Azi-noapte, în vis, am fost în lumea oamenilor cu joben.
— Știți ce-i timpul? le-am spus eu. Nu-i decât flacăra, în care trăiește salamandra sufletului omenesc!
— De unde știi? m-au întrebat ei.
— Aseară, înainte să mă culc, le-am povestit eu, am citit asta într-o carte scrisă de marele regizor Andrei Tarkovski.
— Dar cine-i ăsta?
— E acuma și el pe la voi, le-am explicat eu. Dar e mai nou…
— Știi, așa era și-n liceu. Afară de colegi, îi știam pe cei mai vechi… Dar ăștia noii… râse un suflet din sufletele alea cu jobene…
Și m-am trezit și m-am gândit din nou la frumoasele cuvinte despre salamandra sufletului omenesc, ce se zbate în flacăra lui proprie, de Dumnezeu, probabil, hărăzită…
Și mai spune Tarkovski despre sculptura în timp, pe care o face filmul…
— Dar teatrul? Teatrul și personajul…
Personajul de teatru se zbate în diegeza în care e, încătușat de incapacitatera decorului de-a se schimba în mod natural.
Și-l vezi de undeva, de sus, cum se zbate…
Și-atunci te-apropii, să vezi ce-i cu el… ce-l doare. Poate-l doare sufletul de ceva sau de cineva. De cine? Sau poate e singur, nu-l doare de nimeni și ar vrea să-l doară sufletul de cineva… cu orie risc…
Și… deodată… se-ntâmplă ceva. Omul poate primește o lovitură sau dă el o lovitură… Și să vedem cum gestionează atunci noua situație. Și nu numai el, dar și ceilalți.
Și trebuie să-l prinzi sau să-l surprinzi exact atunci când el sau poate altul sau chiar Pronia aplică lovitura. Lovitura trebuie neapărat surprinsă în direct, ca la Telpeviziune… la o transmisie în direct.
Și-apoi mersul evenimentelor. Evenimentele care marchează povestea sunt deobicei cam șase-șapte, cel mult opt. De exemplu, în Hamlet, iată evenimentele de după lovitura, care este, desigur, întâlnirea cu fantoma, aflarea adevărului despre moartea tatălui și jurământul de răzbunare: 1. Provocarea și demascarea regelui prin piesa prezentată la palat; 2. Uciderea lui Polonius, care-l transformă pe prinț din justițiar în justițiabil ; 3. Cursa întinsă de rege lui Hamlet, care e trimis în solie, pentru a fi lichidat la destinație; 4. Nebunia și moartea Ofeliei, în timpul lipsei lui Hamlet; 5. Scandalul de la înmormântarea Ofelei; 6. Duelul trucat și hecatomba protagoniștilor; 7. Sosirea lui Fortinbras, care se instalează în vidul de putere creat.
Dar și în O scrisoare pierdută, deși, desigur, cu totul altfel de piesă, după lovitura, care este recepționarea șantajului lui Cațavencu, direct de triunghiul conjugal Trahanache, și indirect de cuplul politic Farfuridi-Brânzovenescu, urmează tot vreo şapte episoade: 1. Trahanache găsește un document compromițător pentru șantagist, pregătind un contra-șantaj; 2. Pe de altă parte, Tipătescu și Zoe cad la pace cu Cațavencu, acceptând să-i susțină candidatuira pe un loc eligibil; 3. Vine o depeșă f.f. urgentă de la București, de la conducerea superioară a partidului, care cere intempestiv desmnarea unui alt candidat pe locul respectiv: un anume Dandanache; 4. La întrunirea de la comitetul electoral. Trahanache, cu toată presiunea exercitată de nevastă și de amicul prefect, desemnează pe Dandanache candidat, după care izbucnește o încăierare, chiar în locul respectiv; 5. Cetățeanul turmentat, care la încăierare, își pierduse pălăria, luând-o din greșală pe a lui Cațavencu, găsește în căptușeală scrisoarea și o aduce adrisantului, adică lui Zoe; 6. Fericită de întorsătura evenuimentului, Zoe îl iartă pe Cațavencu, promițându-i chiar o viitoare colaborare sau chiar grație; 7. Conform înțelegerii, Cațavencu dirijează el însuși sărbătorirea alegerii lui Dandanache.
În dramaturgia de azi, de la noi și de aiurea, doar se vorbește, așa, în prostie. Nu mai sunt personaje, nu mai sunt situații dramatice, nu mai este nicio arhitectură dramatică. Sunt de multe ori piese de caterincă, în care vin unii și spun mizerii sau chipurile fac politică, dacă nu cumva sporovăiesc absurdități, ca-n vremea lui Ionescu și Beckett, de acum 50-60 de ani. Nu se-ntâmplă nimic, nu se vrea nimic, vedem doar niște veleitari, care e scălămbăie ca niște prostituate bătrâne, care s-au îmbătat, provocând dezgustul și lehamitea oamenilor, care astăzi încă mai gândesc și mai simt.
Și mă-ntorc în lumea oamenilor cu joben, la Caragiale și la Cehov, la Oscar Wilde și mai încoace chiar, la Sebastian și la Camil Petrescu, la Kirițescu și Mușatescu…
Ce frumos era atunci la teatru…
Azi stă acum acolo dracul și-și bate joc de nefericiții, care se aventurează prin hățișurile murdare ale morții, în care tronează Măria Sa Snobul, care nu vede nimic, nu simte nimic, e un bou pretențios, doar atât…
Ce-or fi zicând de toate astea oamenii cu joben și oare ce-or face ei acum pe-acolo, pe dincolo?
Or fi sculptând și ei prin timp?