Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

O zi la Florența

O zi la Florența

Primul lucru care s-a impus privirii mele, încă de când avionul survola Florența pentru aterizare, a fost cupola de la Santa Maria Del Fiore. Atât de familiară mi se pare această operă a lui Bruneleschi, încât, văzută de sus, mi-a creat sentimentul că privesc fotografia ei dintr-un album de artă dedicat Renaşterii. Nu ştiu dacă imaginea din albumul de acasă este aidoma, însă în timpul survolului aş fi putut să jur că da. Oricum, mi-a luat ceva timp să mă conving că sunt într-adevăr la Florența, iar nu între copertele unei cărți, fie şi album de artă. Ieşirea din livresc a fost cu atât mai dificilă cu cât trăsesem la un hotel aflat pe strada ce se numea în vechime via Larga, chiar lângă palatul Medici, construit de Michelozzo pentru bătrânul Cosimo.
Cu toată arşița de iulie, după formalitățile hoteliere, pornesc să descopăr spațiul ce-mi va oferi, vreme de zece zile, adăpost. Adăpostirea ca etapă a locuirii. În treacăt fie spus, mi se pare imposibil să locuieşti la Florența. E ca şi cum ai locui în Renaştere, acest concept controversat, ambiguu şi încărcat de tot lestul pasiunii noastre pentru delimitări artificiale. Florența nu rezumă, ci este Renaşterea (sau ceea ce înțelegem noi prin acest cuvânt). Dar cum să locuieşti într-o metaforă, oricât de genială, într-un miracol incompatibil cu dimensiunile umanului, dar din el apărut?
Înainte de a sosi aici, mi se conturase în minte imaginea mea despre oraşul-republică, pe care mi-l închipuiam ca pe un ansamblu grandios de biserici, palate, piețe şi străzi dizolvate într-o construcție desăvârşită, bineînțeles bântuită de spiritul florentin. Acel spirit ce s-a clădit pe sine din spiritele tuturor oamenilor excepționali care au marcat nu doar istoria, ci şi fața văzută sau nevăzută a cetății. Şi dacă grandoarea presupune, inevitabil, şi manifestări grandilocvente, ei bine, chiar de la primii paşi m-a frapat absența oricărui accent de această natură, grandoarea locului fiind una ce nu ține să epateze, ci să propună un echilibru între sobrietate şi eleganță.
Pentru mine Florența e oraşul lui Savonarola şi al lui Beato Angelico, chiar dacă sunt multe alte nume care au însemnat infinit pentru destinul urbei şi nu doar al ei. Giotto, Masaccio, Machiavelli, Dante, Leonardo, Michelangelo, bunăoară. Cu toate că trecerea prin lume a lui Fra Angelico şi Savonarola s-a întâmplat pe parcursul întregului quattrocento, prin spirit şi prin mentalitate ambii au fost oameni medievali, dăruiți lui Dumnezeu. Însă fiecare s-a dăruit altfel, asumându-şi Patimile în maniere diametral opuse: unul aproape literal, ca pedeapsă şi crâncenă răscumpărare, celălalt poetic de-a dreptul, ca purificare şi sursă de muzică interioară. Calm, blândețe şi seninătate de o parte, fanatism, exaltare şi radicalism apocaliptic de cealaltă. Dar însuşi sufletul florentin renascentist mi se pare unul al contrastelor, căci era tenebros şi sălbatic, luminos şi fermecător. Din fericire, spiritul a reuşit să estompeze contrastele, pentru ca, în cele din urmă, să le convertească într-o armonie a pasiunii şi a inteligenței.
După doar câțiva paşi, sunt deja în Piazza del Duomo, un loc articulat în jurul catedralei Santa Maria Del Fiore, clădită pe locul unde fusese cândva biserica Santa Reparata. Baptiseriul San Giovanni, campanila desenată de Giotto şi loggia del Bigallo completează fericit scenografia centrului religios al vechii Florențe. Apuc pe via Calzaiuoli, bănuind că mă va duce în Piazza della Signoria, centrul administrativ al fostei cetăți. Bănuiala mi se confirmă şi curând sunt lângă Palazzo Vecchio, față în față cu replica modernă a lui David, oarecum surprins că până şi această copie conține o adiere din furtunile interioare ale lui Michelangelo. Chiar lângă David se află grupul statuar Hercule şi Cacus, cioplit de Baccio Bandinelli, care stă mărturie despre cea mai proastă înțelegere a lecției lui Michelangelo. Pasiunea formei a degenerat în exaltare anatomică, lipsa fiorului lăuntric al artistului fiind camuflată în exagerarea până la delir a musculaturii corpului uman. Este şi motivul pentru care acest Hercule pare a fi mai curând unul dintre culturiştii zilelor noastre, iar nu personajul mitologic omonim. Ceva mai încolo, Iudita şi Holofern, mica statuie datorată lui Donatello, impune privirii un elegant efect de mişcare, iar din Loggia dei Lanzi, Perseu îmi arată capul Meduzei în felul închipuit şi turnat în bronz de către orgoliosul Benvenutto Cellini. Trecând peste semnificațiile politice pe care unii le-au identificat în aceste statui, eu cred că ele îşi sunt suficiente lor înşile şi locului unde stau, orice simbolistică fiind de prisos. Îmi răcoresc fața cu apă din fântâna lui Neptun, după care caut lespedea rotundă ce aminteşte că în această piață a fost înălțat şi aprins rugul pătimirii lui Savonarola. O aflu nu departe de statuia ecvestră a marelui duce Cosimo, iar vederea ei îmi tulbură seninătatea de până atunci a cugetului. Nu ştiu dacă în chiar punctul acela flăcările necruțătoare l-au mistuit pe dominican, însă n-am nicio îndoială că, prin supliciul la care a fost supus, drama religioasă (a sa şi a vremurilor) a căpătat dimensiuni umane, Patimile (mântuitoare sau nu) transferându-se în chip brutal asupra omului de carne şi sânge. Iar toată grozăvia inchizitorială s-a întâmplat la umbra vechiului palat, martor mut al atâtor evenimente ce au marcat gloria şi decăderea Florenței. Forma edificiului ce fusese menit să exprime autoritatea Signoriei, aproximează un cub, însă n-o face la modul absolut al geometriei de dincolo de om, ci prin sublimarea sufletească a formelor eliberate de rigoarea propriului statut abstract. Rezultatul este un echilibru sever de linii şi volume care defineşte, în ultimă instanță, chiar idealul florentin de frumusețe. Doar turnul zvelt țâşneşte către cer, orgoliu pietrificat al oamenilor ce au visat şi au făptuit pe aceste meleaguri.
Paşii mă poartă apoi către Ponte Vecchio, pe sub care Arno îşi prefiră leneş apele tulburi. Podul, cu arhitectura lui ciudată, rămâne unul dintre simbolurile urbei. Calea pe care se trece peste apă e străjuită pe ambele părți de mici clădiri, ce adăpostesc prăvăliile bijutierilor. Am citit undeva că pe vremea lui Cosimo Bătrânul spațiile fuseseră ocupate de măcelării. Un alt Cosimo, întâiul duce, i-a mutat aici pe giuvaergii, probabil din cauză că miresmele măcelăriilor nu erau prea măgulitoare pentru ducalele nasuri.
Cheiul râului mă duce către Ponte Santa Trinita de unde, trecând pe lângă palazzo Spini Feroni, mă îndrept agale către biserica Sfintei Treimi. Austeritatea fațadei nu contrazice cu nimic severa lege a frumuseții oraşului, pe care o remarci oriunde pe străzile sale. Biserica este pustie, ceea ce, fireşte, mă bucură, deoarece zarva cohortelor de turişti nu este cea mai nimerită atmosferă pentru întâlnirea cu faptele spiritului florentin. După ce ochii mi se acomodează cu penumbra din interior, caut capela pe care Francesco Sassetti, un apropiat al Medicilor, i-a cerut lui Ghirlandaio să o picteze. Fiu de bijutier, Domenico Ghirlandaio stăpânea mijloacele plastice ale tuturor înaintaşilor săi recenți. Învățase lecția lui Masaccio, Pollaiuolo, a lui Paolo Ucello şi Verrocchio. De aceea, poate, botega sa era una dintre cele mai căutate în epocă. Pictura capelei Sassetti înfățişază scene din viața Sfântului Francisc. O face altfel decât o făcuse arta lui Giotto, într-un fel care mă îndreptățeşte să cred că viața sfântului a fost doar un pretext. Pretextul, pentru Ghirlandaio, să facă ce ştia el mai bine, anume să zugrăvească lumea pe care o avea înaintea ochilor hic et nunc. Asta pentru că era omul epocii sale, al unei lumi deopotrivă dramatică şi decorativă. El n-a fost mistuit de pasiunea de a şti, de a înțelege, de a pătrunde şi a reda sensuri profunde, nu a căutat secretul vieții în altă parte. Spiritul nu i-a luat-o înaintea simțurilor, motiv pentru care a fost şi a rămas până la sfârşitul vieții un meşter naiv şi credincios. Credincios meşteşugului său, dar şi mitologiei creştine. De aceea, cele şase scene ce alcătuiesc ansamblul mural din capela Sassetti sunt încărcate de cel mai pur farmec pe care a fost capabil Ghirlandaio să-l transmită. Nu degeaba spusese Vasari că această operă „este uimitoare prin desăvârşirea ei, fiind lucrată de Domenico cu grație, cu grijă şi cu dragoste”. Că aprecierea lui Vasari este întemeiată mă conving abia când am în fața ochilor frescele capelei, care se disting prin culoarea luminoasă şi prin firescul narațiunii. Pentru că Ghirlandaio este, înainte de toate, povestitor, unul care înfățişază faptele sacre ca pe nişte acțiuni la care a fost de față, luând de martori contemporanii pe care-i plasează printre personajele scenelor pictate. Toate cele şase tablouri beneficiază de compoziții echilibrate, desenul fiind precis însă în maniera delicată inaugurată de de Fra Filippo Lippi, iar culorile, în tonuri calde, vin să orchestreze în chip minunat ansamblul.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg