Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Oamenii aceia din televizor

Oamenii aceia din televizor

Prima zi caldă caldă a acestui an, aproape ca de vară, iar eu aveam de așteptat pe cineva, mai bine de-o oră. La oraș. Decid să aștept într-un parc, lucru pe care nu l-am mai făcut de mult, adică să stau pur și simplu degeaba, o oră, într-un parc. Singură. Urmărind tăcut, din priviri, porumbeii de pe capul statuii. Înaintez pe alee scrâșnindu-mi singură pietrișul sub tălpi, așa cum îmi place și să pocnesc bulinuțele cu aer ale pungilor dotate cu bulinuțe cu aer. Copiii aleargă de colo colo țipând ascuțit, băncuțele sunt ocupate, eu țintesc banca pe care șade o băbuță singură.Prima zi caldă caldă a acestui an, aproape ca de vară, iar eu aveam de așteptat pe cineva, mai bine de-o oră. La oraș. Decid să aștept într-un parc, lucru pe care nu l-am mai făcut de mult, adică să stau pur și simplu degeaba, o oră, într-un parc. Singură. Urmărind tăcut, din priviri, porumbeii de pe capul statuii. Înaintez pe alee scrâșnindu-mi singură pietrișul sub tălpi, așa cum îmi place și să pocnesc bulinuțele cu aer ale pungilor dotate cu bulinuțe cu aer. Copiii aleargă de colo colo țipând ascuțit, băncuțele sunt ocupate, eu țintesc banca pe care șade o băbuță singură.— Pot să mă așez?— Sigur că da.E de spus că, de felu-mi, nu-s chiar sociopată, dar sunt ființa care greu însăilează conversații în trenuri, parcuri, tramvaie, magazine, plaje, cluburi, cumetrii, pontoane… gata… e destulă deja înșiruirea, ca să mă fi făcut înțeleasă. În ciuda trecutului meu tăcut, azi am chef de vorbă, nu-mi va fi greu să încep, simt limpede cum vecina de bancă abia așteaptă un mic semnal subliminal de împrietenire. E îmbrăcată curat dar sărăcăcios tare, desigur demodat, neasortat, pe sub jerseul tricotat de mână are un tricou cu dungi, iar la gât tronează imprevizibil mărgele de sticlă transparentă. Finuțe, de altfel. Total neașteptate, însă, în peisajul tricoului de nailon cu dungi și decolteu scămoșat și îndoielnic.Fracțiuni de gând, încerc să mi-o imaginez acasă, într-o casă tot sărăcăcioasă, văd camera întunecoasă, un soi de dormitor unde o fi și oglinda mare pe colț, poate o vază cu trandafiri de plastic și un mileu dedesubt, o văd cum s-a echipat ca să iasă azi în parc la soare și cum și-a pus la gât mărgelele într-o cochetărie bizară. Pentru mine bizară.Dialogul cu bătrânica a început simplu și a curs mult, mult, peste jumătate de oră, în care eu nu am avut nicio alertă că ceva ar fi în neregulă. Ca muierile, am vorbit despre cum gătește, cât miel a luat pentru Paște, cum l-a porționat că-i văduvă singură, cum congelează cutiuțe cu ciorbă sau felul doi când gătește mai mult, că – singură fiind – nu are rost să gătească zilnic, dar se satură și ea de aceeași mâncare caldă, o zi merge hai două, însă cuburile decongelate, dacă le dai un clocot, aproape că sunt mai bune decât când le-ai gătit… este ofertă cu smântână la cutare supermarket, doar azi mai e oferta! Smântâna lor e excelentă, grasă și gustoasă, de poți s-o mănânci singură pe pâine fără nimic pe lângă, eventual un ceai, dau din cap amabil, ce să-i mai spun că sunt medic la țară și chiar nu știu cât costă smântâna, că mereu o capăt, iar a mea e impecabilă, de la mama ei…Brusc, ca să schimb registrul culinar + management familie, întreb:— Aveți televizor?— O, daaa! Mare, plasmă.— Prindeți postul TV cutare? (un post mic, local)— Sigur că da!— Să vă uitați mâine la ora 20… urma să-i spun la ce anume să se uite.— Off, dar nu știu dacă o să pot vedea ceva, că iară o să vină oamenii aceia și nu poți să știi niciodată când mai pleacă.Eu sunt încă senină, nu simt nimic. Poate, totuși, un muguraș milimetric de îndoială după ultima replică? De aceea cer dumiriri:— Aveți vecini care vin seara la dumneavoastră să se uite la televizor?— Nu, nu am probleme cu vecinii. Oamenii aceia vin ÎN televizor.— Și vorbiți cu ei?— Ei nu mă văd. Doar eu îi văd. Dar dacă ei nu mă văd, nu pot vorbi cu ei. Bine, i-aș putea trimite, dacă sting televizorul. Pot să apăs pe buton. „Pong”… mimează ea apăsarea implacabilă a butonului on/off. Dar atunci nici eu nu mai văd nimic.— Sunt bărbați? Femei? Oamenii aceia.Ezită, realizând că nu s-a gândit nicicând la asta:— Sunt… hmm… bărbați… femei…— Și cum stau. Pe scaune? Pe jos?— Nu pe scaune. Așa, pe pământ.— Iarbă?— Pământ.Încercam să merg în adâncime, să mă lămuresc, să diagnostichez, vânez adierea dinspre mine dacă nu e băută, nu, nu pare a fi, nici nu pare băutoare, vorbește firesc, prietenos, nici monoton/ robotic, nici exaltat, vorbește deci absolut normal, ai jura că oamenii aceia chiar îi intră în televizor. Ea nici nu pare tare supărată pe ei că-i încurcă vizionarea emisiunilor preferate, e cumva consolată cu venirile lor imprevizibile, totuși îi pârăște secretos:— Știți care-i problema? Când vin, consumă foarte mult curent! Luna trecută am avut cel mai mare bon de curent din bloc, un milion, și mi-au spus vecinii că precis din cauza lor. Când vin, consumă mult curent.Mă mir de mine însămi cum de mi-a luat o oră alerta, recapitulez lecția anamnezei, a discuției cu bolnavul, doar tu cu el, fără monitor interpus, fără degete pe taste, fără cupon de pensie în copie „conformă cu originalul”, necum declarație pe proprie răspundere privind veniturile impozabile, mă mir deci de mine însămi cum n-am simțit nici cea mai mică bănuială, ea vorbind întruna. Butonul comutat brutal pe delir m-a luat ca din oală, nu mă așteptam. Tonul, mesajele, privirea ei nu prevesteau nimic rău. Deloc. Putea să-mi vină la cabinet cu anii, lunar, mereu singură, cupoane de pensie beton, blindate în fața oricărui control al Casei de Asigurări, iar dacă niciun cunoscut comun nu m-ar fi atenționat, eu nu aș fi avut habar că are probleme. Poate i-aș fi măsurat repetat tensiunea, i-aș fi dat compensata, aș fi pus pe ea stetoscopul lichidând nemilos sfertul de oră alocat unui pacient asigurat, fără să am habar că oamenii ambisex din televizor, care vin când îi apucă, consumă mult curent.Gânduri de medic pe bancă în parc. Medicul care știe că nimic în afara timpului oferit ei, a discuției, a răbdării și a simpatiei care să-i dea curaj, nu ar fi putut scoate la iveală boala. Nici s-o fi tomografiat meticulos, cu substanță de contrast, din cap până-n tălpi.— Vă las, doamnă, la revedere, iată vine prietenul pe care îl așteptam!…și care consumă foarte puțin curent, când vine spre mine. Gândesc zâmbind.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg