Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

,,Oamenii nu sunt unilaterali, ci sunt complicați, au și ticăloșie și lumină, de toate”

,,Oamenii nu sunt unilaterali, ci sunt complicați, au și ticăloșie și lumină, de toate”

 

 

Prezentul absent
Puşa Roth în dialog cu D.R. Popescu
Editura Ars Longa, 2013

 

 

Un important om de cultură spunea despre D.R. Popescu, că „acoperă cu opera lui – ca niciun alt scriitor din România – un arc istoric întins, acela al rupturilor sociale din anii ’50, ’60, ’89 , precum şi din realitatea pe care o trăim”. Este superfluu să mai spunem că este unul din stâlpii de rezistenţă ai literaturii române, atât ca romancier, cât şi ca dramaturg, dar şi un adevărat receptacol al istoricităţii, al spectacolului vieţii în general, conştient fiind, ca puţini alţii, că „lumea în imagini artistice trebuie să fie echivalentul unei realităţi autentice trăite, învăţate” – după cum însuşi spune în Virgule. Date fiind aceste auspicii oarecum intimidante, este de subliniat gestul dialogistic, în sens bahtinian, poate, al cunoscutei realizatoare Radio, dar şi scriitoare, Puşa Roth, care introduce lectorul printr-o tehnică adecvată, aceea a interogaţiilor inteligente, însoţite, uneori, de sagacitate şi aplomb – în universul onticităţii şi facticităţii intens diverse derepopesciene.
Astfel că, încă de la prima întrebare, i se propune ,,monoliticului” partener de convorbire „evadarea dincolo de constrângeri”, fapt agreat cu promptitudine de acesta. Şi, într-adevăr, ce întrebare mai în acord cu asta ar fi fost, decât, i-auziţi: „Mersul pe catalige este o formă de a stăpâni resursele ascunse ale lumii?”. Fiind vorba, cum aflăm, de o autometaforă din copilăria DRP-iană, când „simţeam nevoia de o privire a lumii de pe acoperişul ei”, mersul pe catalige fiind ce altceva, decât gestul ludic şi inocent de a încropi o fascinaţie a evadării din realitatea imediată, profund constrângătoare. Iar la întrebarea – ce s-ar fi dorit, poate, a fi ornată cu inerente conotaţii metafizic-mistice – „Cum arată paradisul în viziunea dvs.?” – ce credeţi că răspunde marele scriitor? Ei bine, nici mai mult nici mai puţin, decât printr-un exemplu oarecum contondent şi ,,moralizator”, din aceeaşi realitate, dar, evident, la alţi parametri spaţio- temporali, cronotopici: „Mă aflam astăzi în metrou şi am văzut că nimănui nu-i păsa că o femeie cu un copil în braţe stătea în picioare, aşa că m-am ridicat eu, un bătrân, dar nu s-a prins nimeni de asta. Vedeţi? Un fel de paradis privat, în care fiecare îşi mănâncă cu ardoare cornul şi se duce unde are treabă, fără să vadă în jur pe nimeni”. Scriitorul nu se menajează nici pe sine, dar nici pe cei care sunt ecoul aducerii la cunoştinţă a unei stări de fapt, trăite şi simţite pe propria piele, consecinţă cu accente jenante, de nu chiar tragice, ale tehnicizării galopante, în care sufletul se acoperă de o crustă a insensibilităţii. Despre ce paradis şi ce viziune mai poate fi vorba? Creatorul de viaţă din viaţă, nu s-a putut sustrage vehemenţei imediateţii, pentru a se „vindeca” de asta în teritorii ale transcendenţei şi celestelor evanescenţe.
Când vine vorba despre teatru, DRP-ul se referă la acesta „nu ca la o floare de lotus, ci ca la o buruiană”, comparaţia fiind, de fapt, o trimitere explicită la căutarea şi descoperirea adevărului, oferind ca exemplu (alt exemplu!) ceea ce se întâmplă în Hamlet, când personajul principal o trimite pe Ofelia la mănăstire: „Când iubirea şi prietenia se prăbuşesc, adevărul are o şansă de a veni în prim-plan”. Interlocutorul Puşei Roth nu uită, în acest context captivant şi hipersolicitant, să amintească de ,,captarea sublimului prin artă”, dar şi de ceea ce spunea Herzen despre ,,teatrul ca un fel de Parlament al literaturii”. În altă ordine… întrebătoare – despre identitatea culturală în raport cu globalizarea – aflăm că ,,istoria este fundamentală pentru păstrarea identităţii culturale, deşi mulţi filosofi, sociologi, politicieni vorbesc despre dispariţia istoriei, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat”. Intervievatoarea ne spune că dialogul cu D.R. Popescu a fost reluat după o falie temporală de 11 ani, adică în 2010. De data aceasta, îi propune conlocutorului său celebrissim tot un soi de… derapaj din sfera convenienţelor şi clişeismelor des uzitate de alţii: ,,Vă propun o aventură aproape sentimentală: să urcăm amândoi în Dudul lui Shakespeare şi să privim, din nou, lumea de sus. Cum ar fi ea, lumea, Lumea lui 2010?” Vedem cum autorul Vânătorii regale este supus, cu delicateţe şi tact, desigur, unei alte provocări, în care e vizibil balansul între o anume invocată profunditate, şi o (aşteptată) altitudine atitudinară, să zic aşa. Doar că respondentul se complace, olimpian, în acea terestritate inconturnabilă şi de nezdruncinat a exemplelor, a factualităţii izbitoare, de zi cu zi: „Lumea lui 2010 este spectaculoasă, iar asta se vede, de pildă, şi de la artificiile de 30.000 de euro, de la moaştele Sf. Parascheva, sau de la faptul că dl Flutur a venit cu un avion de la Ierusalim, aducând lumina Învierii de la Muntele Sfânt”. Fapte. Din nou fapte, colţii realităţii neiertătoare, rânjind de-a dreptul. Acesta este DRP. Iar Dudul lui Shakespeare a rămas suspendat între metafizic şi imprevizibilitatea livrescă. „Interlocutorul meu punctează dureros de adevărat situaţia României. Iar noi trebuie să vorbim despre rostul lumii şi al omului, rostul creatorului în raport cu realităţile timpului său şi al nostru” – introduce o „sfioasă” didascalie întrebătoarea doamnă.
La un moment dat, vine vorba despre „cum s-a ajuns – în viziunea regizorilor – de la primatul textului, la textul ca un pretext, despre aşa-numita revoluţie sexuală în teatru, ca o arenă a iluziilor şi deziluziilor”, iar cel care a scris Aceşti îngeri trişti spune că „teatrul a devenit pur şi simplu narcisiac. Aproape nu mai are nicio legătură cu publicul, pentru că rareori oamenii se mai regăsesc în teatru”. El aminteşte, totuşi, şi de acea „undă de mister, care transpare din misterul actului regizoral”, despre faptul neechivoc că „marii dramaturgi nu sunt expliciţi”, despre „intuiţia ca posibilitate de a gândi altfel, a te regăsi, a veni cu alte soluţii”. Iar când vine vorba de politicieni, „aceştia fug de istorie, ei îşi creează altă istorie, numai a lor, în care să nu dea seama de nimic, iar România profundă se târăşte ca o râmă, săraca”.
Când vorbeşte despre a sa piesă în care personajul central este Montaigne – „un om călare, scenă după scenă, de la început până la sfârşit” –, ni se revelează, ca într-o obiectivare fără cusur, faptul că atunci când serenissimul eseist ajunge primar, iar oraşul este lovit de molimă, fuge mâncând pământul din faţa morţii. De ce? Pentru că „tot nu putea să facă nimic”. Iar printr-o transcendere situaţional- motivaţională, ajungem la… Dandanache, cel care era convins că a câştiga prin luptă, prin forţă, este o iluzie. „Fortinbras cel tânăr pune să se tragă salve de tun pentru Hamlet, după ce acesta a murit, iar în Scrisoarea pierdută, Agamiţă ajunge să îi împace pe escroci”.
Despre preşedinţia la Uniunea Scriitorilor din România (1981-‘89), DRP este mai degrabă laconic şi rezervat în a ne… seduce cu oarecari devoalări din perioada celor circa 2926 de zile din fruntea obştei scriitoriceşti. La afirmaţia Puşei Roth că „a fost o funcţie riscantă, lumea scriitorilor fiind o lume pe cât de fragilă, pe atât de inflamabilă”, autorul Leului albastru spune că „nu am crezut că timpul va fi atât de complicat, dar nu ştiu să fi făcut lucruri rele, aşa, prea rele”. Cât despre relaţia operă-scriitor, suntem informaţi, de pildă, că „Kundera îl înjură pe Bertolt Brecht că piesele i le-a scris metresa lui, iar despre Kundera s-a aflat apoi că a fost turnător şi de aceea nu a revenit în Cehia după ‘90. Eu cred că e mai bine să punem biografia scriitorilor deoparte, şi să le vedem doar opera”. Cel care s-a născut în Păuşa de Bihor (1935) şi sărbătorit în Oradea la împlinirea vârstei de 80 de ani, deplânge faptul că, mai nou, unii scriitori importanţi sunt scoşi din manuale, având ştire, de pildă, despre cum unii absolvenţi de liceu nu citiseră Ion şi Răscoala, romanele lui Rebreanu. El se întreabă, retoric, dar şi întristat şi revoltat, „Ce ţară e asta în care Învăţământul şi Cultura construiesc astfel de generaţii, care nu citesc mai nimic?!”…
La întrebarea „Câte adevăruri pot fi cuprinse într-o operă, câte feţe poate avea acest adevăr, transferat până la urmă în ficţiune?”, DRP răspunde simplu şi laconic, dar parcă simţi curentându-te acele nervuri energizate cu fluidul sufletesc şi spiritual al creatorului: „Oamenii nu sunt unilaterali, ci sunt complicaţi, au şi ticăloşie şi lumină, de toate”. În carte veţi afla multe alte întrebări şi răspunsuri, despre debutul literar, despre unele controverse şi dezbateri stârnite de unele scrieri derepopesciene, despre „fuga de melodramaticitate”, despre unele personaje din romanele şi piesele sale etc. Să amintim, nu în ultimul rând, de postfaţa pertinent-incitantă despre DRP şi opera sa, aparţinând criticului literar şi realizatorului de emisiuni Radio Costin Tuchilă. Spune, în final, cu o empatie însoţită de reverenţe (cărora le adăugăm şi pe ale noastre) realizatoarea acestei cărţi de dialoguri pasionante, efervescente pe alocuri, Puşa Roth: ,,D.R. Popescu reprezintă o lume, un reper la care mulţi se pot raporta. Am descoperit un Om, pentru că pe academician l-am cunoscut, iar pe scriitor l-am citit”.
Mulţumim Puşa Roth, mulţumim Dumitru Radu Popescu!

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg